ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 538/2019

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 170 din data de 20 martie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității căii de atac formulate de reprezentantul Ministerului Public, s-a respins, ca nefondată, excepția nelegalei compuneri a completului de judecată invocată de contestatorul A. și s-a respins, ca nefondată, contestația formulată de contestatorii A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 947/A din data de 29 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în Dosarul nr. x/2015.

Împotriva Deciziei penale nr. 170 din data de 20 martie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015 a formulat contestație la executare B. Elveția.

În susținerea contestației s-a susținut că se impune lămurirea aspectului cu privire la autoritatea de lucru judecat a confiscării speciale, dispusă prin Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 (invocată în hotărârea contestată) fără a clarifica împotriva cărei părți din procesul penal, înțelege instanța că a fost dispusă, lăsând cale deschisă oricărei păreri subiective care poate denatura procedura de executare.

Totodată, s-a solicitat clarificarea procedurii legale de urmat pentru efectivitatea ducerii la îndeplinire a celor dispuse de instanță în lumina lămuririlor solicitate și care lipsesc din hotărârea contestată (nr. 170/20 martie 2019 pronunțată de ICCJ, secția penală în Dosarul nr. x/2015), luând în considerare elementul de extraneitate evident, faptul recunoscut că unicul proprietar al companiei B. Elveția este domnul C. și nu domnul A., iar toate bunurile patrimoniale, banii și acțiunile societății Elvețiene au autoritate de lucru judecat, atât în Elveția cât și în România, care atestă că nu provin din infracțiuni, nu au făcut obiectul spălării banilor, fiind licite în înțelesul legii și al Constituției României, apărate și garantate de aceasta și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A susținut că obiectul contestației îl constituie clarificările solicitate expres în legătură cu partea din proces împotriva căreia produce efecte autoritatea de lucru judecat a confiscării speciale dispuse prin Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 și procedura legală de urmat pentru efectivitatea ducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia penală nr. 947/A din 29 iunie 2018 rămasă definitivă prin hotărârea nr. 170/20 martie 2019, ambele în Dosarul nr. x/2015.

Examinând contestația la executare formulată de B. Elveția, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prealabil, Înalta Curte constată că este competentă să judece contestația formulată de B. Elveția, apreciind că obiectul dedus judecății îl reprezintă o contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 lit. c) C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 598 C. proc. pen.: (1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Contestația la executare este o procedură jurisdicțională de rezolvare a situațiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia.

Pe această cale nu se poate pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea, în sensul că nu se desfășoară o rejudecare efectivă și nu se poate ajunge la modificarea hotărârii rămasă definitivă, instanța fiind abilitată să verifice doar aspectele indicate de textul menționat anterior și nu modul de soluționare a cauzei.

Practic, prin intermediul acestei instituții de drept procesual penal, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea hotărârilor definitive și, totodată, exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat.

Normele procedurale mai sus amintite au prevăzut expres cazurile în care poate fi folosită contestația la executare, iar prin limitarea acestora, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Contestatoarea B. Elveția nu a indicat în prezenta cerere neclaritățile ce ar subzista în cuprinsul Deciziei penale nr. 170 din data de 20 martie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015 și care ar putea face obiectul reformării, explicitării ori îndreptării în prezentul ciclu procesual. Contestatoarea nu a invocat o reală nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută, ci a indicat doar anumite situații ipotetice referitoare la procedura de executării silite.

De altfel, se constată că B. Elveția, ulterior pronunțării Deciziei nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, a formulat numeroase cereri prin care a solicitat rejudecarea cauzei pe motiv că nu a avut cunoștință de dosarul în care s-a dispus măsura confiscării, respectiv că măsura a fost luată cu încălcarea principiului contradictorialității. În acest context, Înalta Curte constată că prin Decizia penală nr. 1314 din 29 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a respins ca inadmisibile, cererile de recurs "efectiv" formulate inclusiv de către B., împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2005. Ulterior, prin Decizia penală nr. 640 din 4 mai 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a admis contestația formulată de contestatorul B. împotriva Deciziei penale nr. 1612/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/2015, a desființat, în totalitate, decizia contestată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, Curtea de Apel București. În motivarea deciziei s-a arătat că măsura asigurătorie ori a confiscării ar putea fi dispusă, cel târziu de către instanța de fond, asupra unor bunuri individualizate cert și numai în urma parcurgerii unei proceduri contradictorii, față de persoanele ce pot invoca drepturi reale asupra acestor bunuri. În măsura în care aceste exigențe sunt ignorate trebuie recunoscută posibilitatea contestării măsurii pe o cale distinctă, care să deschidă posibilitatea examinării fondului, cu asigurarea acelorași garanții de contradictorialitate și oralitate. S-a precizat că petentul nu a beneficiat de accesul la o instanță, măsura asigurătorie fiind dispusă într-un proces penal în care petenta nu a fost parte (Dosar x/2005, în calea de atac), iar eforturile petentului de a supune fondul pretențiilor cenzurii unui judecător au eșuat, cererile anterioare fiind respinse ca inadmisibile sau ca nefondate, în acest din urmă caz fără antamarea fondului. Hotărârile pronunțate anterior s-au mărginit a sublinia motivele pentru care căile procesuale alese nu erau utile demersului juridic urmărit ... S-a apreciat că în cauză concluziile formulate de procuror nu sunt suficiente pentru a îndepărta caracterul inechitabil al procedurii în contextul în care persoana interesată și care a suferit consecințe patrimoniale ca urmare a hotărârii pronunțate nu a fost parte, nefiind citată și nici reprezentată. Deși evaluarea dreptului se poate realiza în condiții de contradictorialitate și echitate în calea de atac, în această manieră părțile ar fi prejudiciate de un grad de jurisdicție. Pentru a da eficiență și a respecta acest principiu soluția unică posibilă în cauză este desființarea cu trimitere spre rejudecare, în condițiile menținerii tuturor demersurilor anterioare intrării în dezbateri. S-a subliniat că instanța învestită cu soluționarea contestației va judeca cu citarea persoanelor interesate și cu asigurarea unei dezbateri orale și contradictorii.

De asemenea, prin Decizia penală nr. 1353 din 21 octombrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a admis contestația formulată de contestatoarea B. cu privire dispoziția de indisponibilizare a bunurilor mobile, imobile, inclusiv acțiunile aparținând acestei societăți și instituite prin Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005, a desființat în parte decizia penală contestată numai în ceea ce privește dispoziția de indisponibilizare a bunurilor mobile, imobile, inclusiv acțiunile aparținând societății B. și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în aceste limite, la aceiași instanță, Curtea de Apel București. În motivarea deciziei s-a arătat: Efectivitatea "remediului" oferit contestatoarei care se pretinde victimă a unei dispoziții a Convenției Europene, de garantare de a avea posibilitatea de a sesiza "autoritățile", aici înțeles prin instituirea cadrului jurisdicțional de trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, nu va trebui să se confunde cu certitudinea obținerii unei soluții favorabile de către aceasta. Judecătorul național are doar obligația de a analiza, potrivit legislației naționale și respectând această legislație, situația invocată de către persoana interesată. În esență, nefăcând abstracție de caracterul definitiv al hotărârii - Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pe fondul său, în rejudecare, se vor acoperi toate lipsurile juridice mai sus evidențiate - respectarea caracterului contradictoriu al procedurii, urmând a se face cuvenitele aprecieri raportat la cele invocate de contestatoare, atât în drept cât și în fapt, în funcție de situația concretă dedusă judecății."

Totodată, în rejudecare, s-au respectat limitele impuse și s-a dat posibilitatea părților de a formula apărări și propune probe, iar prin Sentința penală nr. 947/A din 29 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 170 din data de 20 martie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra activelor patrimoniale ale B.

Astfel, se constată că instanțele au evaluat situația societății și au dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra activelor patrimoniale aparținând societății B. constatând că probele administrate în cauză au dovedit faptul că petentul A. a controlat B.

Înalta Curte are în vedere și Deciziei nr. 19 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 953 din 4 decembrie, prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înființează măsura asigurătorie. În considerentele acestei decizii s-a reținut că:

"identificarea și evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziția organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată, după caz. Astfel, există o atribuție stabilită în sarcina executorilor judecătorești prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanța judecătorească, text în acord cu dispozițiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente "se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător".

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu se circumscriu cazului prevăzut de dispozițiile art. 598 lit. c) C. proc. pen., sens în care va respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatoarea B. Elveția împotriva Deciziei penale nr. 170 din data de 20 martie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015.

Văzând și dispozițiile art. 275 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatoarea B. Elveția împotriva Deciziei penale nr. 170 din data de 20 martie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 30 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM