ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3978/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 2 octombrie 2015 sub nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei a solicitat anularea Deciziei nr. 3444/24.07.2015 a Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, obligarea Comisiei la emiterea unei decizii de retrocedare a imobilelor situate în localitatea Rontău, com. Sânmartin, jud. Bihor, înscrise în C.F. nr. x Rontău, nr. top. x, 70/3, 70/5, 71/2, 51 și 52., prin restituire în natură, dacă este posibil, sau acordare de despăgubiri, pentru imobilele a căror restituire în natură nu este posibilă.

Prin Sentința nr. 5/CA/2016 - PI pronunțată în data de 18 ianuarie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecând cauza în fond, să se admită acțiunea introductivă astfel cum a formulată și precizată.

A susținut că imobilele revendicate, construcții și terenuri sunt situate în loc. Rontau, Com. Sânmartin, înscrise în C.F: nr. 103 Rontau, sub nr. top. x, 70/3, 70/5, 71/2, 51 și 52 au constituit proprietatea tabulară a Preasfinției Sale A., Episcopul ortodox român al Aradului, Orăzii Mari, Ienopolei și Hălmagiului, din perioada 1899 - 1902, și respectiv B., fundație bisericească ortodoxă.

Aceste imobile au fost revendicate de către Episcopia Oradiei în calitate de succesor legal al Preasfinției Sale A. și a B..

Se precizează că, într-adevăr, prevederile Statutului pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1949 nu retroactivează, însă vocația succesorală a Episcopiei Oradiei exista și la nivelul anilor 1899 - 1902, fiind reglementată de prevederile articolului 108 al Statutului organic al Bisericii Greco-Orientale Române din Ungaria și Transilvania, potrivit căruia:

"Episcopul, respectiv arhiepiscopul are drept să facă testament numai despre jumătate din averea sa; eră murind fără testament, toată averea cade ierarhiei. Prin urmare, făcând testament, după retragerea datoriilor și a speselor de îngropățiune, legatele lui se vor plăti numai până la jumătatea averei sale."

În perioada 1899 - 1902 până la adoptarea Legii pentru restatonicirea în Ardeal a vechei Episcopii din Oradea-Mare, publicată în Monitorului Oficial nr. 129/14 septembrie 1920, Episcopia Oradiei era organizată și funcționa ca și Consistoriu Eparhial, în subordinea canonică Episcopiei Aradului, Orăzii Mari, Ienopolei și Hălmagiului, fiind menționată în mod special în art. 142 al Statutului organic al Bisericii Greco-Orientale Române din Ungaria și Transilvania:

"Consistoriul din Oradea-mare și mai departe rămâne în activitate și are a se acomoda întru toate dispozițiunile acestui statut organic."

Cu toate acestea, în mod ilegal, prima instanță nu a luat în considerare și nu s-a pronunțat, în nici un fel, asupra vocației succesorale a Episcopiei Oradiei, așa cum este aceasta reglementată de prevederile articolului 108 al Statutului organic al Bisericii Greco-Orientale Române din Ungaria și Transilvania (1868), aplicabil în speță. Prima instanță a analizat cauza doar prin prisma prevederilor Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1949, concluzionând, la modul generic că acesta nu era aplicabil în perioada 1898-1903, precum și că "averea fundațiunilor... se administrează în limita și în condițiunile actelor constitutive și conform dispozițiilor prezentului statut", considerând că Episcopia Oradiei "ar fi putut avea cel mult un drept de administrare asupra imobilelor proprietatea fundației...".

În fapt și drept, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 488, alin. (1), pct. 8. din C. proc. civ., Episcopia Oradiei fiind beneficiara unui veritabil drept de proprietate (nu doar de administrare), născut din vocația succesorală a Episcopiei Oradiei, atât față de Preasfinția Sa A., cât și față de B..

Pentru toate aceste considerente, a apreciat acțiunea ca fiind legală și temeinică, solicitând admiterea recursului.

Intimata- pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de părți, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarul rezultă că, în cauză, cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 a fost depusă de către Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei.

Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România analizând documentația prezentată, prin Decizia nr. 3444/24.07.2015 s-a pronunțat motivat asupra acestei cereri, respingând-o pe considerentul că solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.

Din documentația existentă la dosarul de fond rezultă următoarea succesiune de proprietari ai imobilului în discuție, înscris în CF nr. x Rontău:

- sub nr. top. x și y, astfel: C., cu titlu de drept de cumpărare, conform încheierii de carte funciară nr. x/18.05.1894 (poz. B1) apoi A., în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29 decembrie 1898, intabulat la data de 31 decembrie 1898, (poz. B3), "indescifrabil/Peter" în data de 5 aprilie 1902, în baza Deciziei de predare a moștenirii a Judecătoriei Regale de Plasă din Oradea, a actului notarial înregistrat la data de 11 martie 1901, sub nr. x, respectiv conform contractului de schimb legal aprobat de autoritatea oficială din data de 1 august 1899.

- nr. top x,, astfel: C., cu titlu de drept de cumpărare, potrivit cărții funciare nr. x a localității Rontău (poz. B1), apoi din data de 18 august 1898 episcopul A., domiciliat în Oradea și 15 octombrie 1903, în baza deciziei de predare a moștenirii a Judecătoriei Regale din Arad, s-a intabulat dreptul de proprietate, cu titlu de succesiune, în favoarea B..

Înalta Curte constată că instanța de fond, având în vedere înscrierile din cartea funciară, în mod corect a reținut că Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor identificate cu nr. top. x, 52, acestea având un proprietar privat.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că proprietar tabular al imobilului înscris în CF x Rontău, nr. top x era B., iar bunurile erau doar gestionate de Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, în limita și în condițiunile actelor constitutive și conform dispozițiunilor Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române.

În acest context instanța de fond în mod corect a reținut că recurenta-reclamantă Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei este doar administrator al părții din respectivul imobil și nu deține calitatea de proprietar.

Mandatul primit de la B. (entitate juridică distinctă, cu personalitate juridică proprie) nu determină transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare.

De asemenea, normele canonice, prevăzute de articolul 108 al Statutului organic al Bisericii Greco-Orientale Române din Ungaria și Transilvania (1868), invocate nu justifică susținerea recurentei-reclamante conform căreia are calitatea de continuator în drepturi al B., aceasta deoarece gestionarul unui bun nu este continuatorul în drepturi al proprietarului imobilului solicitat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a dovedit că deținea, anterior preluării lui de către stat, un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat înregistrat în cartea funciară sub nr. x Rontău, sub nr. top. x, deoarece la acel moment proprietar tabular asupra acestora era B. și persoane fizice, iar nu reclamanta.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A ORADIEI împotriva Sentinței nr. 5/CA/2016 - PI din 18 ianuarie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2019.

GGC - OB