ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1742/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1742/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Circumstanțele

cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Tribunalului Călărași la data de 9 aprilie 2010, sub nr. 1572/116/2010,

reclamantul I.Ș.J., Călărași a formulat, în contradictoriu cu pârâtele Curtea

de Conturi a României și Camera de Conturi a Județului Călărași, contestație

împotriva punctelor 4, 5 și 6 din Încheierea nr. 9 din 9 din 16 martie 2010, emisă

de Curtea de Conturi a României, prin care au fost respinse anumite aspecte

contestate ale Deciziei nr. 47/2009, emisă de Camera de Conturi a județului

Călărași.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat următoarele:

Referitor la punctul

6, care vizează „efectuarea de plăți în sumă 15.713,33 lei în baza unor

documente care nu au fost întocmite, semnate și avizate în mod legal, unele

documente neprezentate auditului", reclamantul a menționat că face dovada

documentelor justificative pentru suma de 2.800 lei reprezentând „service

echipamente" efectuat de altă unitate decât cea cu care a fost încheiat

contractul, respectiv Contractul de service echipamente nr. 102 din 27

octombrie 2008 și Proces-verbal de recepție din 14 noiembrie 2008, care nu au

fost prezentate organelor de control, nefiind identificate în arhiva I.S.J., ci

în arhiva U.J.I.P.

Referitor la punctul

4, privind plata salariilor de merit pentru 12 persoane în loc de 6, cu 6 peste

numărul admis de lege și reprezentând 15% din total număr angajați, reclamantul

a susținut că repartizarea salariilor de merit s-a făcut de către Consiliul de

Administrație al Inspectoratului Școlar, ținându-se cont de numărul de posturi

didactice, didactic auxiliare și nedidactice existente la nivelul județului

Călărași în anul școlar 2007-2008, menționând că la nivelul județului nu s-a

depășit procentul de 15% din total posturi, astfel că nu se poate reține

existența unui prejudiciu.

A mai invocat faptul

că art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 10/2008 se referă la personalul contractual,

cel angajat în baza unui contract individual de muncă, deci inclusiv la

personalul didactic și didactic auxiliar detașat sau numit în cadrul

Inspectoratului Școlar, iar Ordinul nr. 2575/2007 al M.E.C.T. a fost emis în

considerarea prevederilor legale mai sus enunțate și tocmai pentru a acorda

personalului didactic și auxiliar un număr de salarii de merit corespunzător cu

importanța muncii lor în procesul de formare a copiilor și elevilor și a nu

permite alocarea unui număr mai mare de salarii de merit personalului

nedidactic din învățământ.

A subliniat reclamantul

că, în condițiile art. 15 alin. (6) din Ordinul M.E.C.T. nr. 2575/2007, exista

posibilitatea, ceea ce s-a și întâmplat, în cazul a două inspectorate școlare,

ca în cursul anului să fie detașate la, sau de la Inspectoratul Școlar, un

număr de 23 de persoane pe post de inspectori școlari, beneficiare de salariu

de merit acordate de unitatea școlară, Inspectoratul având obligația să le

acorde salariul de merit, cu consecința depășirii procentului stabilit prin art.

10 alin. (1) din O.G. nr. 10/2008.

Referitor la punctul

5, privind sumele plătite de Inspectoratul Școlar aferente orelor suplimentare

reținute la punctul 2.alin. (3) din decizie, reclamatul a susținut că din

dispozițiile art. 140 din Legea nr. 53/2003, art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 10/2008

și art. 1 din H.G. nr. 250/1992 rezultă că zilele in care se efectuează

concediul de odihnă sunt zile lucrătoare. Or, orele suplimentare la care se

referă organele de control au fost efectuate în zilele, de sâmbătă și duminică

(zile de repaus săptămânal), astfel că plățile efectuate nu reprezintă o plată

nelegală, zilele de concediu nesuprapunându-se cu zilele în care personalul

nedidactic a efectuat aceste ore suplimentare.

A menționat,

totodată, că efectuarea și plata orelor suplimentare a fost motivată de

împrejurarea că Inspectoratul Școlar se confruntă cu un volum de muncă foarte

mare, ceea ce face ca operațiunile care intervin în cursul săptămânii de lucru

să nu poată fi finalizate până la sfârșitul săptămânii și să impună efectuarea

unor ore în zilele nelucrătoare, în condițiile în care o mare parte dintre

solicitări necesită răspunsuri urgente, iar timpul nu permite efectuarea de

adrese și răspunsuri privind rechemarea din concediu, aceste operațiuni fiind

de durată îndelungată. De altfel, a mai arătat reclamantul, cererile aprobate

de conducătorul unității sub acest aspect justifică faptul că orele

suplimentare nu s-au putut compensa prin timp liber corespunzător.

Reclamantul a mai

susținut că zilele în care Inspectoratul Școlar a efectuat plata pentru

incapacitate temporară de muncă au fost zile lucrătoare, iar zilele în care

s-au efectuat orele suplimentare au fost zile de repaus săptămânal, astfel

încât nu se poate susține că plata a fost nelegală, de vreme ce zilele plătite

pentru incapacitate temporară de muncă nu s-au suprapus cu zilele în care s-au

efectuat ore suplimentare. A precizat și faptul că cererile aprobate de

conducătorul unității sunt justificate în mod corect pe faptul că nu s-au putut

compensa orele efectuate peste timpul normal de lucru' cu timp liber

corespunzător, iar rechemarea nu s-a putut efectua în condițiile în care

salariatul era în concediu pentru incapacitate temporara de muncă.

Cât privește abaterea

de la legalitate a plății orelor suplimentare pentru inspectorul școlar

general, reclamantul a menționat că, deși în cadrul constatărilor se face

referire la pretinse încălcări ale Legii nr. 128/1997 și ale O.G. nr. 15/2008,

acestea nu mai sunt menționate în cadrul capitolului „Legea sau altă

reglementare încălcată", unde se indică doar O.G. nr 10/2008.Aceasta

impune concluzia în sensul că toate constatările motivate generic pe pretinse

încălcări ale dispozițiilor Legii nr. 128/1997 și ale O.G. nr. 15/2008, nu pot

fi reținute ca întemeiate.

A mai menționat reclamantul

că Legea nr. 128/1997 nu conține dispoziții prin care să se interzică plata

orelor suplimentare pentru personalul de conducere din sistemul de învățământ,

fiind astfel aplicabile prevederile art. 19 din O.U.G. nr. 123/2003 și a

apreciat că, de vreme ce plățile sunt permise în principiu, dar sunt condiționate

de obținerea aprobărilor unor anumite organe, imputarea plăților nu ar fi

justificată ori de câte ori suma plătită ar corespunde unei prestații efective,

în favoarea unității.

parcurse. Conflictul negativ de competență

Prin

Sentința civilă nr. 1223

din 11 mai 2010, Tribunalul Călărași a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

La rândul său, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 79 din 11 ianuarie 2011 și-a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.

Conflictul negativ de

competență astfel creat a fost soluționat de către Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia nr. 2247 din 14 aprilie 2011, stabilindu-se competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată la data de

06 iunie 2011.

Pârâtele nu au

formulat întâmpinare, dar prin notele scrise depuse la dosarul Tribunalului

Călărași au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

instanței de fond

Prin Sentința civilă nr.

7771 din 20 decembrie 20111, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul I.Ș.J. Călărași, în sensul că a anulat pct. 6 din încheierea nr. IX

din 9 din 16 martie 2010 a Curții de Conturi a României și pct. 2. alin. (4)

din Decizia nr. 47 din 11 noiembrie 2009 a Camerei de Conturi a Județului

Călărași, fiind menținute toate celelalte dispoziții ale actelor contestate.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

Din dispozițiile Ordinului

M.E.C.T. nr. 2575/2007 rezultă că metodologia reglementată de acesta se aplică

exclusiv pentru determinarea salariilor de merit pentru personalul didactic și

didactic auxiliar. Odată determinat numărul acestor salarii de merit prin

aplicarea procentului de 15% la totalul posturilor didactice și didactice

auxiliare existente la nivelul întregului județ, ele se repartizează în

totalitatea unităților de învățământ.

În ceea ce privește,

însă, stabilirea numărului de salarii de merit pentru personalul nedidactic,

sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 10/2008, procentul

de 15% aplicându-se la numărul total al personalului contractual prevăzut în

statul de funcții, cu luarea în considerare, desigur, a numărului salariilor de

merit repartizate pentru funcțiile didactice și didactice auxiliare.

De altfel, chiar dacă

se face aplicarea dispozițiilor art. 14 din Ordinul M.E.C.T. nr. 2575/2007,

față de dispozițiile art. 15 alin. (5) din același act normativ, nu este

permisă depășirea procentului de 15% din numărul total de posturi pe unitate.

Prin urmare, Curtea a

reținut că, în mod corect, organele de control au constatat că numărul maxim de

salarii de merit ce putea fi acordat în anul 2008 la nivelul instituției

reclamante este de 6, prin aplicarea procentului de 15% la numărul total de 43

de posturi prevăzute în statul de funcții al aparatului propriu al I.Ș.J.

Călărași.

Referitor la plata

orelor suplimentare, Curtea a reținut că, raportat la prevederile art. 18 alin.

(1) și alin. (2) din O.G. nr. 10/2008, aplicabile și personalului din

învățământ, efectuarea și plata muncii prestate peste durata normală a timpului

de lucru este condiționată de existența unei dispoziții a șefului ierarhic prin

care se dispune efectuarea orelor suplimentare și de imposibilitatea

compensării orelor suplimentare cu timp liber corespunzător în următoarele 30

de zile după efectuarea lor.

Astfel, constatările

organelor de control și măsurile dispuse sunt temeinice și legale în condițiile

în care entitatea verificată nu a făcut dovada, nici în cursul controlului și

nici în fața instanței, a existenței documentelor din care să rezulte

îndeplinirea celor două condiții prevăzute de lege, în absența cărora nu este

admisibilă plata orelor suplimentare.

Referitor la plata

cheltuielilor de bunuri și servicii, Curtea a constatat că reclamantul a depus

la dosarul instanței documentele justificative ce au stat la baza achitării

facturii nr. 102 din 05 decembrie 2008 emisă de SC A.I.O.C. SRL, în sumă totală

de 2.800 lei, pentru „service echipamente", respectiv contractul nr. 102

din 27 octombrie 2008 încheiat între SC A.I.O.C. SRL în calitate de prestator

și I.Ș.J. Călărași în calitate de achizitor, având ca obiect asigurarea

service-ului echipamentelor de calcul și birotică din dotarea autorității

contractante pe durata unei luni, de la 01 noiembrie 2008 până la 30 noiembrie 2008,

prețul contractului fiind de 2.800 lei, precum și șapte procese-verbale de

recepție pentru service echipamente conform contractului, încheiate în luna

noiembrie 2008 și semnate de reprezentantul beneficiarului (fila 14-25 din

dosarul Tribunalului Călărași), astfel încât au fost anulate în parte actele

contestate, în ceea ce privește suma de 2.800 lei reprezentând „service

echipamente".

împotriva Sentinței nr.

7771

din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat recurs reclamantul I.Ș.J. Călărași, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei succinte

prezentări a conținutului cererii inițiale de chemare în judecată,

recurentul-reclamant, invocând generic prevederile articolului 304 C. proc.

civ. a formulat, în esență, următoarele critici față de hotărârea primei instanțe:

- instanța de fond a încălcat

în soluționarea cauzei principiile fundamentale ce guvernează procesul civil,

în sensul că nu a respectat principiul contradictorialității, a nesocotit prevederile

art. 129 C. proc. civ. și ale art. 6 din C.E.D.O. prin faptul că nu a stăruit ca

pârâta să depună întâmpinare și întrucât nu a comunicat înscrisurile depuse în

apărare;

- cu privire la pct. 2.alin.

(3) din Decizia nr. 47 din 11 septembrie 2010 care se referă la plata a 72 ore

suplimentare pentru personalul contractual și 192 ore pentru personalul

didactic de conducere, care a fost considerată nejustificată, fiind dispusă

recuperarea cu titlu de plată necuvenită, instanța de fond nu a făcut decât să își

însușească punctul de vedere al autorității pârâte, reținând, fără temei legal,

susținerea referitoare la necesitatea întocmirii cererilor de către salariați,

raportat la prevederile art. 18 alin. (2) din O.G. nr. 10/2008; s-a mai învederat

și nesocotirea prevederilor art. 14 din contractul Colectiv de Muncă unic la

nivel național pe anii 2007-2010, referitoare la orele suplimentare și

modalitatea de prestare a acestora;

- cu referire la pct.

2.alin. (2) din Decizia nr. 47 din 11 septembrie 2010 privind plata salariilor

de merit aferentă activității din anul 2007, nu s-au avut în vedere argumentele

reclamantei-recurente în sensul aplicării art. 10 din O.G. nr. 10/2008.

În fine, dată fiind

admiterea în parte a acțiunii, s-a solicitat de către recurentă examinarea legalității

hotărârii atacate numai cu privire la capetele de acțiune respinse, respectiv în

sensul menținerii soluției din sentința primei instanțe în ceea ce privește suma

de 2.800 lei reprezentând „service echipamente”.

considerentele instanței de recurs,

Recursul nu este fondat.

Analizând sentința

atacată în raport de criticile ce i-au fost aduse, ce pot fi subsumate motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de actele și

lucrările dosarului și prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte reține

că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfățișate de entitatea recurentă, în

considerarea celor în continuare arătate.

5.1. Astfel cum

rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate prin recursul

de față, de mai sus, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ

cu soluționarea contestației sale împotriva Încheierii nr. 9 din 9 din 16

martie 2010, emisă de Curtea de Conturi a României. Comisia de soluționare a

contestațiilor prin care a fost admisă în parte contestarea măsurilor dispuse prin

Decizia nr. 47/2009, emisă de Camera de Conturi a Județului Călărași.

Prin Încheierea nr. 9

din 19 din 16 martie 2010 au fost menținute măsurile stabilite prin Decizia nr.

47/2009 la pct. 2 alin. (2), privind plata salariilor de merit, la pct. 2 alin.

(3) cu referire la plata nejustificată a orelor suplimentare și la pct. II-4

vizând suma de 2.800 lei, reprezentând „service echipamente”, pentru care, la

acea dată, s-a reținut că au fost prezentate documente justificative.

Acest din urmă punct ce

nu formează obiectul analizei de către instanța de recurs a fost anulat prin hotărârea

primei instanțe, urmare a depunerii la dosar de către entitatea reclamantă a

documentelor justificative ce au stat la baza achitării sumei de 2.800 lei,

corespunzător facturii nr. 102 din 05 decembrie 2008 emisă de SC A.I.O.C. SRL,

pentru „service echipamente”.

5.2. Analizând și

răspunzând punctual criticilor recurentei-reclamante, în contextul situației de

fapt și de drept astfel conturate, Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate

criticile vizând lipsa de rol activ a judecătorului fondului și nici cea referitoare

la încălcarea principiului contradictorialității.

Astfel după cum

rezultă, fără echivoc, din cuprinsul încheierii de ședință de la 13 decembrie 2011,

termen la care recurenta-reclamantă nu a fost prezentă, luându-se act de

solicitarea sa de soluționare a cauzei în lipsă, după cum permit dispozițiile art.

242 alin. (2) c. proc. civ., instanța de fond a luat act că la data de 8

decembrie 2011 Camera de Conturi a Județului Călărași a depus înscrisuri,

apreciind însă motivat, că nu se impune comunicarea lor reclamantei, raportat

la natura și conținutul respectivelor înscrisuri, dar și în considerarea cererii

de judecare în lipsă.

Înalta Curte constată

că prima instanță nu numai că nu a nesocotit prevederile art. 129 alin. (5) c.

proc. civ., dar totodată, cu respectarea principiului disponibilității și luând

act de solicitarea expresă a recurentei-reclamante de judecare a cauzei în

lipsă, a analizat și s-a pronunțat cu privire la necesitatea comunicării înscrisurilor

noi depuse, apreciind cu deplin temei, față de împrejurarea că acestea erau numai

documente ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 47 din 11 noiembrie 2011

(filele 14-343 dosar fond) că nu se impune o atare comunicare.

Mai mult, prima

instanță a amânat pronunțarea asupra fondului cauzei, pentru data de 20

decembrie 2011, în temeiul art. 260 alin. (1) C. proc. civ., astfel că recurenta-reclamantă,

în măsura în care aprecia necesar, ar fi putut depune note scrise, înfățișând apărări

față de întregul material probator existent la dosar și care, de altfel, nu putea

să nu-i fie cunoscut, date fiind ciclurile procesuale parcurse în cauză.

Concluzionând pe

acest aspect, Înalta Curte reține așadar că soluționarea cauzei în fond s-a

realizat cu respectarea drepturilor procesuale ale tuturor părților, fără a se putea

susține încălcarea art. 6, C.E.D.O., mai cu seamă că prin încheierea sus

arătată, în sensul art. 261 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., au fost expuse

motivele de fapt și de drept care susțin și demonstrează justețea soluției adoptate

de judecătorul fondului.

5.3. Nefondate sunt și

criticile recurentei –reclamante vizând modalitatea de soluționare a contestației

sale cu privire la plata orelor suplimentare (72 ore pentru personalul

contractual și 162 ore pentru personalul didactic de conducere), apreciată ca

nejustificată prin actele contestate.

Susținerile recurentei

în sensul că prima instanță ar fi preluat automat apărările autorității pârâte

nu au consistență întrucât prima instanță a realizat în cauză o corectă analiză

și interpretare a prevederilor art. 18 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 10/2008,

la care recurenta a făcut numai o trunchiată referire.

Nu se poate reține afirmația

recurentei în sensul că cerința unor acte de aprobare a solicitărilor de plată a

orelor suplimentare nu este prevăzută legal, câtă vreme prevederile cuprinse în

art. 18 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 10/2008 nu pot fi interpretate

decât în sensul că efectuarea și plata muncii prestate peste durata normală a timpului

de lucru, poate fi realizată numai atunci când există, deopotrivă, o dispoziție

a șefului ierarhic prin care se dispune efectuarea orelor suplimentare și nu

este posibilă compensarea orelor suplimentare cu timp liber corespunzător în

următoarele 30 de zile după efectuarea lor.

Aceste două condiții au

fost corect reținute și de către prima instanță după cum, în opinia Înaltei

Curți, cu justețe s-a apreciat și asupra relevanței din punct de vedere legal,

a actelor și argumentelor recurentei-reclamante cu referire la îndeplinirea

acestora, contrar celor arătate de recurentă.

Totodată, cum bine

s-a reținut și în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, prin actele de control

a căror legalitate a fost confirmată și pe cale judecătorească, auditorii publici

externi nu au afirmat că orele suplimentare s-au suprapus peste zilele de concediu,

după cum nu s-a susținut nici că inspectorul școlar general nu avea dreptul la

plata unor ore suplimentare, constatându-se numai plata acestora fără ca efectuarea

lor să fie aprobată de șeful ierarhic.

5.4. Înalta Curte

apreciază că nefondate sunt și criticile generale ale recurentei vizând menținerea

prin hotărârea atacată a actelor emise de autoritățile intimate, sub aspectul

măsurilor dispuse în ceea ce privește acordarea salariilor de merit, cu atât mai

mult cu cât prin motivele de recurs dezvoltate nici nu sunt înfățișate aspecte punctuale,

de natură a contura o eventuală nelegalitate a sentinței instanței de fond, pe acest

aspect.

În plus, Înalta Curte

constată că prima instanță a realizat o detaliată și coerentă analiză a tuturor

aspectelor de fapt vizând acordarea pentru anul școlar 2007-2008 a salariilor

de merit, prezentând un raționament logico-juridic argumentat și susținut de

prevederile legale redate și în considerentele hotărârii.

Nu poate fi reținută

susținerea recurentei, decelată de instanța de recurs, vizând greșita aplicare și

interpretare a prevederilor art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 10/2008, privind nivelul

salariilor de bază și al altor drepturi ale personalului bugetar.

Instanța de fond, în mod

corect a apreciat că, în sensul normei citate, coroborată cu art. 14 din

Ordinul M.E.C.T. nr. 2575/2007 (art. 14), procentul de 15 % se aplică la

numărul total al personalului contractual prevăzut în statul de funcții, cu

luarea în considerare a numărului de salarii de merit repartizate pentru funcțiile

didactice și didactice auxiliare.

Astfel, în acord cu cele

reținute și în actele de control, Înalta Curte apreciază că este demonstrată legalitatea

concluziei potrivit cu care numărul maxim al salariilor de merit ce putea fi acordat

în anul 2008, la nivelul instituției recurente, este de 6, procentul de 15%

impunându-se a fi aplicat la numărul total de posturi prevăzute în statul de funcții

al aparatului propriu al acesteia, care este de 43.

Față de toate cele

mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) c. proc. civ. se va respinge așadar,

ca nefondat, recursul de față, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a

hotărârii primei instanțe prin care a fost admisă în parte acțiunea recurentei-reclamante,

după cum s-a arătat deja.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de I.Ș.J. Călărași împotriva Sentinței civile nr. 7771 din 20

decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.