ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 717/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Jidvei S.R.L. - Filiala Alba a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Târgu Mureș, suspendarea executării Deciziei de impunere x din 3 ianuarie 2018 și implicit a Raportului de inspecție fiscală x din 3 ianuarie 2018 (ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere) privind obligațiile de la plata sumelor de 632.915 RON, cu titlu de impozit, taxă contribuție stabilită suplimentar și l.223.113 RON, cu titlu de TVA suplimentară, până la data pronunțării instanței de fond.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 33 din 20 februarie 2018, a admis, în parte, cererea de suspendare formulată de reclamantă, dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 3 ianuarie 2018, emisă de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, cu privire la obligațiile de plată a sumelor de 632.915 RON, cu titlu de impozit, taxă contribuție stabilită suplimentar și 1.223.113 RON, cu titlu TVA suplimentară, până la pronunțarea instanței de fond, respingând ca inadmisibilă cererea privind suspendarea executării Raportului de inspecție fiscală nr. x din 3 ianuarie 2018 emis de aceeași pârâtă.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Târgu Mureș, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentele au susținut, în esență, că în conținutul analizei condițiilor prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului atacat prima instanță de fapt a cercetat și examinat fondul cauzei, exercitând o motivare lacunară.

Astfel, s-a reținut că există o îndoială serioasă asupra deciziei atacate întrucât organul fiscal a stabilit obligații suplimentare aferente anului 2011, perioadă care aparent intră sub incidența prescripției, or, aceste aspecte țin de legalitatea actului și se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Totodată, a apreciat că punerea în executare a obligațiilor fiscale contestate expun societatea reclamantă la un blocaj financiar cu consecința paralizării activității reclamantei, or, prejudiciul trebuie să fie previzibil, iar evocarea fondului problemei nu face ca respectiva condiție să fie îndeplinită.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea cererii de suspendare, nefiind îndeplinite cumulativ cerințelor impuse în art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Jidvei S.R.L. - Filiala Alba a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală, apreciind că, în aparență, există o îndoială serioasă asupra legalității actelor administrative atacate privind obligațiile fiscale aferente anului 2011, așa încât problema incidenței prescripției cu privire la aceste obligații, excepție neanalizată de instanță, sesizând doar la nivel de aparență, este de natură să conducă la existența unui caz bine justificat, iar condiția pagubei iminente, este, de asemenea, îndeplinită, cum corect s-a reținut.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 3 ianuarie 2018 și implicit a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 3 ianuarie 2018 (ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere) privind obligațiile de la plata sumelor de 632.915 RON, cu titlu de impozit, taxă contribuție stabilită suplimentar și l.223.113 RON, cu titlu de TVA suplimentară, până la data pronunțării instanței de fond.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Or, în speță, prima instanță nu a identificat împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare se cere, ci a apreciat doar că acestea sunt reprezentate de faptul că în decizia atacată au fost stabilite obligații fiscale suplimentare și baza de impunere suplimentară aferentă anului 2011, perioadă care la nivel de aparență intră sub incidența prescripției, susținând că nu poate verifica și celelalte apărări ale reclamantei întrucât acestea sunt apărări de fond și au în vedere chestiuni de fapt și de drept care nu pot fi analizate în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

În speță, se observă că, în susținerea cererii de suspendare a executării actului contestat, intimata-reclamantă a formulat critici detaliate cu privire la nelegalitatea actelor în raport cu obligațiile de plată stabilite în sarcina sa, referindu-se în realitate la aspecte de nelegalitate în fond cu privire la actul contestat.

Or, atât analiza de legalitate a actului contestat, cât și verificarea legalității actelor care au stat la baza emiterii acestuia presupun o cercetare în fond, ce este de competența instanței învestite cu acțiunea în anulare, iar nu de către instanța învestită în procedura cererii de suspendare a executării reglementată de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, care, de altfel, a făcut trimitere la faptul că celelalte motive invocate constituie argumentele unei acțiuni în anularea actului.

Înalta Curte constată astfel că soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat aceasta sunt lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate și al îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, deși nu se mai impune a fi analizată, ambele condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr, punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății intimate însă, câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor textului de lege sus-menționat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării, în parte, a sentinței atacate și respingerii cererii de suspendare a actului administrativ atacat ca neîntemeiate, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș împotriva Sentinței nr. 33 din 20 februarie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată.

Respinge cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere x din 3 ianuarie 2018. Menține, în rest, dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM