ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1270/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman reclamanta A., a chemat în judecată pârâtul B., solicitând: desfacerea căsătoriei încheiate la data de 18.01.2014 la Primăria Comunei Periș, jud. Ilfov, revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, încuviințarea ca autoritatea părintească asupra minorei C., să fie exercitată în comun, stabilirea locuinței minorei la reclamantă, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei și să se dispună cu privire la cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3466 din 22 decembrie 2016 Judecătoria Roman, a admis excepția invocată de pârâtul B. și a declinat soluționarea cauzei, în favoarea Judecătoriei Buftea, reținând, în esență, prin raportare la dispozițiile art. 915 C. proc. civ., că ambii soți au domiciliul în jud. Ilfov, unde locuiește în prezent pârâtul, în timp ce reclamanta se află la părinții săi, în comuna Cordun, jud. Neamț.

Judecătoria Buftea prin sentința civilă nr. 3735 din 12 iunie 2016, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționarea a cauzei, în favoarea Judecătoriei Roman și constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

În argumentarea acestei sentințe s-a reținut, în esență, că din referatul de anchetă socială efectuat în cauză reiese faptul că pârâtul nu mai locuiește în com. Periș, jud. Ilfov de aproximativ cinci ani, fiind plecat în străinătate și chiar dacă în cartea de identitate pârâtul are domiciliul în jud. Ilfov, din punct de vedere procedural interesează nu atât locuința statornică sau principală a acestuia, ci adresa unde pârâtul locuiește efectiv.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Roman competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ. cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

Așadar, în materie de divorț, competența teritorială aparține instanței în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, respectiv cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.

Ceea ce a determinat însă ivirea prezentului conflict de competența a fost interpretarea diferită pe care instanțele de judecată au dat-o noțiunii de "ultima locuință comună a soților", existentă în conținutul dispozițiilor legale mai sus enunțate.

Cu privire la acest aspect, în ceea ce privește competența teritorială în materia divorțului, noile dispoziții procedurale conțin o reglementare mai flexibilă decât cea prevăzută de C. proc. civ. de la 1865, întrucât criteriul de determinare nu mai este domiciliul comun, ci cea din urmă locuință comună a soților.

Astfel, se reține că, potrivit noilor reglementări în materie, noțiunea de "locuință" trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând așadar, nu atât locuința statornică și principală, cât adresa unde persoana locuiește efectiv.

O explicație a noțiunii de "ultima locuință comună" se regăsește în procedura divorțului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici și a activității notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin "ultima locuință comună" se înțelege ultima locuință în care au conviețuit soții.

Prin urmare, locuință comună reprezintă adresa la care soții au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinței comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

În cauză, potrivit susținerilor reclamantei, ultima locuință comună a soților, până în luna februarie 2016, a fost în comuna Cordun, județul Neamț.

De asemenea, din cuprinsul anchetei sociale, efectuată de către Primăria Comunei Cordun (depusă la dosarul Judecătoriei Buftea), reiese că reclamanta împreună cu minora C. locuiesc în casa bunicului matern D. în comuna Cordun, județul Neamț.

Se constată așadar că ultimul loc în care cei doi soți au conviețuit, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, a fost în comuna Cordun, județul Neamț, nerezultând cu claritate că domiciliul ar fi fost în altă parte, iar exigențele noțiunii de "locuință comună" nu impun ca cei doi soți să locuiască împreună o perioadă de timp neîntreruptă, fiind suficient ca din starea de fapt să reiasă că soții au înțeles să își consume relațiile de familie la adresa mai sus menționată.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Roman.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2017.