ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1742/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Călărași la data de 9 aprilie 2010, sub nr. 1572/116/2010, reclamantul I.Ș.J., Călărași a formulat, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi a Județului Călărași, contestație împotriva punctelor 4, 5 și 6 din Încheierea nr. 9 din 9 din 16 martie 2010, emisă de Curtea de Conturi a României, prin care au fost respinse anumite aspecte contestate ale Deciziei nr. 47/2009, emisă de Camera de Conturi a județului Călărași.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat următoarele: Referitor la punctul 6, care vizează „efectuarea de plăți în sumă 15.713,33 lei în baza unor documente care nu au fost întocmite, semnate și avizate în mod legal, unele documente neprezentate auditului", reclamantul a menționat că face dovada documentelor justificative pentru suma de 2.800 lei reprezentând „service echipamente" efectuat de altă unitate decât cea cu care a fost încheiat contractul, respectiv Contractul de service echipamente nr. 102 din 27 octombrie 2008 și Proces-verbal de recepție din 14 noiembrie 2008, care nu au fost prezentate organelor de control, nefiind identificate în arhiva I.S.J., ci în arhiva U.J.I.P.

Referitor la punctul 4, privind plata salariilor de merit pentru 12 persoane în loc de 6, cu 6 peste numărul admis de lege și reprezentând 15% din total număr angajați, reclamantul a susținut că repartizarea salariilor de merit s-a făcut de către Consiliul de Administrație al Inspectoratului Școlar, ținându-se cont de numărul de posturi didactice, didactic auxiliare și nedidactice existente la nivelul județului Călărași în anul școlar 2007-2008, menționând că la nivelul județului nu s-a depășit procentul de 15% din total posturi, astfel că nu se poate reține existența unui prejudiciu. A mai invocat faptul că art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 10/2008 se referă la personalul contractual, cel angajat în baza unui contract individual de muncă, deci inclusiv la personalul didactic și didactic auxiliar detașat sau numit în cadrul Inspectoratului Școlar, iar Ordinul nr. 2575/2007 al M.E.C.T.

a fost emis în considerarea prevederilor legale mai sus enunțate și tocmai pentru a acorda personalului didactic și auxiliar un număr de salarii de merit corespunzător cu importanța muncii lor în procesul de formare a copiilor și elevilor și a nu permite alocarea unui număr mai mare de salarii de merit personalului nedidactic din învățământ. A subliniat reclamantul că, în condițiile art. 15 alin. (6) din Ordinul M.E.C.T. nr. 2575/2007, exista posibilitatea, ceea ce s-a și întâmplat, în cazul a două inspectorate școlare, ca în cursul anului să fie detașate la, sau de la Inspectoratul Școlar, un număr de 23 de persoane pe post de inspectori școlari, beneficiare de salariu de merit acordate de unitatea școlară, Inspectoratul având obligația să le acorde salariul de merit, cu consecința depășirii procentului stabilit prin art. 10 alin. (1) din O.G.

nr. 10/2008. Referitor la punctul 5, privind sumele plătite de Inspectoratul Școlar aferente orelor suplimentare reținute la punctul 2.alin. (3) din decizie, reclamatul a susținut că din dispozițiile art. 140 din Legea nr. 53/2003, art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 10/2008 și art. 1 din H.G. nr. 250/1992 rezultă că zilele in care se efectuează concediul de odihnă sunt zile lucrătoare. Or, orele suplimentare la care se referă organele de control au fost efectuate în zilele, de sâmbătă și duminică (zile de repaus săptămânal), astfel că plățile efectuate nu reprezintă o plată nelegală, zilele de concediu nesuprapunându-se cu zilele în care personalul nedidactic a efectuat aceste ore suplimentare.

A menționat, totodată, că efectuarea și plata orelor suplimentare a fost motivată de împrejurarea că Inspectoratul Școlar se confruntă cu un volum de muncă foarte mare, ceea ce face ca operațiunile care intervin în cursul săptămânii de lucru să nu poată fi finalizate până la sfârșitul săptămânii și să impună efectuarea unor ore în zilele nelucrătoare, în condițiile în care o mare parte dintre solicitări necesită răspunsuri urgente, iar timpul nu permite efectuarea de adrese și răspunsuri privind rechemarea din concediu, aceste operațiuni fiind de durată îndelungată. De altfel, a mai arătat reclamantul, cererile aprobate de conducătorul unității sub acest aspect justifică faptul că orele suplimentare nu s-au putut compensa prin timp liber corespunzător.

Reclamantul a mai susținut că zilele în care Inspectoratul Școlar a efectuat plata pentru incapacitate temporară de muncă au fost zile lucrătoare, iar zilele în care s-au efectuat orele suplimentare au fost zile de repaus săptămânal, astfel încât nu se poate susține că plata a fost nelegală, de vreme ce zilele plătite pentru incapacitate temporară de muncă nu s-au suprapus cu zilele în care s-au efectuat ore suplimentare. A precizat și faptul că cererile aprobate de conducătorul unității sunt justificate în mod corect pe faptul că nu s-au putut compensa orele efectuate peste timpul normal de lucru' cu timp liber corespunzător, iar rechemarea nu s-a putut efectua în condițiile în care salariatul era în concediu pentru incapacitate temporara de muncă.

Cât privește abaterea de la legalitate a plății orelor suplimentare pentru inspectorul școlar general, reclamantul a menționat că, deși în cadrul constatărilor se face referire la pretinse încălcări ale Legii nr. 128/1997 și ale O.G. nr. 15/2008, acestea nu mai sunt menționate în cadrul capitolului „Legea sau altă reglementare încălcată", unde se indică doar O.G. nr 10/2008.Aceasta impune concluzia în sensul că toate constatările motivate generic pe pretinse încălcări ale dispozițiilor Legii nr. 128/1997 și ale O.G. nr. 15/2008, nu pot fi reținute ca întemeiate. A mai menționat reclamantul că Legea nr. 128/1997 nu conține dispoziții prin care să se interzică plata orelor suplimentare pentru personalul de conducere din sistemul de învățământ, fiind astfel aplicabile prevederile art. 19 din O.U.G.

nr. 123/2003 și a apreciat că, de vreme ce plățile sunt permise în principiu, dar sunt condiționate de obținerea aprobărilor unor anumite organe, imputarea plăților nu ar fi justificată ori de câte ori suma plătită ar corespunde unei prestații efective, în favoarea unității. 2. Ciclurile procesuale parcurse. Conflictul negativ de competență Prin Sentința civilă nr. 1223 din 11 mai 2010, Tribunalul Călărași a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. La rândul său, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 79 din 11 ianuarie 2011 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.

Conflictul negativ de competență astfel creat a fost soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2247 din 14 aprilie 2011, stabilindu-se competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată la data de 06 iunie 2011. Pârâtele nu au formulat întâmpinare, dar prin notele scrise depuse la dosarul Tribunalului Călărași au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 3. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 7771 din 20 decembrie 20111, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I.Ș.J.

Călărași, în sensul că a anulat pct. 6 din încheierea nr. IX din 9 din 16 martie 2010 a Curții de Conturi a României și pct. 2. alin. (4) din Decizia nr. 47 din 11 noiembrie 2009 a Camerei de Conturi a Județului Călărași, fiind menținute toate celelalte dispoziții ale actelor contestate. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut, în esență, următoarele: Din dispozițiile Ordinului M.E.C.T. nr. 2575/2007 rezultă că metodologia reglementată de acesta se aplică exclusiv pentru determinarea salariilor de merit pentru personalul didactic și didactic auxiliar. Odată determinat numărul acestor salarii de merit prin aplicarea procentului de 15% la totalul posturilor didactice și didactice auxiliare existente la nivelul întregului județ, ele se repartizează în totalitatea unităților de învățământ.

În ceea ce privește, însă, stabilirea numărului de salarii de merit pentru personalul nedidactic, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 10/2008, procentul de 15% aplicându-se la numărul total al personalului contractual prevăzut în statul de funcții, cu luarea în considerare, desigur, a numărului salariilor de merit repartizate pentru funcțiile didactice și didactice auxiliare. De altfel, chiar dacă se face aplicarea dispozițiilor art. 14 din Ordinul M.E.C.T. nr. 2575/2007, față de dispozițiile art. 15 alin. (5) din același act normativ, nu este permisă depășirea procentului de 15% din numărul total de posturi pe unitate. Prin urmare, Curtea a reținut că, în mod corect, organele de control au constatat că numărul maxim de salarii de merit ce putea fi acordat în anul 2008 la nivelul instituției reclamante este de 6, prin aplicarea procentului de 15% la numărul total de 43 de posturi prevăzute în statul de funcții al aparatului propriu al I.Ș.J.

Călărași. Referitor la plata orelor suplimentare, Curtea a reținut că, raportat la prevederile art. 18 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 10/2008, aplicabile și personalului din învățământ, efectuarea și plata muncii prestate peste durata normală a timpului de lucru este condiționată de existența unei dispoziții a șefului ierarhic prin care se dispune efectuarea orelor suplimentare și de imposibilitatea compensării orelor suplimentare cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile după efectuarea lor. Astfel, constatările organelor de control și măsurile dispuse sunt temeinice și legale în condițiile în care entitatea verificată nu a făcut dovada, nici în cursul controlului și nici în fața instanței, a existenței documentelor din care să rezulte îndeplinirea celor două condiții prevăzute de lege, în absența cărora nu este admisibilă plata orelor suplimentare.

Referitor la plata cheltuielilor de bunuri și servicii, Curtea a constatat că reclamantul a depus la dosarul instanței documentele justificative ce au stat la baza achitării facturii nr. 102 din 05 decembrie 2008 emisă de SC A.I.O.C. SRL, în sumă totală de 2.800 lei, pentru „service echipamente", respectiv contractul nr. 102 din 27 octombrie 2008 încheiat între SC A.I.O.C. SRL în calitate de prestator și I.Ș.J.

Călărași în calitate de achizitor, având ca obiect asigurarea service-ului echipamentelor de calcul și birotică din dotarea autorității contractante pe durata unei luni, de la 01 noiembrie 2008 până la 30 noiembrie 2008, prețul contractului fiind de 2.800 lei, precum și șapte procese-verbale de recepție pentru service echipamente conform contractului, încheiate în luna noiembrie 2008 și semnate de reprezentantul beneficiarului (fila 14-25 din dosarul Tribunalului Călărași), astfel încât au fost anulate în parte actele contestate, în ceea ce privește suma de 2.800 lei reprezentând „service echipamente". 4. Recursul declarat împotriva Sentinței nr. 7771 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul I.Ș.J. Călărași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În contextul unei succinte prezentări a conținutului cererii inițiale de chemare în judecată, recurentul-reclamant, invocând generic prevederile articolului 304 C. proc. civ. a formulat, în esență, următoarele critici față de hotărârea primei instanțe: - instanța de fond a încălcat în soluționarea cauzei principiile fundamentale ce guvernează procesul civil, în sensul că nu a respectat principiul contradictorialității, a nesocotit prevederile art. 129 C. proc. civ. și ale art. 6 din C.E.D.O. prin faptul că nu a stăruit ca pârâta să depună întâmpinare și întrucât nu a comunicat înscrisurile depuse în apărare; - cu privire la pct. 2.alin.

(3) din Decizia nr. 47 din 11 septembrie 2010 care se referă la plata a 72 ore suplimentare pentru personalul contractual și 192 ore pentru personalul didactic de conducere, care a fost considerată nejustificată, fiind dispusă recuperarea cu titlu de plată necuvenită, instanța de fond nu a făcut decât să își însușească punctul de vedere al autorității pârâte, reținând, fără temei legal, susținerea referitoare la necesitatea întocmirii cererilor de către salariați, raportat la prevederile art. 18 alin. (2) din O.G. nr. 10/2008; s-a mai învederat și nesocotirea prevederilor art. 14 din contractul Colectiv de Muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, referitoare la orele suplimentare și modalitatea de prestare a acestora; - cu referire la pct. 2.alin.

(2) din Decizia nr. 47 din 11 septembrie 2010 privind plata salariilor de merit aferentă activității din anul 2007, nu s-au avut în vedere argumentele reclamantei-recurente în sensul aplicării art. 10 din O.G. nr. 10/2008. În fine, dată fiind admiterea în parte a acțiunii, s-a solicitat de către recurentă examinarea legalității hotărârii atacate numai cu privire la capetele de acțiune respinse, respectiv în sensul menținerii soluției din sentința primei instanțe în ceea ce privește suma de 2.800 lei reprezentând „service echipamente”. 5. Soluția și considerentele instanței de recurs, Recursul nu este fondat. Analizând sentința atacată în raport de criticile ce i-au fost aduse, ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., față de actele și lucrările dosarului și prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfățișate de entitatea recurentă, în considerarea celor în continuare arătate. 5.1. Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate prin recursul de față, de mai sus, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu soluționarea contestației sale împotriva Încheierii nr. 9 din 9 din 16 martie 2010, emisă de Curtea de Conturi a României. Comisia de soluționare a contestațiilor prin care a fost admisă în parte contestarea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 47/2009, emisă de Camera de Conturi a Județului Călărași.

Prin Încheierea nr. 9 din 19 din 16 martie 2010 au fost menținute măsurile stabilite prin Decizia nr. 47/2009 la pct. 2 alin. (2), privind plata salariilor de merit, la pct. 2 alin. (3) cu referire la plata nejustificată a orelor suplimentare și la pct. II-4 vizând suma de 2.800 lei, reprezentând „service echipamente”, pentru care, la acea dată, s-a reținut că au fost prezentate documente justificative. Acest din urmă punct ce nu formează obiectul analizei de către instanța de recurs a fost anulat prin hotărârea primei instanțe, urmare a depunerii la dosar de către entitatea reclamantă a documentelor justificative ce au stat la baza achitării sumei de 2.800 lei, corespunzător facturii nr. 102 din 05 decembrie 2008 emisă de SC A.I.O.C.

SRL, pentru „service echipamente”. 5.2. Analizând și răspunzând punctual criticilor recurentei-reclamante, în contextul situației de fapt și de drept astfel conturate, Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate criticile vizând lipsa de rol activ a judecătorului fondului și nici cea referitoare la încălcarea principiului contradictorialității. Astfel după cum rezultă, fără echivoc, din cuprinsul încheierii de ședință de la 13 decembrie 2011, termen la care recurenta-reclamantă nu a fost prezentă, luându-se act de solicitarea sa de soluționare a cauzei în lipsă, după cum permit dispozițiile art. 242 alin. (2) c. proc. civ., instanța de fond a luat act că la data de 8 decembrie 2011 Camera de Conturi a Județului Călărași a depus înscrisuri, apreciind însă motivat, că nu se impune comunicarea lor reclamantei, raportat la natura și conținutul respectivelor înscrisuri, dar și în considerarea cererii de judecare în lipsă.

Înalta Curte constată că prima instanță nu numai că nu a nesocotit prevederile art. 129 alin. (5) c. proc. civ., dar totodată, cu respectarea principiului disponibilității și luând act de solicitarea expresă a recurentei-reclamante de judecare a cauzei în lipsă, a analizat și s-a pronunțat cu privire la necesitatea comunicării înscrisurilor noi depuse, apreciind cu deplin temei, față de împrejurarea că acestea erau numai documente ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 47 din 11 noiembrie 2011 (filele 14-343 dosar fond) că nu se impune o atare comunicare. Mai mult, prima instanță a amânat pronunțarea asupra fondului cauzei, pentru data de 20 decembrie 2011, în temeiul art. 260 alin. (1) C. proc.

civ., astfel că recurenta-reclamantă, în măsura în care aprecia necesar, ar fi putut depune note scrise, înfățișând apărări față de întregul material probator existent la dosar și care, de altfel, nu putea să nu-i fie cunoscut, date fiind ciclurile procesuale parcurse în cauză. Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reține așadar că soluționarea cauzei în fond s-a realizat cu respectarea drepturilor procesuale ale tuturor părților, fără a se putea susține încălcarea art. 6, C.E.D.O., mai cu seamă că prin încheierea sus arătată, în sensul art. 261 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., au fost expuse motivele de fapt și de drept care susțin și demonstrează justețea soluției adoptate de judecătorul fondului.

5.3. Nefondate sunt și criticile recurentei –reclamante vizând modalitatea de soluționare a contestației sale cu privire la plata orelor suplimentare (72 ore pentru personalul contractual și 162 ore pentru personalul didactic de conducere), apreciată ca nejustificată prin actele contestate. Susținerile recurentei în sensul că prima instanță ar fi preluat automat apărările autorității pârâte nu au consistență întrucât prima instanță a realizat în cauză o corectă analiză și interpretare a prevederilor art. 18 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 10/2008, la care recurenta a făcut numai o trunchiată referire. Nu se poate reține afirmația recurentei în sensul că cerința unor acte de aprobare a solicitărilor de plată a orelor suplimentare nu este prevăzută legal, câtă vreme prevederile cuprinse în art. 18 alin. (1) și alin. (2) din O.G.

nr. 10/2008 nu pot fi interpretate decât în sensul că efectuarea și plata muncii prestate peste durata normală a timpului de lucru, poate fi realizată numai atunci când există, deopotrivă, o dispoziție a șefului ierarhic prin care se dispune efectuarea orelor suplimentare și nu este posibilă compensarea orelor suplimentare cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile după efectuarea lor. Aceste două condiții au fost corect reținute și de către prima instanță după cum, în opinia Înaltei Curți, cu justețe s-a apreciat și asupra relevanței din punct de vedere legal, a actelor și argumentelor recurentei-reclamante cu referire la îndeplinirea acestora, contrar celor arătate de recurentă.

Totodată, cum bine s-a reținut și în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, prin actele de control a căror legalitate a fost confirmată și pe cale judecătorească, auditorii publici externi nu au afirmat că orele suplimentare s-au suprapus peste zilele de concediu, după cum nu s-a susținut nici că inspectorul școlar general nu avea dreptul la plata unor ore suplimentare, constatându-se numai plata acestora fără ca efectuarea lor să fie aprobată de șeful ierarhic. 5.4. Înalta Curte apreciază că nefondate sunt și criticile generale ale recurentei vizând menținerea prin hotărârea atacată a actelor emise de autoritățile intimate, sub aspectul măsurilor dispuse în ceea ce privește acordarea salariilor de merit, cu atât mai mult cu cât prin motivele de recurs dezvoltate nici nu sunt înfățișate aspecte punctuale, de natură a contura o eventuală nelegalitate a sentinței instanței de fond, pe acest aspect.

În plus, Înalta Curte constată că prima instanță a realizat o detaliată și coerentă analiză a tuturor aspectelor de fapt vizând acordarea pentru anul școlar 2007-2008 a salariilor de merit, prezentând un raționament logico-juridic argumentat și susținut de prevederile legale redate și în considerentele hotărârii. Nu poate fi reținută susținerea recurentei, decelată de instanța de recurs, vizând greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 10/2008, privind nivelul salariilor de bază și al altor drepturi ale personalului bugetar. Instanța de fond, în mod corect a apreciat că, în sensul normei citate, coroborată cu art. 14 din Ordinul M.E.C.T. nr. 2575/2007 (art. 14), procentul de 15 % se aplică la numărul total al personalului contractual prevăzut în statul de funcții, cu luarea în considerare a numărului de salarii de merit repartizate pentru funcțiile didactice și didactice auxiliare.

Astfel, în acord cu cele reținute și în actele de control, Înalta Curte apreciază că este demonstrată legalitatea concluziei potrivit cu care numărul maxim al salariilor de merit ce putea fi acordat în anul 2008, la nivelul instituției recurente, este de 6, procentul de 15% impunându-se a fi aplicat la numărul total de posturi prevăzute în statul de funcții al aparatului propriu al acesteia, care este de 43. Față de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) c. proc. civ. se va respinge așadar, ca nefondat, recursul de față, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe prin care a fost admisă în parte acțiunea recurentei-reclamante, după cum s-a arătat deja.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.Ș.J. Călărași împotriva Sentinței civile nr. 7771 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.