ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2579/2018

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 3322/28.04.2015, emisă de autoritatea pârâtă, și respectiv constatarea calității reclamantei de beneficiară a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru fosta proprietate comunitară evreiască, formată din imobilul teren în suprafață de 1160 mp, situat în municipiul Piatra Neamț, fosta stradă B. nr. 17, jud. Neamț, imobil preluat în mod abuziv, în prezent ocupat de blocuri de locuințe edificate de către statul român, ulterior preluării abuzive. În subsidiar, reclamanta a solicitat anularea deciziei susmenționate și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de a beneficia de masurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 163/2015 din 18.12.2015, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a dispus anularea Deciziei nr. 3322/28.04.2015, emisă de autoritatea pârâtă pe care a și obligat-o la emiterea unei decizii privind constatarea calității A. de beneficiară a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul teren în suprafață de 1160 m 2 situat în municipiul Piatra Neamț, strada x (fosta stradă B. nr. 17) jud. Neamț și la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Cererea de recurs și motivele înfățișate Împotriva sentinței civile nr. 163/2015 din 18.12.2015, a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în termen legal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, invocând în drept, ca temei al demersului său procesual, dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul reiterării succinte a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut ca instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare prin care a fost instituit un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, termen legal ce are un caracter imperativ și pe care, în cauză, prima instanță l-a nesocotit. A susținut recurenta că instanța de fond a ignorat efectele decăderii prevăzute de lege pentru nedepunerea în termen a actelor care fac dovada îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 și a sancționat Comisia specială de retrocedare tocmai pentru respectarea și aplicarea corectă a unei norme imperative, fără a lua în calcul împrejurarea că reclamanta, prin adresa nr. x a solicitat Serviciului Județean Neamț al Arhivelor naționale Neamț comunicarea actului de donațiune, ulterior expirării termenului de decădere instituit de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, respectiv ulterior datei de 20 februarie 2015. A mai arătat recurenta că în speța dedusă judecății nu ne aflăm în ipoteza relei credințe sau a abuzului de putere a autorității publice, așa cum a apreciat prima instanță, care de altfel a nesocotit și împrejurarea că reclamanta nu a formulat nicio cerere de prelungire a termenului de decădere, deși avea această posibilitate potrivit art. 32 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Prin critici distincte, recurenta a susținut că instanța de judecata a aplicat în mod greșit și prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că ceea ce nu a avut în vedere instanța este faptul că respectivul text de lege face trimitere și la caracterul abuziv al preluării imobilelor, aspect care trebuie verificat de către Comisie în fiecare caz în parte, în procedura administrativă de soluționare a cererilor de retrocedare, fiind de menționat în acest context că actul normativ respectiv nu reglementează situația trecerii imobilelor în proprietatea statului prin donații. În fine, recurenta a criticat și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, raportat la volumul lucrărilor efectiv realizate de reprezentantul părții, și-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii introductive de instanță formulată de reclamanta intimată.

Apărările formulate în cauză Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare cu privire la recursul recurentei pârâte, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică, în esență, pentru motivul că nu poate fi reținută critica de nelegalitate susținută în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. întrucât instanța de fond nu a încălcat și nici nu a aplicat greșit normele care guvernează dreptul material aplicabil raporturilor dintre părți.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 14 decembrie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 8 februarie 2018, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă, reținând totodată și apărările intimatei reclamante, precum și conținutul dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în sensul și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței iar în rejudecarea cauzei, respingerea acțiunii reclamantei A., ca neîntemeiată. Reclamanta A. a investit instanța de contencios administrativ competentă cu cererea de chemare în judecată având ca obiect solicitările enunțate la pct. 1 din prezenta decizie, întemeiate pe prevederile Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare. Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei A., și a dispus anularea Deciziei nr. 3322/28.04.2015, emisă de autoritatea pârâtă pe care a și obligat-o la emiterea unei decizii privind constatarea calității A. de beneficiară a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul teren în suprafață de 1160 m 2 , situat în municipiul Piatra Neamț, strada x (fosta stradă B. nr. 17) jud. Neamț. Pentru a hotărî astfel, într-o primă linie argumentativă, judecătorul fondului a înfățișat o serie de considerente cu privire la stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei și la dovada preluării abuzive a imobilului, reținând că imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare a fost trecut în proprietatea statului în temeiul unui act de donațiune încheiat în anul 1953, cu nerespectarea formei autentice cerute ad validitatem și-a apreciat că argumentele Comisiei speciale de retrocedare inserate în conținutul deciziei contestate sunt rezultatul greșitei interpretări a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000. Într-o altă linie argumentativă, primordială în structura considerentelor din cuprinsul sentinței atacate, cu privire la respectarea termenului de decădere prevăzut de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, instanța, deși a reținut că, în adevăr, actul de donațiune în materialitatea sa nu a fost prezentat Comisiei decât ulterior datei la care aceasta se pronunțase deja asupra cererii de retrocedare, prin Decizia nr. 3322/28.04.2015, a arătat că nu poate fi reținută susținerea pârâtei privind faptul că cererea adresată Arhivelor Naționale a fost redactată abia la data de 19. 05. 2015, cu depășirea termenului de decădere de 120 de zile, termen care se împlinise la data de 20 februarie 2015, întrucât a rezultat că reclamanta a formulat și anterior acestei date alte cereri către Arhivele Naționale prin care i-au răspuns că nu dețin actul solicitat și de altfel în toate situațiile de preluare abuzivă actele doveditoare se află în posesia instituțiilor statului iar în speță este incidenta ipoteza relei credințe sau a abuzului de putere a autorității publice, situație ce nu-i poate fi imputată reclamantei. Înalta Curte arată că nu împărtășește o atare analiză și nici argumentele primei instanțe, reținând că este întemeiată critica recurentei pârâte în sensul că în cauză au fost greșit interpretate și aplicate prevederile art. 32 alin. (1) și următoarele din Legea nr. 165/2013. Prin Decizia nr. 3322 din 28.04.2015, autoritatea pârâtă recurentă, analizând cererea de retrocedare formulată de către reclamanta A., raportat la adresele nr. x și nr. x/C/13/10.2014, prin care s-a solicitat reclamantei completarea dosarului aferent cererii de retrocedare nr. x, cu o serie de înscrisuri expres indicate, a constatat că în interiorul termenului de decădere de 120 de zile, instituit prin prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, reclamanta nu a depus în termenul indicat înscrisurile din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, motiv pentru care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată (cu nr. x/04.02.2003). Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013:" Se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 zile in care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse entitățile investite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluționării cererii sale", iar prin alin. (2) și (3) al aceluiași articol se stipulează că:" Termenul prevăzut la alin. (1) poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptățită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entității investite de lege sau a persoanei împuternicite de către aceasta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situația în care persoana care se consideră îndreptățită face dovada ceaiul meu privind completarea dosarului in raport cu alte instituții. Cererea de prelungire a termenului se va formula în interiorul termenului prevăzut la alin. (1) și va fi însoțită de dovada demersurilor întreprinse." Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a înscrisurilor depuse la dosar, din perspectiva prevederilor legale sus-enunțate, reține, contrar celor stabilite de prima instanță, că actul atacat în prezenta cauză a fost emis în mod legal, cu respectarea dispozițiilor incidente, astfel că nu se impunea anularea acestuia. Instanța de fond, deși reține că termenul de 120 de zile prevăzut de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, este un termen de decădere, și menționează că în adevăr actul de donație solicitat reclamantei a fost depus ulterior emiterii actului a cărui anulare se solicită în cauză, apreciază că soluția comisiei de respingere a cererii pentru depășirea termenului de decădere apare ca o măsură nelegală și excesivă, urmare a ceea ce, prima instanță a reținut ca fiind ipoteza relei-credințe sau a abuzului de putere a autorității publice, respectiv a instituțiilor statului deținătoare a actelor doveditoare, situație ce nu-i poate fi însă imputată reclamantei. Un atare raționament este viciat, pe de-o parte, prin nesocotirea naturii juridice a unui termen de decădere expres prevăzut de lege, iar pe de altă parte, de împrejurarea că pretinsa ipoteză a relei-credințe sau a abuzului de putere a autorității publice deținătoare a actului solicitat de reclamantă, este privită ca o veritabilă prezumție instituită prin lege, ceea ce desigur că nu este cazul. Termenul de 120 de zile prevăzut de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este un termen de decădere, astfel cum legea în mod expres îl califică, ceea ce înseamnă că este un interval de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-o dispoziție legală imperativă, să-și exercite acel drept sub sancțiunea stingerii dreptului respectiv. Termenul de decădere nu poate fi suspendat sau întrerupt și este incompatibil cu instituția repunerii în termen. Măsura dispusă de autoritatea recurentă prin decizia atacată nu este nici nelegală și și nici excesivă în condițiile în care, din actele dosarului rezultă că actul de donațiune din anul 1953, ca act doveditor solicitat în mod expres, nu a fost depus la dosarul aferent cererii de retrocedare până la analizarea și stabilirea unei soluții de către Comisie și de altfel, cum s-a arătat și în fața instanței de fond, adresa nr. x prin care A. a solicitat Serviciului Județean Neamț al Arhivelor Naționale comunicarea actului de donație, a fost formulată ulterior datei de expirare a termenului de decădere, respectiv ulterior datei de 20 februarie 2015. Autoritatea recurentă, contrar celor exprimate de prima instanță, nu putea nesocoti natura și durata termenului legal, imperativ, prevăzut de lege după cum nu putea ignora nici propria solicitare de depunere a unor înscrisuri doveditoare adiționale, deosebită relevanță în cauză având și împrejurarea ca reclamanta nu a formulat nicio cerere de prelungire a termenului de decădere, deși o atare procedură, de asemeni expres prevăzută de lege îi era în mod evident la îndemână. În fine, instanța de control judiciar apreciază, deopotrivă raportat la prevederile legale sus enunțate, că în ceea ce privește curgerea termenului legal de decădere, constatarea și efectele acestuia, argumentele instanței de fond în sensul ca și anterior datei de 19 mai 2015 intimata-reclamantă formulase cereri similare de eliberare a actelor, nu sunt de natură evidenția caracterul pretins nelegal al actului atacat, cu atât mai mult cu cat cererile au fost formulate la variate alte autorități și nu doar la deținătorul legal al actului în discuție. Concluzionând, pentru considerentele sus enunțate, în sensul incidentei motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificări, va admite recursul de față, va casa sentința atacată și, urmare a rejudecării va respinge acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată, întrucât, astfel cum s-a arătat deja, decizia a cărei anulare s-a solicitat a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile.