ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1586/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Curții de Apel Bacău, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 5404/21.04.2016 și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, prin care să constate calitatea reclamantei de beneficiară a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2003 pentru terenul în suprafață de 214 mp. situat în Piatra Neamț, str. x.

Prin sentința civilă nr. 98 din 24 septembrie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a anulat Decizia nr. 5404/21.04.2016 emisă de pârâtă și a obligat pârâta la emiterea unei noi decizii, prin care să constate calitatea reclamantei de beneficiară a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2003 pentru terenul în suprafață de 214 mp. situat în Piatra Neamț, str. x.

Împotriva sentinței civile nr. 98 din 24 septembrie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritatea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Recurenta a susținut că declarația de impunere și procesul-verbal de impunere din anul 1952 reprezintă declarații pe proprie răspundere ale contribuabilului și nu pot fi considerate probe contrare care să înlăture prezumția legală de proprietate recunoscută decretului de expropriere, în sensul dispozițiilor legale citate anterior.

Pentru soluționarea cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003, au fost coroborate înscrisurile doveditoare ale întinderii dreptului de proprietate depuse de către solicitantă și s-a constatat că acestea reprezintă tocmai dovada contrară actului normativ de expropriere, Comisia apreciind că respectivele înscrisuri nu pot fi ignorate în procedura administrativă de soluționare a dosarului aferent cererii de retrocedare în cauză.

La data de 16 decembrie 2019, intimata - reclamantă A. a formulat întâmpinare și recurs incident.

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul incident formulat de A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului incident, A. a invocat că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată solicitate în cauză, arătând că prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dovada efectuării acestor cheltuieli fiind depusă la dosar odată cu notele de ședință din data de 28.09.2016, note pe care instanța le-a avut în vedere la momentul pronunțării sentinței.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererilor de recurs

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare este nefondat și recursul incident declarat de A. este insadmisibil, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. este continuatoarea B. (anterior C.), care a avut în proprietate un imobil situat în Piatra Neamț, str. x, ce a făcut obiectul decretului de expropriere nr. 926/24.11.1962. În actul de expropriere se menționează anexe în suprafață de 84,70 mp. și teren în suprafață de 214 mp., iar în articolul unic din decret se arată că "terenurile sunt identificate prin planurile de situație anexe 1-5, proprietatea celor prevăzuți în tabelul anexă, care face parte integrantă din prezentul decret".

Pârâta a emis Decizia nr. 5404/21.04.2016, prin care a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului, cu motivarea că aceasta nu este posibilă, întrucât terenul este parțial ocupat cu construcții și parțial afectat unor amenajări de utilitate publică(art. 1) și a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită pentru a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, sens în care a propus acordarea de măsuri compensatorii solicitantei pentru imobilul teren în suprafață de 178 mp(art. 2).

Reclamanta a înțeles să conteste decizia menționată doar în ceea ce privește suprafața de teren menționată la art. 2 din Decizie, susținând că aceasta trebuia să fie de 214 mp, analiza instanței urmând a viza în mod exclusiv acest aspect.

Criticile recurentei referitoare la faptul că în speță nu operează prezumția instituită de art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 sunt nefondate.

Conform prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 "Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive".

Art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 statuează în sensul că:" În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive ".

Este necontestat faptul că în baza Decretului nr. 926/24.11.1962, au fost expropriate anexe în suprafață de 84,70 mp. și teren în suprafață de 214 mp.

Potrivit art. 13 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin sintagma "acte doveditoare" prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, se înțelege "orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitatului asupra imobilului la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.)". Rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde valoare probantă actelor de la momentul preluării abuzive pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, or Decretul nr. 926/1962 este singurul act ce face dovada preluării abuzive a suprafeței de 214 mp.

De asemenea, trebuie menționat și faptul că actele reținute de către Comisia Specială de Retrocedare sunt cu mult anterioare decretului de expropriere, fiind vorba de declarații pe proprie răspundere ale contribuabilului din anul 1952, care nu se bazează pe măsurători autorizate, astfel că nu pot fi considerate probe contrare, care să înlăture prezumția legală de proprietate recunoscută decretului de expropriere, în sensul dispozițiilor citate anterior.

Cu privire la recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, Înalta Curte constată că potrivit art. 472 alin. (2) C. proc. civ.:

"(2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Legiuitorul a înțeles să transpună aplicarea acestor prevederi și în privința procedurii de soluționare a recursului, astfel că potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile."

Recursul incident formulat de A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu motivarea că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată solicitate în cauză.

Conform dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" .

Art. 444 C. proc. civ., prevede că:

"(1) Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. În cazul hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare.

(2) Cererea se soluționează de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(3) Dispozițiile prezentului articol se aplică și în cazul când instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor " .

Potrivit prevederilor art. 445 C. proc. civ.:

"îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444 din același cod ".

În speță, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, a anulat decizia contestată și a obligat pârâta la emiterea unei noi decizii.

Într-adevăr, instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2000 RON, însă reclamanta avea posibilitatea să solicite completarea hotărârii curții de apel, în temeiul prevederilor art. 444 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 445 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de A., ca inadmisibil.

În consecință, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat, și recursul incident formulat de reclamanta A., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței civile nr. 98 din 29 septembrie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 98 din 29 septembrie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2019.