ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 34/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 34/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei constată

următoarele:

Asupra cauzei de față,

deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 20

noiembrie 2008 pe rolul Judecătoriei Baia Mare (declinată la data de 14

ianuarie 2009 la Tribunalul Maramureș) reclamanta SC B. SRL a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții I.L.G., P.G.I.P.U.R.L. și în condiții de opozabilitate

cu S.C. O.V.I.G. SA - Sucursala Baia Mare în calitate de asigurător de

răspundere profesională, obligarea pârâților I.L.G. și P.G.I.P.U.R.L., în

solidar cu pârâtul S.C. O.V.I.G. - Sucursala Baia Mare, la restituirea sumei de

489.342,5 lei reprezentând contravaloarea bunurilor însușite abuziv de către

primii pârâți, plus dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data plății

efective.

S-a arătat, în

motivarea acțiunii, că pârâții I.L.G. și P.G.I.P.U.R.L., în calitate de

lichidatori judiciari ai SC T.R.W. SRL, au înstrăinat, în mod abuziv, bunurile

reclamantei SC B. SRL, susținând cu rea-credință că bunurile ar aparține

falitei SC T.R.W. SRL, deși au fost în mod repetat atenționați că nu pot

dispune de bunurile reclamantei în valoare de 489.342,5 lei.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 998 C. civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea

nr. 85/2006 și art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 85/2006.

Prin sentința civilă nr.

3876 din 13 iunie 2012 Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar de

către pârâții I.L.G. și SC P.G. SRL, a rezultat că valorificarea bunurilor

debitoarei SC T.R.W. SRL s-a făcut în cadrul procedurii de insolvență ce a

făcut obiectul Dosarului nr. 2520/100/2004, sub supravegherea judecătorului

sindic, cu respectarea procedurii (inclusiv a cerințelor de publicitate)

prevăzute de Legea nr. 85/2006.

S-a reținut ca fiind

semnificativ faptul că atât SC B. SRL, cât și SC T.R.W. SRL aveau același

administrator statutar în persoana numitului T.P. și că SC B. SRL a participat

în calitate de creditor la procedura de faliment a debitoarei SC T.R.W. SRL.

În aceste condiții,

reprezentantul reclamantei SC B. SRL a avut cunoștință, fiind notificat la

fiecare etapă, cu privire la procedura de valorificare a bunurilor.

De asemenea, între

reclamanta SC B. SRL și SC T.R.W. SRL s-a purtat procesul în constatarea

dreptului de proprietate asupra bunurilor în discuție - Dosar nr. 2925/2005,

sentința pronunțată în acest dosar fiind supusă unor cereri de îndreptare

eroare materială ori de lămurire a înțelesului dispozitivului încheierii de

îndreptare eroare materială.

Față de acest

context, tribunalul a constatat că nu se poate invoca o faptă ilicită a

lichidatorului judiciar I.L.G., apoi P.G.I.P.U.R.L., ori reaua credință a

acestora, cu atât mai mult cu cât procedura de valorificare a bunurilor, ca

etapă a falimentului, s-a desfășurat sub supravegherea judecătorului sindic,

măsurile fiind încuviințate de acesta, fără ca reclamanta - creditoare SC B.

SRL, reprezentantul comun al SC B. SRL și SC T.R.W. SRL- administratorul

statutar T.P. ori altă parte interesată să conteste, potrivit procedurii

falimentului, aceste măsuri.

Or, cât timp măsurile

lichidatorului judiciar nu au fost contestate în cadrul procedurii insolvenței,

deși reclamanta prin reprezentantul său a avut cunoștință de aceste măsuri și

de consecințele lor, în raport cu patrimoniul reclamantei, invocarea

răspunderii delictuale a lichidatorului judiciar este lipsită de temei.

S-a reținut totodată,

că nici prin hotărârea pronunțată în Dosarul nr. 2925/2005 al Judecătoriei Baia

Mare, nici prin expertiza contabilă judiciară efectuată în prezenta cauză, nu

s-a stabilit un prejudiciu cert în dauna reclamantei SC B. SRL Dar, chiar și admițând

existența vreunui prejudiciu, deși din expertiza contabilă a rezultat că

reclamanta ar fi încasat contravaloarea bunurilor la momentul înstrăinării către

SC T.R.W. SRL, reclamanta trebuia să-și valorifice vocația de creditor, în

cadrul procedurii de faliment, procedură care i-ar fi permis inclusiv anularea

unor acte frauduloase.

S-a concluzionat că,

în lipsa unor asemenea demersuri legale, în cadrul procedurii de faliment, nu

sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale pe seama lichidatorilor

judiciari, astfel că acțiunea în raport cu pârâții I.L.G. și P.G.I.P.U.R.L.

apare ca neîntemeiată, iar în mod subsecvent, neexistând o răspundere de natură

delictuală a lichidatorilor judiciari, nu poate fi atrasă vreo formă de

răspundere, cu atât mai puțin delictuală, a asigurătorului S.C. O.V.I.G. SA -

Sucursala Baia Mare, ca asigurător de răspundere profesională.

Împotriva sentinței a

formulat apel reclamanta SC B. SRL Baia Mare, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie sub aspectul nemotivării sentinței întrucât instanța nu a răspuns

la niciunul din argumentele invocate prin acțiune, motivele reținute sunt

străine de natura pricinii și nici nu a sesizat temeiul de drept invocat prin

acțiune, respectiv 998 C. civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006,

art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, reținând greșit că ar fi incidente

dispozițiile art. 22 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2006, prin raportare la art.

19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006. S-a susținut că a fost reținută o altă

situație de fapt, întrucât judecătorul sindic nu a încuviințat vânzarea

bunurilor reclamantei și ca atare, aceasta nu avea ce să conteste.

Prin decizia civilă nr.

49 din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Iași (învestită urmare a admiterii

cererii de strămutare formulată de SC B. SRL) a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit acțiunii introductive de instanță,

reclamanta a solicitat obligarea pârâților I.L.G. și P.G.I.P.U.R.L. Baia Mare,

în solidar cu asigurătorul de răspundere profesională S.C. O.V.I.G. SA -

Sucursala Baia Mare, la restituirea sumei de 489.342,5 lei reprezentând

contravaloarea bunurilor sale însușite abuziv de către primii doi pârâți, în

temeiul art. 998 C. civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006 și

art. 41 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 86/2006.

S-a constatat că,

pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală, este necesar,

conform art. 998 - 999 C. civ., să fie dovedită îndeplinirea concomitentă a

următoarelor condiții: o faptă cauzatoare de prejudiciu și persoana care a

cauzat această faptă, prejudiciul cert, raportul de cauzalitate între fapta

dăunătoare și prejudiciu.

Instanța a reținut

totodată, în considerarea faptului că primii doi pârâți chemați în judecată au

calitate de lichidatori judiciari, că dispozițiile legale enunțate trebuie raportate

și la prevederile art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2008 și art. 42 alin. (1)

din O.U.G. nr. 86/2006, ce prevăd condițiile în care practicienii în insolvență

răspund pentru activitatea desfășurată, disciplinar, administrativ, civil sau

penal, având obligativitatea de a face dovada asigurării lor pentru răspundere

profesională.

Cu referire la

mijloacele de probă administrate în cauză, s-a reținut că pârâta I.L.G. a avut

calitatea de lichidator judiciar pentru SC T.R.W. SRL și că prin încheierea din

16 octombrie 2006, pronunțată de judecătorul sindic în Dosarul nr. 2520/2004 al

Tribunalului Maramureș, a fost împuternicită să efectueze actele și operațiunile

de lichidare a societății debitoare, în condițiile stabilite în raportul

aprobat de adunarea creditorilor societății din 8 septembrie 2006, raport ce nu

a fost contestat de societatea debitoare al cărei administrator statutar este T.P.

S-a constatat că

aceeași persoană, T.P., are calitate de administrator statutar și pentru SC B.

SRL, societate care a participat în calitate de creditor în procedura

falimentului pentru SC T.R.W. SRL

Față de aceste

elemente de fapt, s-a conchis că este greu de presupus că reclamanta nu ar fi avut

cunoștință de etapele desfășurate în procedura insolvenței pentru societatea

falită SC T.R.W. SRL. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât între cele două societăți

s-au purtat mai multe procese cu privire la constatarea dreptului de

proprietate asupra bunurilor în litigiu.

Prin urmare, în mod

corect prima instanță a statuat că nu se poate invoca o faptă ilicită săvârșită

de pârâta I.L.G., în calitatea sa de lichidator judiciar inițial pentru SC

T.R.W. SRL și apoi de către celălalt pârât, P.G.I.P.U.R.L., numit lichidator

judiciar al aceleiași societăți falite, atât timp cât ambii pârâți, ca

lichidatori judiciari, au îndeplinit etapele procedurii insolvenței astfel cum

au fost încuviințate și confirmate de către judecătorul sindic, acte care nu au

fost contestate nici de debitor, nici de creditor și nici de administratorul

comun al celor două societăți.

S-a constatat

totodată, potrivit raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, că în

evidența celor două societăți SC T.R.W. SRL și SC B. SRL s-a înregistrat

cumpărarea și respectiv, vânzarea bunurilor în valoare de 489.342,5 lei și s-a

operat în contabilitatea celor două societăți aceste operațiuni; că nu s-au

identificat restituiri de sume de către societatea reclamantă către SC T.R.W.

SRL, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare -

cumpărare din 1 octombrie 1999 a utilajelor în discuție și că societatea

reclamantă a rămas cu suma de 489.342,5 lei pe care a încasat-o integral de la SC

T.R.W. SRL

Față de concluziile

expertizei, societatea reclamantă nu a formulat obiecțiuni, solicitând totodată

respingerea unor eventuale obiecțiuni formulate de pârâți.

De aceea, au fost apreciate

nefondate și criticile formulate de apelantă referitoare la faptul că expertiza

ar fi avut în vedere doar obiectivele propuse de pârâți și care nu ar avea

nicio legătură cu pretențiile deduse judecății.

Instanța de apel a mai

reținut și că reclamanta, în calitatea sa de creditor în procedura falimentului

față de societatea debitoare SC T.R.W. SRL, putea interveni și valorifica

drepturile pretinse atât prin anularea actelor frauduloase încheiate în dauna

sa cât și prin contestarea măsurilor luate de lichidatorii judiciari în cadrul

procedurii, demersuri legale pe care însă nu le-a întreprins.

În consecință, s-a

constatat că prima instanță a fondului a statuat în mod corect că în cauză nu

sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale față de pârâții

lichidatori și ca atare, nici față de asigurătorul de răspundere profesională

nu poate fi atrasă vreo formă de răspundere.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamant, care a formulat critici sub următoarele

aspecte identificate (urmare a încadrării realizate de instanță, conform art. 306

alin. (3) C. proc. civ.) ca fiind critici de nelegalitate:

- Motivarea deciziei

este contradictorie (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) în sensul că, deși în

aparență, cauza este soluționată pe fond, examinându-se îndeplinirea

condițiilor răspunderii delictuale, în realitate, lipsa faptei ilicite este

justificată prin neatacarea raportului lichidatorului din data de 8 septembrie

2006 și prin confirmarea operațiunilor de lichidare de către judecătorul sindic

prin încheierea din 16 octombrie 2006.

Or, neatacarea

măsurilor luate de lichidator reprezintă un veritabil fine de neprimire, lipsa

faptei ilicite fiind justificată nu printr-o examinare a conduitei

lichidatorului, autor al faptului ilicit, ci prin examinarea conduitei

recurentei păgubite SC B. SRL

- Nemotivarea

deciziei din apel subsumată aceluiași motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. decurge și din aceea că, deși reține că nu sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale, instanța nu o analizează decât pe

aceea referitoare la fapta ilicită, omițând din analiză aspectele referitoare

la existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate.

- Instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ( art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Aceasta, întrucât s-a

reținut că prin încheierea din 16 octombrie2006 judecătorul sindic a

încuviințat vânzarea bunurilor debitoarei SC T.R.W. SRL, or, din nicio

încheiere a judecătorului sindic nu rezultă că ar fi fost încuviințată vânzarea

bunurilor unui terț (SC B. SRL) ci exclusiv bunurile societății debitoare

menționate anterior.

S-a reținut, de

asemenea, greșit că SC B. SRL avea, la momentul vânzării bunurilor (august

2006) calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței,

putând astfel contesta raportul lichidatorului și încheierea judecătorului

sindic. În realitate, abia la 9 noiembrie 2009, SC B. SRL a devenit creditor

participant la procedura insolvenței, întrucât prin sentința civilă nr. 3890

din 9 noiembrie 2009 s-a admis contestația acestei societăți și s-a dispus

înscrierea definitivă a creanței sale în tabelul definitiv consolidat al

creanțelor.

- Decizia este

lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), reținând în mod greșit

că nu ar fi îndeplinite condițiile răspunderii delictuale.

În realitate, fapta

ilicită există și constă în vânzarea de către lichidator, pentru acoperirea

debitelor societății SC T.R.W. SRL intrate în procedura insolvenței, a unor

bunuri care nu mai erau proprietatea acesteia, ci erau proprietatea SC B. SRL.

Nu se poate invoca

nicio îndoială cu privire la faptul că bunurile vândute în procedura

insolvenței SC T.R.W. SRL erau proprietatea SC B. SRL, urmare a anulării

contractului de vânzare-cumpărare prin care aceste bunuri fuseseră înstrăinate

anterior de la SC B. SRL la SC T.R.W. SRL.

Or, efectele

nulității implică inexistența, retroactivă, a actului anulat.

De asemenea,

caracterul ilicit al faptei nu poate fi înlăturat prin invocarea aprobării

vânzării în cadrul adunării generale a creditorilor, întrucât ceea ce s-a

aprobat a fost vânzarea bunurilor societății debitoare, în niciun caz vânzarea

bunurilor unui terț.

- Condiția vinovăției

a fost și aceasta dovedită în cauză, întrucât pârâții lichidatori au fost părți

în dosarul în care s-a dispus anularea contractului de vânzare a utilajelor.

Lichidatorul a

preluat, în vederea valorificării, utilajele proprietatea SC B. SRL, cu

motivarea de totală rea-credință că s-ar fi anulat un cu totul alt contract,

iar Curtea de Apel Cluj ar fi decis că aceste utilaje sunt proprietatea SC T.R.W.

SRL, ceea ce nu se dispusese niciodată prin nicio hotărâre judecătorească.

În realitate, la data

vânzării era irevocabilă sentința civilă nr. 989 din 6 octombrie 2005 a

Tribunalului Maramureș, care a dispus anularea contractului de

vânzare-cumpărare a utilajelor în litigiu; de asemenea, era pronunțată

încheierea de îndreptare a erorii materiale prin care s-a completat

dispozitivul sentinței cu anularea contractului pentru utilaje. În privința

erorilor comise de instanțele de judecată, care mai întâi au omis să se

pronunțe expres cu privire la contractul de înstrăinare a utilajelor și apoi,

prin încheierea de completare din 21 noiembrie 2005, au menționat greșit data

contractului atacat ca fiind 1 noiembrie 1999, deși contractul era încheiat la

1 octombrie1999, acestea nu sunt imputabile recurentei și nu pot avea efecte

împotriva intereselor acesteia.

- Se regăsește în

speță și elementul referitor la prejudiciu, neanalizat de instanța de apel

raportat la datele dosarului, având în vedere că aceasta a reținut că, întrucât

prețul a fost încasat de către SC B. SRL, atunci nu există prejudiciu prin

vânzarea bunurilor.

- Decizia este

susceptibilă și de motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

întrucât apreciază acțiunea formulată ca inadmisibilă, aspect care nu a fost

pus în discuția părților.

Or, nu se poate

reține că acțiunea în despăgubiri, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă

și că adevăratul proprietar avea la dispoziție posibilitatea contestării

măsurilor lichidatorului conform Legii nr. 85/2006.

Aceasta, deoarece pe

de o parte, căile de atac împotriva măsurilor lichidatorului sau judecătorului

sindic sunt la îndemâna creditorilor participanți la procedură, calitate pe

care SC B. SRL nu o avea la acel moment, iar pe de altă parte, și dacă

societatea ar fi avut calitatea de creditor, putea formula prezenta acțiune,

întrucât cele două demersuri pot coexista.

De asemenea, nu s-a răspuns prin hotărârile instanțelor de fond

susținerilor reclamantei, care a formulat o acțiune în răspundere civilă

delictuală, arătând că fapta ilicită constă în înstrăinarea unor bunuri

aparținând societății reclamante, de către lichidatori, faptă săvârșită cu

vinovăție.

Pe acest aspect, recurenta-reclamantă a reluat și argumentele

referitoare la dovedirea prejudiciului, precum și elementele de fapt din care

ar rezulta caracterul ilicit al demersurilor lichidatorilor care au procedat la

vânzarea unor utilaje ale SC B. SRL, deși prin decizia nr. 247 din 29 ianuarie 2008

a Curții de apel Cluj a fost lămurit dispozitivul încheierii din 21 noiembrie

2005, prin indicarea bunurilor obiect al contractului de vânzare-cumpărare

anulat de către instanță.

Prin concluziile scrise depuse de către intimații-pârâți I.G., P.G.I.P.U.R.L.,

SC O. SA s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că în

speță nu subzistă condițiile răspunderii civile delictuale, așa cum corect au

apreciat instanțele fondului. De asemenea, s-a invocat și nulitatea recursului

sub aspectul motivelor prin care se solicită evaluarea probatoriului,

susținându-se că memoriul de recurs este redactat în mod defectuos, cu

indicarea îndeosebi a situațiilor de fapt și fără ca argumentele expuse să fie

încadrabile în motivele de recurs invocate.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată că,

într-adevăr, memoriul de recurs este redactat fără respectarea rigorilor

procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, dar că, în condițiile art.

306 alin. (3) C. proc. civ., este posibilă identificarea criticilor de

nelegalitate (astfel încât nu este incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art.

306 alin. (1) C. proc. civ.) care au însă caracter nefondat, potrivit

următoarele considerente:

- Pretinzând caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din

apel (și astfel, incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), recurenta-reclamantă

susține, fără temei, că „deși în aparență cauza este soluționată pe fond, în

realitate lipsa faptei ilicite este justificată prin neatacarea măsurilor luate

de lichidator, ceea ce echivalează cu un veritabil fine de neprimire”.

În realitate, analizând condițiile răspunderii civile delictuale - care

a constituit cauza juridică a acțiunii în pretenții promovate - instanța a

făcut referire, dat fiind specificul activității pârâților (care ar fi cauzat,

prin caracterul ei defectuos, prejudiciul pretins) la modalitatea de

îndeplinire a atribuțiilor legale.

În acest context, s-a reținut, cu trimitere la elementele probatorii

ale dosarului, faptul că pârâții, în calitate de lichidatori judiciari, au

îndeplinit actele procedurii insolvenței în condițiile stabilite de adunarea

generală a creditorilor și ca urmare a încuviințării date de judecătorul

sindic.

Constatarea instanței de apel, conform căreia SC B. SRL S:R.L. nu a

atacat măsurile lichidatorului judiciar - în situația în care le aprecia

nelegale - nu reprezintă, cum se susține, o neanalizare a fondului raportului

juridic (un „fine de neprimire”), ci o circumstanțiere a analizei faptei

ilicite la specificul activității pârâților.

Astfel, în condițiile în care prin încheierea din 16 octombrie2006

pronunțată de judecătorul sindic (Dosarul nr. 2520/2004 al Tribunalului Maramureș)

s-a dispus ca lichidatorul să efectueze actele și operațiunile de lichidare

potrivit celor stabilite în raportul adunării creditorilor din 8 septembrie

2006, iar acesta a efectuat actele și operațiunile încuviințate, fără să fie

contestate de persoanele interesate, nu se poate susține cu temei existența

unei fapte ilicite în sarcina acestora.

- Invocând aceleași dispoziții ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenta a pretins nemotivarea deciziei și pentru că nu sunt analizate

celelalte condiții ale răspunderii delictuale, referitoare la existența

vinovăției, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate.

Or, separat de împrejurarea că această critică nu își are suport,

raportat la considerentele deciziei (care stabilește, de exemplu, cu trimitere

la raportul de expertiză, de ce nu poate fi identificat un prejudiciu în

cauză), recurenta ignoră faptul că pentru angajarea răspunderii delictuale

trebuie întrunite cumulativ condițiile acesteia.

Așadar, inexistența faptei ilicite asupra căreia s-a oprit prioritar

analiza instanțelor de fond este suficientă pentru a impune concluzia

netemeiniciei pretențiilor reclamantei.

- În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., argumentele dezvoltate de recurenta-reclamantă în susținerea acestuia nu

vizează ipoteza textului - respectiv, denaturarea înțelesului unui act juridic

(în sensul de negotium iuris, ca manifestare de voință generatoare de drepturi

și obligații) având clauze clare, neîndoielnice care să nu fie susceptibile de

interpretare.

În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs este criticată

modalitatea în care, cu nesocotirea dispozițiilor Legii insolvenței,

lichidatorii și-ar fi îndeplinit obligațiile.

De aceea, reținându-se că este invocată încălcarea unor norme de drept material

și având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., critica va fi

încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatându-se,

totodată, caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, recurenta pretinde că lichidatorii au procedat la vânzarea

bunurilor unui terț (reclamanta SC B. SRL) deși încheierea judecătorului sindic

a încuviințat exclusiv vânzarea bunurilor societății debitoare SC T.R.W. SRL.

Tot astfel, se susține greșita apreciere asupra calității de creditor a

lui SC B. SRL la momentul vânzării bunurilor (august 2006), poziție din care

putea ataca raportul lichidatorului, când, de fapt, societatea-reclamantă a

devenit creditor participant la procedura insolvenței abia la 9 noiembrie 2009

(urmare a admiterii contestației formulate, conform sentinței civile nr. 3890

din 9 noiembrie 2009).

Susținerea în legătură cu vânzarea bunurilor unui terț (respectiv, SC

B. SRL) nu poate fi primită, având în vedere că la acel moment (august 2006) nu

exista o statuare jurisdicțională asupra nulității contractului de

vânzare-cumpărare din 1 octombrie1999 (nulitate de care se prevalează

reclamanta pentru a pretinde că, efect al acesteia, bunurile reintraseră în

patrimoniul său).

Pe acest aspect, se constată că, potrivit sentinței nr. 989 din 6

octombrie 2005 a Tribunalului Maramureș, s-a admis cererea reconvențională

formulată de SC B. SRL, constatându-se nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare din 31 martie 2001 și a unor facturi, soluție validată prin

decizia nr. 170/2006 a Curții de Apel Cluj. Ulterior, la 21 noiembrie 2005, a

fost pronunțată încheierea de îndreptare eroare materială din dispozitivul

sentinței nr. 989 din 6 octombrie 2005, în sensul că „s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1999”. Și cu privire la

această încheiere SC B. SRL a formulat la 20 februarie 2006, cerere de

îndreptare a erorii materiale, admisă prin încheierea din aceeași dată a

Tribunalului Maramureș (judecătorul sindic), în sensul că nulitatea vizează

contractul de vânzare-cumpărare din 1 octombrie1999.

Or, această din urmă încheiere a fost modificată prin decizia nr. 7/2006

a Curții de Apel Cluj, în sensul respingerii cererii de îndreptare eroare

materială, reținându-se în considerente că „judecătorul sindic a acordat ceea ce

nu a făcut obiectul dosarului soluționat prin sentința civilă nr. 389 din 6

octombrie 2005 și care viza nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la 31 martie 2001 și a facturilor încheiate la 1 noiembrie 1999”.

În prezența acestor statuări ale instanței de recurs, lichidatorul nu

putea considera - decât dacă ar fi făcut propriile evaluări judiciare, ceea ce

nu-i este permis - că ar fi constituit obiect al nulității contractul de

vânzare-cumpărare din 1 octombrie1999; că, astfel, bunurile s-ar fi întors în

patrimoniul SC B. SRL și că, procedând la vânzarea lor, ar fi înstrăinat nu

bunurile debitorului aflat în procedura insolenței, ci pe acelea ale unui terț.

Mai mult, lichidatorul a comunicat lui T.P. - care avea, deopotrivă,

calitatea de administrator al societății debitoare SC T.R.W. SRL, cât și al

societății SC B. SRL - raportul de evaluare a celor trei utilaje propuse pentru

valorificare, la 11 august 2006, fără ca acesta să fie contestat.

În procesul-verbal întocmit de lichidator la 25 august 2006, la ședința

adunării creditorilor (la care s-a consemnat și prezența administratorului T.P.)

niciunul dintre creditori nu a formulat obiecțiuni la completarea raportului de

evaluare, iar procesul-verbal din 8 septembrie 2006 al adunării generale a creditorilor

cu aprobarea completării raportului de evaluare a fost, de asemenea, comunicat

și administratorului celor două societăți (SC T.R.W. SRL și SC B. SRL), numitul

T.P.

Or, cunoscând situația din această dublă calitate - de administrator

judiciar al celor două societăți - numitul T. putea să conteste scoaterea la

vânzare a utilajelor, dacă aprecia și dovedea că bunurile aparțin unui terț

față de procedura insolvenței.

Faptul că, așa cum susține, SC B. SRL ar fi dobândit mai târziu

calitatea de creditor nu justifică poziția de pasivitate, având în vedere

dispozițiile art. 21 alin. (2), art. 73 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora

măsurile dispuse de administratorul judiciar sau de lichidator pot fi

contestate nu numai de creditor, debitor, ci și de orice altă persoană

interesată (categorie în care se plasează cel care pretinde că, deși terț față

de procedura insolvenței, este prejudiciat prin scoaterea la vânzare a unor

bunuri care îi aparțin).

În speță, actele și operațiunile întocmite în procedura insolvenței au

respectat regulile de publicitate care, în această materie, sunt astfel

edictate (art. 7 din Legea nr. 85/2006) încât să asigure opozabilitatea mai

largă, tocmai pentru a nu fi prejudiciate terțe persoane prin valorificarea

unor bunuri care, în realitate, nu ar aparține debitorului.

- Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă reia argumentele referitoare la caracterul ilicit al

faptei lichidatorului care ar fi înstrăinat bunuri ce nu aparțineau

debitorului, în condițiile în care fusese anulat contractul de

vânzare-cumpărare prin care acesta devenise proprietar, utilajele reintrând în

patrimoniul reclamantei-recurente. De asemenea, sunt reiterate aspectele

referitoare la existența prejudiciului și a vinovăției lichidatorilor dedusă

din împrejurarea că au fost părți în procesul în care s-a dezbătut nulitatea

contractului menționat anterior și faptul că erorile materiale săvârșite de

instanță nu pot fi imputate părții.

Fără a relua considerentele expuse anterior în legătură cu

nedemonstrarea caracterului ilicit al faptei lichidatorilor, Înalta Curte

constată, suplimentar, că tocmai poziția lichidatorului - de reprezentant al

societății SC T.R.W. SRL în procesul având ca obiect nulitatea contractului -

nu-i permitea să ignore rezultatul judecății și să considere că ar fi fost

desființat contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 1 octombrie1999.

Contrar susținerii recurentei, la data la care prin încheierea

judecătorului sindic (din 16 octombrie 2006) s-a dispus vânzarea bunurilor la

licitație, exista hotărâre irevocabilă (decizia nr. 7 din 6 iunie 2006 a Curții

de Apel Cluj) care statua că nu respectivul contract făcuse obiectul judecății

și că, dispunând îndreptarea erorii materiale în sensul indicării contractului

din 1 octombrie 1999, judecătorul sindic depășise limitele judecății.

Împrejurarea că ulterior, la aproximativ 2 ani de la vânzarea

utilajelor în procedura falimentului, a fost pronunțată decizia nr. 247 din 29

ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj, prin care, urmare a admiterii recursului SC

B. SRL, au fost indicate (rejudecându-se o cerere de îndreptare eroare

materială), utilajele care au constituit obiectul contractului de

vânzare-cumpătare din 1 noiembrie 1999, nu este de natură să modifice în vreun

fel concluzia asupra lipsei caracterului ilicit al faptei.

Aceasta, întrucât aprecierea asupra caracterului licit sau ilicit al

conduitei, se face în funcție de elementele concrete existente la data

săvârșirii acesteia, iar nu în raport de împrejurări ulterioare.

În același timp, susținerea recurentei conform căreia nu-i pot fi

imputate erorile materiale săvârșite de instanțele de judecată este lipsită de

suport și denotă o prevalare de propria culpă, în condițiile în care chiar

aceasta - prin cererea reconvențională dedusă judecății în Dosarul nr. 2925/2005

- a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1999, fără ca măcar să-i particularizeze

obiectul, ceea ce a generat multiple cereri de îndreptare erori materiale și de

lămurire a dispozitivului.

- Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., indicat, de asemenea, ca temei al cererii de recurs, se constată că

recurenta reia argumentele referitoare la pretinsa soluționare a cauzei pe

excepția de inadmisibilitate, întrucât adevăratul proprietar al bunurilor ar fi

avut posibilitatea contestării măsurilor lichidatorilor judiciari, iar nu pe

aceea a promovării unei acțiuni în despăgubiri conform dreptului comun.

Așa cum s-a arătat deja, analizându-se motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., instanțele de fond nu au opus reclamantei un asemenea

impediment în declanșarea demersului său judiciar ci, în cadrul analizei faptei

ilicite, pe lângă împrejurarea că actele și operațiunile lichidatorului au fost

validate de judecătorul sindic, a făcut referire și la împrejurarea că acestea  n-au

fost contestate de creditori sau de alte persoane interesate.

Fără ca aceasta să însemne, în sine, o obstaculare a unui demers

ulterior al părții considerate prejudiciate, analiza instanței a demonstrat și

din această perspectivă, de ce activitatea lichidatorilor s-a desfășurat în

limitele legii și astfel, lipsindu-i caracterul ilicit, nu sunt întrunite, pe

fond, condițiile răspunderii civile delictuale, pretențiile fiind astfel

neîntemeiate.

Celelalte aspecte dezvoltate de recurentă și subsumate de aceasta

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează, în

realitate, elementele de fapt și probatorii ale pricinii, procedându-se la o

reluare a prezentării judecăților anterioare și a diverselor acte și operațiuni

întocmite în cadrul procedurii insolvenței.

Nu este vorba, deci, de nulități săvârșite în condițiile art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. și, astfel, posibil de valorificat prin intermediul motivului

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru a fi cenzurabil, ca atare, de

instanța de recurs.

Pentru toate considerentele arătate anterior, criticile formulate au

fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

Va fi respinsă, de asemenea, cererea de cheltuieli de judecată

formulată de intimata O.V.I.G. prin notele scrise, având în vedere că nu a

făcut nicio dovadă a efectuării lor în cadrul recursului, lipsind așadar,

justificarea pretențiilor sale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva deciziei nr. 49

din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Respinge cererea

formulată de intimata - pârâtă O.V.I.G. de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.