ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3351/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura derulată în primul ciclu procesual Prin Sentința nr. 9 din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC. R.S.R. SA Prahova în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C., pârâta fiind obligată să soluționeze contestația fiscală din 14 septembrie 2009 formulată de reclamantă, în termen de 10 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Au fost respinse, ca inadmisibile, capetele de cerere privind recunoașterea dreptului reclamantei la dobândă în sumă totală de 5.920.089 lei, obligarea D.G.A.M.C.

la achitarea efectivă în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii a sumei de 5.920.089 lei, cu titlu de dobândă, obligarea pârâtei la plata de penalități în cuantum de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, obligarea Președintelui A.N.A.F. și a conducătorilor D.G.A.M.C. la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie și obligarea D.G.A.M.C. la achitarea efectivă a sumei de 5.920.089 lei, cu titlu de dobândă actualizată cu rata inflației. Au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere subsidiare privind obligarea D.G.A.M.C. la plata de penalități în cuantum de 100.000 de lei pentru fiecare zi de întârziere și obligarea Președintelui A.N.A.F. și a conducătorilor D.G.A.M.C.

la plata amenzii de 20 % din salariul minim brut pe economie și a fost obligată pârâta la 4,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, dispunându-se restituirea onorariului de expert în cuantum de 3.000 lei, consemnat la CEC Câmpina cu chitanța din 15 ianuarie 2010. Sentința nr. 9 din 18 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a fost recurată de către reclamanta SC R.S.R. SA, iar prin Decizia nr. 4560 din 26 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casatie si Justitie a reținut că la termenul de judecată din 18 ianuarie 2010, instanța de fond a pus în discuția părților doar excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, asupra căreia a rămas în pronunțare, însă în dispozitivul hotărârii recurate instanța de fond s-a pronunțat nu numai pe excepție, ci a soluționat în tot acțiunea cu care a fost investită, încălcând astfel un principiu fundamental al procesului civil, respectiv principiul oralității dezbaterilor consacrat de art. 127 C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte a constatat că împiedicarea recurentei reclamante de a pune concluzii asupra tuturor capetelor de cerere, ci doar asupra excepției inadmisibilității acțiunii, a fost de natură a-i produce acesteia o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunțate cu încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, menite a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.E.D.O. 2. Hotărârea pronunțată în fond după casare Prin Sentința nr. 136 din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea așa cum a fost precizată după ce A.N.A.F. a emis Decizia nr. 1059905 din 30 septembrie 2010, prin care a respins cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.920.089 lei, dobândă legală până la 27 iulie 2009, a respins capătul de cerere privind anularea Deciziei A.N.A.F.

- D.G.A.M.C. nr. 1.059.905 din 30 septembrie 2010, ca rămas fără obiect și a respins celelalte capete de cerere din acțiunea precizată ca neîntemeiate. A redus cuantumul onorariului de avocat și a obligat pârâta la plata sumei de 53.039,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând parțial onorariu avocat, onorariu expert, taxă timbru și timbru judiciar. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin adresa nr. 987.052 din 26 iunie 2009, SC.

R.S.R .SA a solicitat restituirea sumei în cuantum total de 35.521 173 lei + TVA respinsă la rambursare în suma 12.1026191ei + TVA stabilită suplimentar în suma de 19.002.767 lei + majorări de întârziere în suma de 4.415.787 lei ca urmare a rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 256 din 04 decembrie 2008, precum și achitarea dobânzilor aferente acestei sume, calculate de la data expirării termenului de soluționare a deconturilor aferente lunilor august-noiembrie 2007 și februarie-martie 2008 până la data plății efective a respectivelor sume. La data de 22 iulie 2009, organele fiscale au emis notele de restituire nr. 8864, 8686 și 8688 în sumă totală de 35.521.173 lei, mai puțin dobânzile aferente sumei de 12.102.619 lei.

Întrucât dobânzile solicitate nu au fost acordate, reclamanta SC R.S.R. SA a formulat o contestație fiscală înregistrată din 14 septembrie 2009, solicitând să i se recunoască dreptul pretins și să i se achite suma de 5.920.089 lei cu titlu de dobânzi. Ca răspuns la contestația formulată, cu adresa din 30 septembrie 2010, A.N.A.F. a comunicat reclamantei că față de data depunerii cererii de restituire din 26 iunie 2009, suma stabilită prin sentința nr. 256 din 04 decembrie 2008 a fost restituită în termenul legal, nu ca urmare a desființării notelor de compensare, ci ca urmare a desființării titlului de creanță în baza căruia sumele au fost reținute din T.V.A. de rambursat, astfel că, societatea nu poate beneficia de dobânzi pentru nerestituirea în termen.

Față de această situație de fapt, curtea de apel a reținut că potrivit art. 117 alin. (9) C. proc. fisc., procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului economiei și finanțelor, în acest sens fiind emis Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal. În privința dobânzilor aferente sumelor solicitate la restituire sau rambursare, pct. 1 din Cap. 2 al Ordinului nr. 1899/2004 prevede că: „Pentru sumele nerestituite sau nerambursate în termenul prevăzut de art. 199 alin.(1) și (2) sau de art. 112 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, republicata, după caz, contribuabilul are dreptul la dobândă conform dispozițiilor art. 119 din aceeași ordonanță”. Dobânda urmează a fi calculată conform pct. 2 al aceluiași Cap. 2 din Ordinul nr. 1899/2004 potrivit căruia: „Dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului prevăzut la pct. 2 sau a celui prevăzut la Cap. 1 pct. 4 alin. (3), după caz, până în ziua înregistrării, inclusiv, a operațiunii de compensare și/ sau a operațiunii de restituire ori rambursare a eventualelor diferențe ramase după efectuarea compensării, în conturile bugetare corespunzătoare, cu excepția impozitului pe venit”. Dreptul la rambursare a T.V.A.

rezultă din dispozițiile C. fisc., organele fiscale neavând decât obligația de a verifica (într-un anumit termen) îndeplinirea condițiilor legale pentru nașterea dreptului la rambursare, fără a avea - în măsura în care aceste condiții legale sunt îndeplinite - și un drept de apreciere asupra oportunității rambursării. Astfel, în cazul în care condițiile legale pentru rambursare sunt îndeplinite, organele fiscale aveau obligația rambursării sumei T.V.A. solicitate în termen de 45 de zile. Societatea reclamantă a înregistrat la organul fiscal, începând cu data de 01 august 2007 un număr de 8 deconturi de T.V.A.

(conform tabelului de la fila 77 din dosarul de fond inițial), iar suma solicitată fiind efectiv rambursată de către organul fiscal societății abia la data de 27 iulie 2009, respectiv cu întârzieri cuprinse între 413 si 626 de zile de la data la care a expirat termenul legal de 45 de zile pentru rambursare, situația de fapt fiind confirmată atât de înscrisurile atașate în cauză în fotocopie, precum și prin raportul de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză, care a concluzionat în sensul indicat de către reclamantă atât în acțiunea introductivă, cât și în cererea precizatoare formulată ulterior. Astfel, în baza art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., societatea era îndreptățită să primească dobânzi pentru sumele solicitate prin fiecare dintre cele opt deconturi de T.V.A.

Având în vedere că operațiunea de compensare a T.V.A. s-a dovedit a fi nelegală, astfel cum a constatat cu putere de lucru judecat Înalta Curte de Casație și Justiție (prin menținerea soluției de anulare a Notelor de compensare, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești), rezultă cu certitudine că societatea este îndreptățită la acordarea dobânzilor aferente sumei T.V.A. nelegal compensate, calculate din ziua imediat următoare expirării termenului legal de 45 de zile pentru soluționarea deconturilor de T.V.A. și până la data rambursării efective. Așadar, curtea de apel a constatat că atâta timp cât D.G.A.M.C. îi revine culpa întârzierilor nejustificate în rambursarea către societate a sumei TVA nelegal compensate (întârzieri cuprinse intre 413 și 626 zile), rezultă în mod evident că pârâta D.G.A.M.C.

datorează dobândă de 0.1% pe zi de întârziere, potrivit legislației procedural fiscale în vigoare pentru perioada supusa analizei, respectiv dobânzi în sumă totală de 5.920.089 lei. Curtea a apreciat ca fondate susținerile reclamantei privind împrejurarea că necesitatea acordării de dobânzi de către Stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TV.A. solicitate de contribuabil se impune și în baza aquis-ului comunitar din materia T.V.A., astfel cum acesta a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiție, întrucât dispozițiile din legislația română referitoare la rambursarea T.V.A. sunt rezultatul transpunerii legislației comunitare din domeniul T.V.A, iar jurisprudența Curții Europene de Justiție în materie este obligatorie pentru instanțele din România odată cu data aderării la Uniunea Europeană.

Astfel, curtea de apel a considerat că aplicarea dobânzilor asupra sumei TVA nelegal compensate restituită efectiv societății cu întârziere și achitarea efectivă a acestora se impune în baza jurisprudenței Curții Europene de Justiție, evocând în acest sens, paragraful 17 al spetei Sosnowska, opinia exprimată de Avocatul General M. în Speța Comisia Europeana vs. Italia, paragrafele 63 și 64, teza finală din Speța M. dar și în virtutea principiilor reliefate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cea mai importanta dintre hotărârile ce susțin o astfel de concluzie fiind cea reținută de această instanță în speța E.E. vs. Grecia. Capătul de cerere privind anularea Deciziei A.N.A.F.

– D.G.A.M.C. nr. 1.059.905 din 30 septembrie 2010 a fost respins ca rămas fără obiect, având în vedere că această decizie a fost anulată prin sentința civilă nr. 1069 din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București și nu se impune ca un act administrativ-fiscal să fie anulat prin două hotărâri judecătorești. Au fost respinse și capetele de cerere de la pozițiile nr. 4 și 5 din acțiunea precizată, întrucât dispozițiile art. 18 alin. (5) și (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevăd o posibilitate pentru instanță și nu o obligație, iar pe de altă parte nu se impune stabilirea mijloacelor coercitive la acest moment, reclamanta putând folosi dispozițiile art. 24 din același act normativ, în caz de neexecutare în termenul legal.

Cu privire la cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea a avut în vedere prevederile art. 274 alin. (3) C.proc. civ., dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că se poate solicita rambursarea cheltuielilor de judecată doar dacă sunt reale, necesare și sunt rezonabile în cuantum, în raport de obiectul, cuantumul obiectului litigiului dedus judecății și pe cale de consecință a redus cuantumul onorariului de avocat și a obligat pârâta la plata sumei de 53.039,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând parțial onorariu avocat, onorariu expert, taxă timbru și timbru judiciar. 3. Recursul pârâtei A.N.A.F. a atacat cu recurs sentința menționată, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. O primă critică vizează respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, soluție pe care recurenta - pârâtă o consideră contrară prevederilor cuprinse în Cap. 2 – Procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal in Anexa 1 a Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1899/2004 - pct. 6 și 7. În ceea ce privește soluționarea fondului acțiunii, prin obligarea sa la plata sumei de 5.920.089 lei, reprezentând dobândă pentru suma restituită cu întârziere, recurenta – pârâtă a invocat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 70 și 124 C. proc. fisc., arătând, în esență, că procedura de soluționare a cererii de restituire formulată de intimata - reclamantă s-a încadrat în termenul prevăzut în art. 70 alin. (2) C. proc.

fisc., iar plata efectivă a fost realizată în termenul de 45 de zile prevăzut în alin. (1) al aceluiași articol, calculat de la data pronunțării Deciziei nr. 3202 din 9 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Referitor la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reținută în motivarea sentinței, recurenta – pârâtă a arătat că instanța europeană a avut în vedere nerambursarea T.V.A. într-o perioadă de timp rezonabilă, situație care nu poate fi reținută în speță. Recurenta – pârâtă a criticat și motivarea sentinței, arătând că aceasta nu exprimă convingerea instanței, ci preia considerentele unei alte hotărâri.

În privința cheltuielilor de judecată, recurenta – pârâtă a invocat prevederile art. 274 alin. (1) și (3) C.proc civ., susținând, pe de o parte, inexistența culpei sale procesuale și, pe de altă parte, cuantumul nerezonabil al sumei stabilite de instanță, în raport cu dificultatea, complexitatea și durata cauzei și cu activitatea de asistență juridică prestată de avocat. 4. Apărările intimatei și procedura derulată în recurs SC. R.S.R. SA. a depus la dosar o foarte amplă întâmpinare prin care a răspuns în mod detaliat tuturor motivelor de recurs, cu argumente de fapt și de drept și referiri la jurisprudența C.J.U.E. De asemenea, intimata – reclamantă a formulat o cerere de sesizare a C.J.U.E.

cu următoarele întrebări preliminare: „În interpretarea art. 183 din Directiva T.V.A., prin raportare la situația de fapt specifică din speța dedusă judecății: 1. În ce măsură permite dreptul comunitar ca o legislație națională să prevadă sau, după caz, să poată fi interpretată, în sensul că statul membru nu datorează dobânzi în cazul în care sumele solicitate prin deconturile de T.V.A. au fost respinse la rambursare, iar ulterior actele administrativ fiscale au fost anulate de către o instanță de judecată? 2. În cazul în care răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ, în cazul mai sus menționat, dobânzile urmează a fi calculate de la data expirării termenului legal de soluționare a deconturilor TVA și până la data restituirii efective a sumei aprobate la rambursare?” Cererea de sesizare a C.J.U.E.

a fost respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție Curte prin încheierea din data de 17 mai 2011, pentru motivele indicate în cuprinsul încheierii, conform art. 268 alin. (4) si alin. (8) din C. proc. civ. În esență, s-a reținut că în jurisprudența sa referitoare la procedura hotărârii preliminare. C.J.U.E. a reținut că, inclusiv în situația în care cererea de sesizare a Curții este formulată în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac în dreptul intern, instanța națională nu este obligată să recurgă la sesizarea C.J.U.E atunci când apreciază că acest demers nu este necesar în vederea soluționării cauzei, pentru că are la dispoziție suficiente elemente în legislația internă și a Uniunii Europene și în jurisprudența deja existentă.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta – pârâtă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul este fondat. 1.Argumente de fapt și de drept relevante Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă în pct. 1 alin.(1) din prezenta decizie, intimata – reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul, considerat nejustificat, de rezolvare a cererii având ca obiect plata de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a sumei de 12.102.619 lei, reprezentând TVA.

Recunoașterea dreptului la rambursarea sumei respective, inițial refuzată de autoritatea fiscală, s-a dispus pe cale judecătorească, prin sentința nr. 256 din 4 decembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin Decizia nr. 3202 din 09 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, deconturile de T.V.A. cu opțiune de rambursare supuse analizei fiind aferente perioadei august 2007 – martie 2008. Cererea de acordare a dobânzilor, ce face obiectul prezentului litigiu, a fost înregistrată la A.N.A.F.

– Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din 26 iunie 2009 și a fost urmată de o contestație administrativă împotriva nesoluționării în termen, înregistrată din 14 septembrie 2009, soluționată abia după pronunțarea sentinței în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 1.059.905 din 30 septembrie 2010. Refuzul acordării dobânzilor solicitate a fost motivat de autoritatea fiscală, în esență, prin împrejurarea că deconturile de T.V.A. au fost soluționate, după încheierea raportului de inspecție fiscală, prin compensarea integrală a sumei aprobate la rambursare, la cererea expresă și repetată a societății, iar pentru sumele stabilite prin decizia de impunere, dreptul la restituire ia naștere la rămânerea irevocabilă a sentinței prin care s-a dispus anularea acesteia.

În acest context factual, sentința Curții de Apel Ploiești reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 124 C. proc. fisc., într-un sens care concordă cu interpretarea normelor în materie de T.V.A. în jurisprudența C.J.U.E. și cu interpretarea noțiunii de „bun”, avute în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, în jurisprudența C.E.D.O., ilustrată în considerentele sentinței prin citate adecvate.

Analizând punctual motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la admisibilitatea acțiunii Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat al rezolvării unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen legal, constituie acte administrative asimilate, ce pot fi supuse cenzurii instanței de contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din aceeași lege, stabilirea caracterului nejustificat al refuzului, conform definiției cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, constituind o chestiune de fond în cadrul judecării acțiunii.

În temeiul art. 18 alin. (1) din aceeași lege, instanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ contestat, ori să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, iar conform alin. (3), instanța poate acorda despăgubiri pentru daunele materiale sau morale, dacă reclamantul le-a solicitat. Legea organică reglementează un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în care instanța poate să dispună măsuri pentru recunoașterea și restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat; atunci când constată, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite condițiile legii, poate obliga autoritatea publică să efectueze operațiunile ori să dispună măsurile solicitate de reclamant și poate impune obligații pentru repararea pagubei cauzate, iar nu doar să reevalueze petiția care i-a fost adresată.

O atare măsură se încadrează în soluțiile pe care este îndrituită să le pronunțe instanța, potrivit art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, fără a putea fi calificată drept o ingerință în atribuțiile administrației publice, interpretarea contrară, propusă de recurenta – pârâtă, fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ. În speță, ceea ce a sancționat instanța a fost refuzul nejustificat de rezolvare a cererii de acordare a dobânzii, iar obligarea pârâtei la plata sumei solicitate de reclamată, stabilite prin raportul de expertiză judiciară, constituie modalitatea de reparare efectivă a pagubei produse reclamatei ca efect al conduitei nelegale a pârâtei.

Cu privire la fondul cauzei Potrivit art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor. Instanța de fond a reținut corect și cu o motivare ce îndeplinește cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pe baza probelor administrate, că deconturile de T.V.A. au fost înregistrate începând cu data de 1 august 2007, iar suma solicitată a fost efectiv rambursată de către autoritatea fiscală abia la data de 27 iulie 2009, cu întârzieri cuprinse între 413 și 626 zile (stabilite prin expertiză contabilă), de la data la care a expirat termenul de 45 de zile prevăzut în art. 70 C. proc.

fisc.; operațiunea de compensare a T.V.A. ne poate fi reținută ca modalitate legală de îndeplinire a obligației, întrucât notele de compensare au fost anulate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Nici împrejurarea că dreptul la rambursare T.V.A. a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească nu constituie un motiv justificat pentru depășirea termenului legal de soluționare a deconturilor care să înlăture dreptul la dobânzi pe toată perioada litigiului, Înalta Curte având în vedere, în acest sens și jurisprudența recentă a C.J.U.E. Astfel, prin hotărârea preliminară pronunțată la data de 12 mai 2011 în cauza C – 107/10, E.M.I. 3 AD, C.J.U.E.

a stabilit că în lumina principiului neutralității fiscale, art. 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menționat a făcut deja obiectul unei reportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut.

În schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la 45 de zile nu încalcă această prevedere. În motivarea hotărârii, C.J.U.E. a reținut, printre altele, că, potrivit jurisprudenței Curții, calculul dobânzilor datorate de Trezoreria statului care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de T.V.A. trebuia în mod normal să fie restituit conform Directivei privind T.V.A.-ul este, în principiu, contrar art. 183 din această directiva. Fiecare stat membru are obligația să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a T.V.A.-ului datorat pe teritoriul său, iar în această privință, statele membre sunt obligate să verifice declarațiile persoanelor impozabile, conturile acestora și celelalte documente pertinente, precum și să calculeze și să colecteze taxele datorate (Hotărârea din 29 iulie 2010, Profaktor Kulesza, Frankowski, Jozwiak, Ortowski, C-188/09).

Termenul de rambursare a excedentului de T.V.A.

poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie Hotărârea Sosnowska, citată anterior, punctul 27). Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de T.V.A., aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralității fiscale (par. 51 si 53). Aceste considerente nu fac decât să detalieze diferite aspecte ale principiului potrivit căruia, deși statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condițiilor de rambursare a excedentului de T.V.A., aceste condiții nu pot aduce atingere principiului neutralității fiscale, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe.

Cu privire la cheltuielile de judecată Recurenta – pârâtă a criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, dar Înalta Curte constată că prima instanță a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., pentru că, potrivit soluției pronunțate de judecătorul fondului și menținute de instanța de control judiciar, pârâta are calitatea de „parte care cade în pretenții”, conform prevederii legale menționate, iar suma de 53.039,3 lei, stabilită în sarcina acesteia, conține taxa de timbru, timbrul judiciar, onorariul de expertiză și onorariul de avocat, redus în mod proporțional în raport cu durata, complexitatea și miza litigiului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 ori 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva Sentinței nr. 136 din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2012.