ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5370/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția A VIII a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, la data de 28.12.2016, astfel cum a fost precizată la data de 31.01.2017 și respectiv la data de 18.05.2017, reclamantul Institutul de Biologie al Academiei Române a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării și Inovării, anularea titlurilor de creanță Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/12.07.2016, prin care s-a stabilit o creanță bugetară în valoare de 280.987,38 RON; Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/24.08.2016, prin care s-a stabilit o creanță bugetară în valoare de 5.541,90 RON; Nota de constatare nereguli nr. 8106/22.08.2016, prin care s-a stabilit un debit de recuperat în valoare de 10.922,08 RON și a deciziilor de soluționare a contestațiilor administrative, și anume: Decizia nr. 8474/13.10.2016 de respingere a contestației nr. 8255/19.09.2016 formulată împotriva procesului-verbal nr. x/12.07.2016; Decizia nr. 8826/03.11.2016 de respingere a contestației nr. 8365/03.10.2016 formulată împotriva Procesului-verbal nr. x/24.08.2016; Decizia nr. 8827/03.11.2016 de respingere a contestației nr. 8366/03.10.2016 formulată împotriva notei de constatare nereguli.

În subsidiar, reclamantul a solicitat reducerea corecțiilor financiare/reducerilor procentuale aplicate la valoarea cea mai mică a acestora, având în vedere principiul proporționalității.

Prin sentința nr. 2382 din 15 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Institutul de Biologie al Academiei Române, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării și Inovării, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată, a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Critica esențială, susține recurentul-reclamant, și care ar urma să conducă la casarea sentinței atacate, este aceea privind statutul Institutului, de dezlegarea acestui aspect, ar depinde stabilirea corectă a existenței ori inexistenței prohibiției legale a cumulului pensiei cu salariul.

Instanța de fond a realizat un raționament derivat din statutul Academiei Române, de persoană juridică de drept public, entitate în subordinea căreia funcționează reclamantul.

Recurentul-reclamant arată că există o distincție între persoana juridică de drept public și persoana juridică de interes public, întrucât prima realizează în mod curent exercițiul autorității publice, emite acte cu caracter normativ, cu putere obligatorie generală ori opozabile tuturor subiecților vizați.

Spre deosebire de persoana juridică de drept public, instituția de interes public nu poate edicta acte de putere publică, cu aplicabilitate imperativă, ci se limitează la adoptarea unor acte și proceduri de punere în aplicare a legii, adoptând acte de interes privat, chiar dacă scopul urmărit este protecția sau promovarea unui interes general.

O altă deosebire între cele două entități, se referă la existența instituțiilor publice, precum și faptul că scopurile, organismele de conducere, organizarea, procedurile aplicabile în interiorul instituției ori de către acestea, sunt apanajul legii, pe când caracterul de interes public al unei instituții se constituie cu titlu determinat/punctual, putând fi chiar și retras, atunci când s-ar constata că interesele și argumentele de ordin social care au fundamentat inițial atribuirea acestei caracteristici ar fi încetat la un moment ulterior.

În ceea ce privește cuantumul pensiei cu salariul al doamnei A., fost angajat al Institutului, recurentul-reclamant arată că nu sunt îndeplinite prevederile art. 17 din Legea nr. 329/2009, instituția de interes public nu este o instituție publică sau o autoritate publică, în sensul prevederilor legale arătate și nici în cele ale art. 4 din Legea nr. 52/2003.

Mai arată recurentul-reclamant că o normă legală îndoielnică trebuie să fie aplicată în sensul mai favorabil debitorului obligației, acest lucru însemnând în cazul de față că o obligație îndoielnică este o obligație inexistentă ca urmare a incertitudinii identității debitorului obligației.

Un alt argument în susținerea recursului, îl reprezintă încălcarea garanției legale care operează în favoarea părții, conform art. 27 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, prevederi ce obligă ca pentru aceeași procedură de achiziție sau pentru același contract, dacă se constată mai multe nereguli, ratele de corecție financiară să nu se cumuleze, fiind aplicabilă exclusiv rata cea mai mare a corecției financiare.

O ultimă critică are în vedere încălcarea de către instanța de fond a principiului neretroactivității legii, avându-se în vedere că este vorba despre un contract de finanțare încheiat sub imperiul O.G. nr. 79/2003, așa cum a stabilit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 66/2015, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În conformitate cu disp. art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Art. 489 alin. (2) C. proc. civ. stabilește că sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de nelegalitate, prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și a menționat aplicarea greșită a disp. art. 17 din Legea nr. 329/2009, art. 5 din Legea nr. 52/2003 cu privire la noțiunea de "instituție de interes public", art. 27 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 și încălcarea principiului neretroactivității legii civile.

Recurentul-reclamant nu a dezvoltat criticile referitoare la încălcarea disp. art. 27 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 și a principiului neretroactivității legii civile, motiv pentru care acestea nu pot fi analizate de instanța de recurs.

Prima critică îndeplinește însă exigențele prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., astfel că urmează să fie analizate de Înalta Curte, pe fondul acesteia.

Cum nu este posibilă o soluție de constatare parțială a nulității recursului, în situația descrisă, urmează ca excepția nulității recursului să fie respinsă.

Înalta Curte reține că susținerile recurentului-reclamant sunt nefondate, pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit disp. art. 17 din Legea nr. 329/2009, beneficiarii dreptului la pensie aparținând atât sistemului public de pensii, cât și sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activități pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, precum și în cadrul regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat ori de o autoritate administrativ-teritorială, pot cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul acesteia nu depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin lega bugetului asigurărilor sociale de stat.

Art. 4 din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică stipulează că autoritățile administrației publice obligate să respecte dispozițiile legii sunt autoritățile publice centrale și cele locale, denumite în cuprinsul textului legal.

Recurentul-reclamant susține că nu este o autoritate publică centrală/locală și nici instituție publică, ci este instituție de interes public, astfel că nu era obligată să respecte disp. art. 17 din Legea nr. 329/2009.

Recurentul-reclamant Institutul de Biologie București s-a înființat prin art. 1 din H.G. nr. 1220/1990 privind reorganizarea unor unități de cercetare științifică, în subordinea Academiei Române.

Academia Română, prin Legea nr. 752/2001 este o instituție de interes public național de cercetare în domeniile fundamentale ale științei, autonomă, cu personalitate juridică de drept public.

Persoanele juridice de drept public desfășoară activități în domenii de interes public și îndeplinesc, în principal, activități ce cad în sarcina statului și a autorităților publice locale.

Constituția României operează cu noțiunile de "autoritate publică" și "instituție publică", fără a face o distincție între persoana juridică de drept public și persoana juridică de interes public.

Există într-adevăr, o distincție între noțiunea de "instituție publică" și noțiunea de "instituție de interes public" relevată în doctrină (a se vedea Universul juridic nr. 6/2016 - Autorități publice vs. Instituții publice/instituțiile de interes și utilitate publică; Delimitări conceptuale de Oliviu Puie), când, în opinia autorului, instituțiile de interes și utilitate publică nu sunt organizate în cadrul sistemului administrației publice centrale sau locale, ele fiind organizate sub forma unor persoane juridice de drept privat.

Or, în prezenta cauză, Academia Română a fost înființată ca instituție de interes public național, autonomă și cu personalitate juridică de drept public.

Recurentul-reclamat fiind subordonat unei persoane juridice de drept public nu poate pretinde că este o persoană juridică de drept privat.

De altfel, prin actul de reorganizare al Institutului s-a făcut doar mențiunea subordonării către Academia Română, neexistând calificarea acestuia ca o instituție de interes public.

Mai mult, Legea nr. 554/2004, modificată și completată, definește autoritatea publică, la art. 2 alin. (1) lit. b) ca fiind orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public, sunt asimilate autorităților și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

În concluzie, se poate afirma că, în privința recurentului-pârât nu există nicio deosebire între calificarea acestuia în categoria instituțiilor de interes public și noțiunea de "instituție publică", aceasta din urmă înglobând și cazul particular al instituțiilor de interes public, înființate de o persoană juridică de drept public.

Față de acestea, Înalta Curte va constata că norma legală incidentă este suficient de clară, accesibilă și previzibilă, iar din cuprinsul acestora, cei interesați înțeleg cu ușurință consecințele legale ale acesteia.

Cu privire la aplicarea greșită a disp. art. 4 din Legea nr. 52/2003 ce reglementează transparența decizională în administrația publică, se va reține că norma nu este incidentă în cauză, deoarece are în vedere o calificare a autorităților publice centrale și locale din punctul de vedere al entităților obligate să respecte dispozițiile legii și nu poate fi extrapolată în alte domenii.

Întrucât recurentul-reclamant nu a înțeles să dezvolte și celelalte două motive de recurs invocate, analiza criticilor se va limita doar la cele sus arătate, urmând ca în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, să se respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul formulat de Institutul de Biologie al Academiei Române împotriva sentinței nr. 2382 din 15 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 noiembrie 2019.