ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3699/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/11.03.2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat sancționarea pârâtei pentru refuzul cu rea credință de a-i pune în executare sentința civilă nr. 871/23.09.1998, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în termen de 30 de zile de la pronunțarea definitivă a hotărârii judecătorești în prezenta cauză, precum și obligarea acesteia la plata de daune morale.

Prin sentința nr. 1005 din 07.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția autorității de lucru judecat.

A fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a existenței autorității de lucru judecat și s-a respins cererea formulată împotriva pârâtului B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul A. a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii.

S-a arătat de către recurent că prin prezentul recurs urmărește obținerea unui titlu executoriu în vederea punerii în executare a sentinței nr. 8711/1998.

S-a considerat că prin sentința recurată instanța de fond i-a încălcat dreptul de acces al justiție reglementat de dispozițiile Constituției României și ale art. 6 din CEDO.

În fine, s-a apreciat de către recurent că prima instanță a încălcat autoritatea de lucru judecat.

În drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 4, 5, 6 și 7 C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 6, 13 din Convenția europeană a drepturile omului.

Prin răspunsul la întâmpinare au fost reiterate susținerile din cererea de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a solicitat respingerea recursului ca nelegal și menținerea hotărârii instanței de fond, ca legală și temeinică.

Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimatul - pârât B. în calitate de Președinte al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților s-a solicitat respingerea recursului ca nelegal și menținerea hotărârii instanței de fond, ca legală și temeinică.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 decembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 26 aprilie 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1005 din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu art. 488 alin. (1), pct. 4, 5, 7 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din Noul C. proc. civ. recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Reclamantul - recurent a solicitat sancționarea pârâtului pentru refuzul cu rea credință de a pune în executare sentința civilă nr. 871/23.09.1998, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în termen de 30 de zile de la pronunțarea definitivă a hotărârii judecătorești în prezenta cauză, precum și obligarea acesteia la plata de daune morale.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Se reține că prima instanță fondului, a soluționat pricina constatând existența autorității lucrului judecat, fără a soluționa cauza pe fond, astfel că Înalta Curte urmează a analiza doar aceste motive ce vizează modalitatea in care s-a reținut incidența dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ.

Excepția autorității de lucru judecat este o excepție procesuală de fond, absolută, de ordine publică, reglementată prin dispoziții cu caracter imperativ, fiind menită să asigure stabilitate raporturilor juridice și eficiență întregii activități judiciare.

Conform dispozițiilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată" iar conform alin. (2):

"Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Conform dispozițiilor art. 431 din C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. dă expresie funcției negative a lucrului judecat, potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiași judecăți, în condițiile identității de părți, obiect și cauză.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el putând cunoaște limitări decurgând din aplicarea altor principii.

În cauză, așa cum a reținut și prima instanță, cererea reclamantului formulată in temeiul art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004 a fost soluționată de către instanțele de judecată prin sentința civilă nr. 110/15.01.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 92/16.01.2015.

În raport de considerentele de fapt și de drept de mai sus Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă și, constatând că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea sentinței, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1005 din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2017.