ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1586/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 27 iulie 2012 sub nr. x/2012, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., obligarea acestora la restituirea sumei de 15.000 euro în echivalentul în RON la cursul oficial al BNR reprezentând avans și la plata dobânzii legale aferente acestei sume la zi, pentru neexecutarea culpabilă a obligației perfectării vânzării în formă autentică decurgând din înscrisul sub semnătură privată încheiat cu autorul său, D.

La data de 28 martie 2013, reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat constatarea nulității absolute a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare pentru eroare obstacol asupra identității obiectului actului juridic, echivalentă lipsei consimțământului (susținând că promitentul-cumpărător a cunoscut că achiziționează o locuință din cărămidă, iar ulterior a descoperit că este construită din chirpici și paiantă), cauză falsă și ilicită (întrucât promitenții- vânzători prezentând în mod nereal starea construcției, ei cunoscând tipul de materiale folosite efectiv pentru ridicarea locuinței), invocând prevederile art. 948, 954, 969, 961, 966, 968 C. civ.

Prin Sentința nr. 389 din 31 ianuarie 2014, Judecătoria Giurgiu a respins cererea ca neîntemeiată, reținând, în esență, că din probele administrate nu rezultă că promitenții-vânzători nu l-au asigurat pe D. că locuința ar fi din cărămidă (întrucât dacă acesta ar fi dorit să cumpere o casă din cărămidă acest lucru ar fi fost menționat în chitanță; casa este dobândită prin moștenire, deci o casă bătrânească, majoritatea caselor din sat fiind din chirpici; niciunul dintre martori nu confirmă că D. ar fi avut la momentul încheierii convenției convingerea că achiziționează o casă de cărămidă; ulterior încheierii convenției, D. a considerat că, așa cum arată casa, ea nu merita prețul de 30.000 euro, iar nu pentru că ar fi fost convins că a cumpărat o casă din cărămidă).

Prin Decizia nr. 334 din 26 noiembrie 2014,Tribunalul Giurgiu, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței reținând, în esență, că pentru ca eroarea să ducă la nulitatea actului, este necesar ca ea să fi fost cauza unică și determinantă a consimțământului, or probele administrate nu dovedesc că singura cauză determinantă în exprimarea consimțământului autorului D. a fost aceea că imobilul casă de locuit ar fi fost construit din cărămidă (respectiv, din probele administrate, nu rezultă nici că autorul reclamantei era convins că imobilul era din cărămidă și nici că aceasta a fost condiția esențială pentru care l-a cumpărat).

Prin Decizia nr. 837/R din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul reclamantei împotriva deciziei instanței de apel; a admis apelul și, desființând, în parte, sentința, a trimis cauza la Judecătoria Giurgiu pentru rejudecarea capătului de cerere privind restituirea avansului, menținând sentința în privința cererii de declarare a nulității contractului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 13 ianuarie 2016 sub numărul x/236/2012*.

Prin Sentința nr. 1990 din 11 martie 2016, Judecătoria Giurgiu a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la restituirea sumei de 15.000 euro reprezentând avans, apreciind, în esență, că această cerere este accesorie față de cererea principală având ca obiect anularea promisiunii de vânzare cumpărare.

Prin Decizia nr. 187 din 24 februarie 2017, Tribunalul Giurgiu a admis apelul reclamantei împotriva sentinței pronunțată în rejudecare; a schimbat sentința în sensul că a admis cererea și a obligat pârâții să restituie suma de 15.000 euro reclamantei împreună cu dobânda legală calculată în RON, de la data cererii de chemare în judecată (27 iulie 2012) până la data restituirii și la plata cheltuielilor de judecată către stat de 1220 RON avansate sub forma scutirii apelantei de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin Decizia nr. 229 din 22 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis ambele recursuri formulate împotriva Deciziei nr. 187 din 24 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. x/2012*; a casat decizia recurată și a reținut cauza spre rejudecarea apelului, constatând că decizia recurată nu a fost redactată cu respectarea cerințelor procedurale prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care unul din motivele de apel viza existența unei neexecutări culpabile a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, una dintre condițiile rezoluțiunii, iar aceste chestiuni nu au fost examinate ca atare în cadrul considerentelor deciziei recurate, nici din punct de vedere al aspectelor de fapt și nici al celor de drept.

Prin Decizia nr. 166 din 5 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva Sentinței nr. 1990/11.03.2016 a Tribunalului Giurgiu; a obligat apelanta-reclamantă la plata, către intimați, a sumei de 1500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanta A., învederând următoarele:

- Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora problemele de drept dezlegate de instanța de recurs sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare. Astfel, instanța de recurs a dezlegat problema de drept constând în încetarea raportului juridic dintre părți, în considerarea poziției procesuale a acestora, niciuna dintre părți nesolicitând executarea antecontractului. Cu toate acestea, nesocotind probele cauzei și dispozițiile deciziei de casare, instanța de apel reține că promitentul cumpărător D. s-a răzgândit, fiind astfel culpabil în neexecutarea contractului;

- În mod greșit instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1297 alin. (1) pct. 3 C. civ. și nu a dispus restituirea avansului de 15.000 euro în echivalent RON la data plății, deși prin Decizia nr. 837/R din 15 noiembrie 2015 s-a reținut că reclamanta a învestit instanța și cu un capăt de cerere privind restituirea avansului, pretenție ce derivă din neexecutarea contractului, situație în care bunul rămâne în proprietatea intimaților pârâți. Cum niciuna din părți nu a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ., respectiv executarea promisiunii de vânzare, promitenții vânzători dețin suma de 15.000 euro cu titlu de avans la vânzare fără bază legală, impunându-se restituirea către promitentul cumpărător - A.;

- Decizia recurată conține motive contradictorii și străine pricinii, în sensul că deși în pagina 17 alin. (1) reține că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1298 C. civ. privind clauza penală, menținând soluția instanței de rejudecare a fondului, procedează tocmai la aplicarea acestor dispoziții legale;

- Suma de 15.000 euro achitată cu titlu de avans este deținută fără titlu legal de către promitenții vânzători, astfel că se impune restituirea acesteia către promitenta cumpărătoare, astfel cum în mod expres s-a solicitat.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod "sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii".

Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

În speță, Decizia civilă nr. 166 din 5 martie 2019 a Curții de Apel București, împotriva căreia reclamanta a declarat prezenta cale de atac, reprezintă o decizie prin care s-a procedat la rejudecarea apelului formulat împotriva Sentinței nr. 1990 din 11 martie 2016 a Judecătoriei Giurgiu.

Această decizie a fost precedată de Decizia nr. 229 din 22 mai 2018, a aceleiași instanțe, prin care au fost admise recursurile declarate în cauză de către părți, casată decizia recurată și reținută cauza spre rejudecarea apelului (rejudecare realizată ulterior prin decizia obiect al prezentului recurs).

Decizia nr. 229 din 22 mai 2018 mai sus menționată a fost pronunțată de către o instanță de recurs, fiind irevocabilă, iar reținerea în vederea rejudecării a operat datorită imposibilității legale, reglementată de art. 312 alin. (6) C. proc. civ., de casare cu trimitere spre o nouă judecată.

Astfel, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, "Casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului pentru cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, pentru cazul în care judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, respectiv pentru cazul casării pentru lipsă de competență. În cazul în care, după casarea cu trimitere potrivit alin. (5) sau (6), intervine o nouă casare în aceeași cauză, tribunalele și curțile de apel vor rejudeca în fond cauza, dispozițiile alin. (4) fiind aplicabile".

Într-un ciclu procesual anterior, prin Decizia nr. 837/R din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul reclamantei împotriva deciziei instanței de apel; a admis apelul și, desființând, în parte, sentința, a trimis cauza la Judecătoria Giurgiu pentru rejudecarea capătului de cerere privind restituirea avansului, menținând sentința în privința cererii de declarare a nulității contractului.

În rejudecare, curtea de apel, ca instanță competentă să judece recursul împotriva Deciziei nr. 187 din 24 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în apel, constatând că anumite aspecte ale pricinii nu au fost analizate, s-a aflat în imposibilitatea legală de a trimite cauza spre rejudecare, dispozițiile imperative ale art. 312 alin. (6) C. proc. civ. obligând la soluția casării cu reținere.

O astfel de abordare procedurală, reglementată de lege, nu echivalează însă cu posibilitatea, pentru părți, de a exercita a doua oară calea de atac a recursului, în condițiile în care instanța care a procedat la rejudecare a fost învestită cu soluționarea recursului împotriva hotărârii instanței de apel (în speță Tribunalul Giurgiu).

Față de această situație, recursul declarat împotriva Deciziei nr. 166 din 5 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apare ca inadmisibil, fiind exercitat împotriva unei hotărâri irevocabile, care nu se circumscrie celor supuse acestei căi de atac, indiferent de mențiunile din dispozitivul său cu privire la acest aspect.

Întrucât intimații-pârâți au solicitat și dovedit cheltuielile de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, iar recurenta-reclamantă, față de soluția ce se va dispune, reprezintă parte căzută în pretenții conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea formulată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil și va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească intimaților-pârâți suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 166 din 5 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă să plătească intimaților-pârâți suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată din recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 octombrie 2019.

GGC - CL