ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1573/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 2 aprilie 2015, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtul Ministerului Economiei Comerțului și Turismului, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 270.165,83 RON, prejudiciu cauzat ca urmare a rambursării cu întârziere a sumei de 564.111,78 RON în baza contractului de credit de investiții pentru proiecte finanțate din fonduri europene, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare din 3 iulie 2015, reclamanta a stabilit cadrul procesual, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene și Ministerului Economiei Comerțului și Turismului.

Prin Sentința civilă nr. 3061/2016 din 19 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a în Dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Comerțului și a Relațiilor cu Mediul de Afaceri, respingându-se cererea în contradictoriu cu acest pârât. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind respinsă acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerului Fondurilor Europene, ca prescrisă.

Prin Decizia civilă nr. 1069 A din 9 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 3061/2016 din 19 mai 2016, în contradictoriu cu intimații Ministerul Economiei și Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice Și Fondurilor Europene. A fost anulată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă excepția prescripției cu privire la prejudiciul aferent perioadei 1 aprilie 2012 - 7 martie 2014 și a fost reținută cauza spre judecare.

A fost menținut restul dispozițiilor sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 2271 A din 8 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (fost Ministerul Fondurilor Europene), reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 70.122,39 RON, cu titlu de prejudiciu (dobânda). Au fost respinse în rest pretențiile, ca neîntemeiate.

Pârâtul a declarat recurs împotriva ambelor decizii.

Motivele recursului declarat de recurentul-pârât împotriva Deciziei civile nr. 2271 A din 8 decembrie 2017, sunt, în esență, următoarele:

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din economia dispozițiilor mai sus invocate rezultă în mod expres că motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ci ea trebuie să se refere la toate acestea.

Motivarea trebuie să se înfățișeze într-o asemenea măsură încât să corespundă imperativelor logicii, trebuind să ofere părților și instanțelor de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Mai mult decât atât, ea nu poate fi implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate și asupra tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate, nefiind suficient ca instanța să preia exclusiv argumentele uneia dintre părți, ci trebuind să arate și motivele pentru care au fost respinse apărările părții adverse.

Nemotivarea hotărârii atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar, ceea ce determină anularea hotărârii, cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, "justiția a fost servită". Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Așa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, instanța s-a limitat la a menționa doar o serie de dispoziții legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în cauză, precum și argumentele aduse de reclamant în argumentarea acțiunii sale, omițând să mai arate și motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtului.

Practica instanței supreme este constantă în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage anularea/casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalând practic cu inexistența motivării.

Un argument în plus în sensul celor de mai sus se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere faptul că, în motivarea hotărârii instanța și-a însușit în exclusivitate criticile formulate de către reclamantă, devin incidente dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010, hotărârea pronunțată fiind una nemotivată în accepțiunea textelor legale învederate.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Caracterul nelegal al hotărârii rezultă din interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale, a principiilor care izvorăsc din legislația comunitară în domeniul gestionarii fondurilor comunitare, precum și a altor dispoziții legale naționale și europene.

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune:

Acțiunea formulată de către intimata-reclamantă a avut ca obiect solicitarea de plată a unor daune cauzate prin neîndeplinirea la termen a obligațiilor asumate prin Contractul de finanțare nr. x din 4 martie 2009, modificat prin Actul adițional nr. x din 30 octombrie 2009.

În ceea ce privește legea aplicabilă, instanța a reținut în mod corect faptul că, în speță, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului, incidente în cauză fiind dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data la care s-a născut dreptul la acțiune al intimatei-reclamante, care nu coincide cu data la care aceasta a determinat cuantumul prejudiciului său.

Împrejurarea că prejudiciul a fost stabilit de reclamantă printr-un raport de expertiză extrajudiciară abia în anul 2014 (moment la care a fost achitat debitul principal) nu este relevantă în ce privește stabilirea momentului curgerii termenului de prescripție, în condițiile în care reclamanta solicită plata costurilor suportate pentru nerambursarea la termen a sumelor ce i se cuveneau pentru întreaga perioadă 30 aprilie 2010 - 7 martie 2014.

Instanța a făcut în mod eronat aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, mai exact a modalității în care se calculează acest termen.

Deși a reținut, pe de-o parte, faptul că persoana culpabilă și cuantumul prejudiciului erau cunoscute de reclamant ulterior datei de 30 aprilie 2010 (data la care trebuia efectuată rambursarea sumei de 564.111,78 RON), căci banca a stabilit ce dobândă și ce comisioane va plăti debitoarea (apelanta din prezenta cauză) odată cu încheierea Contractului nr. x din 3 iunie 2009, iar pe de altă parte că acțiunea a fost introdusă la data de 31 martie 2015, instanța a admis apelul intimatei-reclamante, anulând în parte sentința apelată, în sensul respingerii excepției prescripției pentru perioada 1 aprilie 2012 - 7 martie 2014.

Intimata-reclamantă a arătat instanței că, pentru definitivarea implementării proiectului, a încheiat cu B. un Contract de împrumut bancar nr. x din 3 iunie 2009, pentru a achita integral utilajele contractate, astfel că aceasta avea cunoștință de costurile aferente creditului - dobânzi și comisioane bancare - care se presupune că ar fi prejudiciul cauzat acesteia, încă de la acest moment, contractului de credit fiindu-i anexat graficul de rambursare care conține aceste elemente.

Pe cale de consecință, termenul de prescripție pentru formularea unei acțiuni prin care să se solicite obligarea pârâtei la plata prejudiciului constând în costurile aferente creditului contractat - dobânzi și comisioane bancare, trebuie calculat de la această dată - 3 iunie 2009, termen care s-ar fi împlinit în data de 3 iunie 2012.

Chiar dacă s-ar admite că dreptul la acțiune al intimatei-reclamante s-a născut la data de 30 aprilie 2010, data la care s-ar fi împlinit termenul de prescripție este 30 aprilie 2013, acțiunea fiind introdusă la data de 31 martie 2015, evident cu mult după împlinirea acestui termen.

Soluția de admitere a acțiunii pe fondul cauzei este criticabilă sub următoarele aspecte:

Instanța nu a ținut cont de dispozițiile art. 60 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, potrivit căruia:

"Autoritatea de gestionare este însărcinată cu gestionarea și aplicarea programului operațional în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, în special:

(a) să se asigure că operațiunile sunt selecționate în vederea finanțării în conformitate criterii aplicabile programului operațional și că sunt conforme, pe toată durata execuției lor, cu normele comunitare și naționale aplicabile;

(b) să verifice furnizarea de produse și de servicii cofinanțate și să controleze dacă toate cheltuielile declarate de beneficiari pentru operațiuni au fost suportate efectiv și că sunt în conformitate cu normele comunitare și naționale; verificările efectuate la fața locului cu privire la operațiuni pot avea loc prin sondaj, în conformitate cu normele adoptate de Comisie în conformitate cu procedura menționată la articolul 103 alin. (3) (...)".

În sensul celor de mai sus, sprijinul financiar este acordat de la bugetul Uniunii Europene cu condiția respectării cu strictețe a legalității privind utilizarea acestor fonduri. Conform art. 98 al Regulamentului (CE) 1083 din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a regulamentului (CE) 1260/1999, statele membre au obligația de a căuta neregulile și de a aplica corecțiile financiare în cauză și constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional:

"(1) Este în primul rând responsabilitatea statelor membre să caute neregularitățile, să ia măsuri atunci când se constată o schimbare importantă care afectează natura sau condițiile de aplicare sau de control al operațiunilor sau al programelor operaționale și să procedeze la corecțiile financiare necesare.

(2) Statele membre procedează la corecțiile financiare necesare pentru neregularitățile individuale sau sistemice constatate în operațiunile sau în programele operaționale. Corecțiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional. Statele membre țin seama de natura și de gravitatea neregularităților și a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri".

Potrivit prevederilor Contractului de finanțare nr. x din 4 martie 2009 încheiat între Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri prin Direcția pentru gestionarea fondurilor comunitare pentru I.A.A.M. în calitate de Organism Intermediar, în numele și pentru Ministerul Economiei, în calitate de AM POS CCE, și societatea A. SRL, în calitate de beneficiar, având ca obiect acordarea finanțării nerambursabile pentru proiectul SMIS 3755 "Achiziția de utilaje pentru lucrări de construcție", intimata-reclamantă avea cunoștință de următoarele prevederile contractuale:

- art. 1 alin. (2) din contract - "Beneficiarului i se acordă finanțarea nerambursabilă în termenii și condițiile stabilite în prezentul contract, care este constituit din Contractul de finanțare și anexele acestuia, pe care Beneficiarul declară că le cunoaște și le acceptă;"

- art. 1 alin. (4) din contract - "Beneficiarul acceptă finanțarea nerambursabilă și se angajează să implementeze Proiectul pe proprie răspundere, în conformitate cu prevederile cuprinse în prezentul Contract și cu legislația națională și comunitară".

În ceea ce privește implementarea proiectului finanțat potrivit Contractului de finanțare nr. x din 4 martie 2009, pentru a putea accesa fondurile europene, beneficiarul reclamant și-a asumat o serie se obligații (financiare sau de orice altă natură) obligații care cad în sarcina beneficiarului-reclamat, acestea nu pot fi imputabile AM POS CCE, astfel încât în aceste condiții beneficiarul își asumă și răspunde pentru îndeplinirea acestor obligații pentru implementarea proiectului în termenii asumați.

Potrivit Formularului C anexat la cererea de finanțare a proiectului sus-menționat, denumită "Declarație de angajament", dată de către beneficiar la data de 22 mai 2008, acesta se obligă "(...) să asigure resursele financiare necesare implementării optime a proiectului în condițiile rambursării/decontării ulterioare a cheltuielilor din instrumente structurale", aspect ce evidențiază faptul că societatea A. SRL, în calitate de beneficiar al proiectului finanțat din fonduri nerambursabile de la Uniunea Europeană, și-a asumat obligația și a afirmat implicit faptul că deține resurse financiare pentru implementarea proiectului cu succes.

Astfel, la momentul încheierii/semnării Contractului de finanțare nr. x din 4 martie 2009, intimata-reclamantă avea obligația de a respecta cele asumate atât prin cererea de finanțare depusă în vederea obținerii fondurilor europene nerambursabile, cât și prin contractul de finanțare încheiat între AM POS CCE în calitate de Autoritate de management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice" 2007 - 2013 (POS CCE), respectiv aceea de a dispune de recurse financiare în vederea implementării proiectului în condiții optime.

Faptul că intimata-reclamantă a contractat ulterior un credit din care a achitat contravaloarea echipamentelor achiziționate pentru derularea și implementarea proiectului, face dovada faptului că aceasta nu și-a respectat obligația asumată în mod voluntar la semnarea contractului.

Pe de altă parte, instanța de apel a creat în mod artificial o legătură de cauzalitate între rambursarea cu întârziere a unei sume aferente Cererii de rambursare nr. x și suportarea de către intimata-reclamantă a costurilor aferente liniei de credit, acestea din urmă fiind asumate exclusiv de către aceasta, tot în mod voluntar ca și obligațiile din contractul de finanțare, astfel că în mod nelegal instanța a stabilit o vinovăție în sarcina recurentului, obligându-l la plata sumelor reprezentând costuri bancare.

Instanța a făcut confuzie între mai multe drepturi și obligații izvorâte din două raporturi juridice, existente între mai multe părți:un prim raport juridic existent între A. SRL și Ministerul Fondurilor Europene, din care rezultă obligația intimatei-reclamante, asumată prin contractul de finanțare, de a asigura finanțarea pentru derularea proiectului din resurse proprii și un al doilea raport juridic, existent între A. SRL și B., din care rezultă obligația intimatei-reclamante de a suporta costurile creditului, astfel cum acestea au fost asumate prin contractul de creditare.

În cuprinsul acestui prim contract nu a fost prevăzută nicio obligație în sarcina autorității contractante de a asigura plata eventualelor credite pe care intimata-reclamantă le-ar face pe parcursul derulării contractului, astfel încât să poată fi trasă la răspundere pentru constatările aferente împrumutului.

Faptul că intimata-reclamantă nu dispunea, la momentul încheierii contractului sau ulterior, pe parcursul derulării acestuia, de resursele necesare pentru implementarea acestuia, nu poate determina atragerea răspunderii Ministerul Fondurilor Europene pentru costurile unui credit obținut de aceasta, instanța ignorând astfel obligația asumată de către intimata-reclamantă în mod voluntar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părțile nu au depus asemenea puncte de vedere.

Prin Decizia nr. 709 din 28 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus disjungerea judecării recursului declarat de recurentul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (fost Ministerul Fondurilor Europene) împotriva Deciziei civile nr. 2271 A din 8 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și formarea unui dosar nou, ce a fost înregistrat sub nr. x/2019. A fost respins recursul declarat de același recurent împotriva Deciziei civile nr. 1069 A din 9 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Analizând recursul, Înalta Curte reține următoarele:

Un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arătând că instanța s-a limitat la a menționa o serie de dispoziții legale pe care le-a considerat a fi incidente în cauză, precum și argumentele expuse de reclamant prin cererea de chemare în judecată, omițând să arate motivele care au dus la înlăturarea apărărilor pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că argumentele generale expuse de către recurent în susținerea acestui motiv de recurs nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, în condițiile în care recurentul nu indică, în mod concret, care sunt carențele hotărârii, din perspectiva motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, expunerea unor argumente teoretice, ca și trimiterile pe care recurentul le face la practica judiciară nu răspund exigențelor impuse de legiuitor cu privire la obligația expunerii motivelor de nelegalitate și la dezvoltarea lor.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează două aspecte, respectiv soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și soluția de admitere a acțiunii pe fondul cauzei.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că, prin Decizia civilă nr. 1069 A din 9 iunie 2016, pronunțată în cauză, a fost admis apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 3061/2016 din 19 mai 2016, în contradictoriu cu intimații Ministerul Economiei și Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene. A fost anulată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă excepția prescripției cu privire la prejudiciul aferent perioadei 1 aprilie 2012 - 7 martie 2014 și a fost reținută cauza spre judecare. A fost menținut restul dispozițiilor sentinței.

A reținut instanța că, pentru perioada 30 aprilie 2010 - 31 martie 2012, pretențiile constând în dobândă și comisioane sunt prescrise, prescripția neintervenind, însă, pentru perioada 1 aprilie 2012 - martie 2014.

Prin Decizia nr. 709 din 28 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în Dosarul nr. x/2015, recursul declarat de recurentul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (fost Ministerul Fondurilor Europene) împotriva deciziei civile nr. 1069 A din 9 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca inadmisibil.

Raportat la aceste considerente, față de dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., Decizia civilă nr. 1069 A din 9 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care instanța a statuat cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Nici criticile privitoare la soluția de admitere a acțiunii pe fondul cauzei nu pot fi reținute.

Înalta Curte constată că recurentul invocă în mod formal dispozițiile art. 60 și art. 98 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, neindicând, concret, aspectele de nelegalitate din perspectiva normelor de drept material încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel.

Argumentele ce vizează Contractul de finanțare nr. x din 4 martie 2009 reprezintă aspecte de netemeinicie, nefiind indicată nicio normă de drept material care a fost încălcată sau aplicată greșit de instanța de apel.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 2271 A din 8 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 4.114,6 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă SC A. SRL Suma în cuantum de 1.190 RON, reprezentând onorariu de avocat pentru termenul din 16 ianuarie 2019, conform facturii seria x&A nr. 2958 din 7 decembrie 2018, nu poate fi acordată, în condițiile în care aceste termen de judecată a fost stabilit în complet de filtru, fără citarea părților. Nici cheltuielile de transport - bilet de avion pentru data de 27 martie 2019, în cuantum de 1.028 RON, conform facturii seria x nr. x din 25 martie 2019, nu vor putea fi acordate, în condițiile în care termenul de judecată a fost stabilit la 28 martie 2019, în complet de filtru, fără citarea părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 2271 A din 8 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Admite cererea formulată de intimata-reclamantă SC A. SRL, privind obligarea recurentului-pârât Ministerul Fondurilor Europene prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 4.114,6 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM