ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 566/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: I. Prin acțiunea înregistrată la 08 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și ulterior precizată, reclamanții T.F. și T.R.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, să se constate că între părțile litigante nu există niciun raport contractual, civil sau comercial și nicio faptă ilicită, cauzatoare de prejudiciu, de natură să atragă răspunderea materială, civilă, comercială ori delictuală, ca temei legal, din partea pârâtei și să fie obligată pârâta la plata sumei de 100.001 lei, reprezentând prejudiciul material și moral cauzat, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 44 alin. (2) din Constituția României, art. 111 C. proc.

civ. și art. 6 din C.E.D.O., reclamanții au arătat următoarele: În fapt, reclamantul T.F., în calitate de administrator și acționar al SC M. S.A., aflată în prezent în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2006, a derulat raporturi contractuale cu numeroase entități juridice, printre care și cu pârâta. La 01 august 2007, între SC A. S.R.L în calitate de vânzătoare și SC M. S.A., în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 155, în temeiul căruia vânzătoarea a emis factura fiscală nr. 0052738 din 28 februarie 2009, recunoscută și înregistrată în contabilitatea SC M. S.A. Prin încheierea nr. 2866 din 07 martie 2008, pronunțată de judecătorul delegat la O.R.C.

de pe lângă Tribunalul Maramureș s-a înregistrat în registrul comerțului și publicat în M. Of. al României, Partea a IV-a, nr. 2083 din 15 aprilie 2008, proiectul de divizare al SC M. S.A., în cuprinsul căruia la lit. k) s-a menționat că societatea va derula în continuare toate contractele comerciale încheiate cu furnizori sau beneficiari ca și contracte individuale, în această categorie încadrându-se și contractul de vânzare-cumpărare nr. 155 din 01 august 2007 încheiat cu SC A. SRL În urma divizării parțiale, s-a constituit SC T. SRL care a preluat partea de patrimoniu rezultat din divizare, iar reclamantul T.F. și-a declinat calitatea de administrator al SC M. SRL, aceasta fiind preluată pe durată nedeterminată de unul dintre acționari, O.A.

În cadrul Adunării Generale a Acționarilor din 22 februarie 2008 (adunare care a pus bazele divizării), a fost aprobată cu unanimitate de voturi retragerea reclamantului din funcția de administrator, descărcarea și predarea gestiunii. Ca o consecință a celor menționate, reclamantul a susținut că la momentul divizării SC M. SA nu mai avea nici o calitate în conducerea sau decizia societății și nicio responsabilitate ulterioară. Ulterior, prin sentința civilă nr. 4214 din 26 aprilie 2010, pronunțată în dosarul nr. 3630/182/2010, având ca obiect procedura somației de plată reglementată de O.G.

nr. 5/2001, Judecătoria Baia Mare, secția civilă, la cererea SC A. S.R.L, a dispus obligarea reclamantului din litigiul pendinte la plata sumei de 9.845,36 lei, reprezentând debit și penalități de întârziere în cuantum de 0,28 % pe zi de întârziere, până la achitarea debitului, decurgând din contractul de vânzare-cumpărare nr. 155/01 august 2007. În baza acestei hotărâri, rămase irevocabilă prin respingerea acțiunii în anulare formulată de T.F., conform sentinței civile nr. 8387 din 16 septembrie 2010, pronunțată de aceeași instanță, împotriva debitorului, reclamantul în speță, precum și a soției sale, reclamanta T.R.

(fără ca aceasta să aibă vreun fel de raport contractual sau prejudicial cu pârâta în cauză) s-a declanșat procedura executării silite imobiliare asupra imobilului coproprietate tabulară, situat în Baia Mare, str. Gheorghe Pop de Băsești, identificat în CF 106712 Baia Mare, ce constituie locuința familiei, incluzând și doi copii, fără ca împotriva reclamantei, pârâta-creditoare să dețină un titlu executoriu legal sau vreo obligație de plată izvorâtă dintr-un act sau fapt juridic, din aceasta decurgând prejudiciul material a cărui acoperire o solicită reclamanții în litigiul pendinte. Astfel, împotriva reclamanților s-a inițiat executarea silită pentru suma de 9.845,36 lei, reprezentând contravaloare factură fiscală neachitată, suma de 7.275,84 lei, constituind penalități de întârziere de 0,28 % pe zi întârziere, calculate din 30 martie 2010 și în continuare, până la achitarea debitului, la care se adaugă suma de 3.269,38 lei, cheltuieli de executare silită.

Pârâta SC A. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2253 din 13 aprilie 2012, Tribunalul Maramureș, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității petitului 1 din precizarea la acțiune, invocată din oficiu și a respins, ca nefondată, acțiunea civilă precizată. Pentru a hotărî astfel, asupra excepției inadmisibilității, prima instanță a reținut că primul petit al precizării de acțiune are ca obiect o cerere în constatare negativă, vizând inexistența în patrimoniul pârâtei a unui drept de creanță derivat din contractul de vânzare-cumpărare nr. 155 din 01 august 2007, intervenit între pârâtă și SC M. S.A.

Astfel, în raport de art. 6 din C.E.D.O. și art. 21 alin. (1) din Constituția României, tribunalul a apreciat că reclamanților le este deschisă calea acțiunii în. constatare, deși împotriva lor există un titlu executoriu, în speță sentința civilă nr. 4214 din 26 aprilie 2010 a Judecătoriei Baia - Mare, întrucât aceasta nu are autoritate de lucru judecat, potrivit art. 11 1 din O.G. nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, având un caracter provizoriu. Asupra fondului cauzei, tribunalul a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată în considerarea următoarelor argumente: Judecătoria Baia-Mare, prin sentința civilă nr. 4214 din 26 aprilie 2010, a admis somația de plată formulată de creditoarea SC A. S.R.L împotriva debitorului T.F., reținând că acesta, în calitate de administrator și acționar al debitoarei SC M. S.A.

s-a obligat potrivit clauzelor inserate la art. 41 și art. 42 din contractul de vânzare cumpărare nr. 155 din 01 august 2007, să execute obligația cumpărătoarei în cazul în care aceasta nu și-o execută, fără beneficiul de diviziune și discuțiune. De asemenea, tribunalul a constatat că reclamantul, în calitate de administrator al SC M. S.A., a semnat contractul de vânzare-cumpărare nr. 155 din 01 august 2007 atât în numele societății, aspect confirmat de mențiunea „cumpărător”, cât și în nume personal, împrejurare ce rezultă din inserarea mențiunii „administrator” în dreptul semnăturii, coroborată cu indicarea numelui reprezentantului SC M. S.A. în capitolul 1 intitulat „Părțile contractante” din contract.

În considerarea acestor aspecte, prima instanță a apreciat că reclamantul persoană fizică s-a angajat, în calitate de codebitor, să garanteze în nume propriu obligațiile asumate de societatea cumpărătoare, renunțând la beneficiul de diviziune și discuțiune, contractul fiind astfel însușit de codebitor prin clauza fidejusorie prevăzută la art. 41 și 42 din contract, care face dovada obligațiilor existente între părți, în condițiile art. 1652 și următoarele C. civ. de la 1864. Cum fidejusiunea are caracter de garanție personală propriu-zisă, atunci când fidejusorul se angajează cu întregul său patrimoniu să acopere obligațiile în locul debitorului principal, nu prezintă relevanță juridică faptul că, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare s-a schimbat administratorul SC M. S.A.

(reclamantul retrăgându-se din funcția de administrator) ori că SC M. S.A. s-a divizat, iar SC T. SRL a preluat o parte din patrimoniul rezultat din divizare. Referitor la urmărirea silită imobiliară declanșată de pârâtă împotriva reclamantului, tribunalul a constatat că reclamanții nu au făcut dovada anulării de către instanța competentă a formelor de executare silită în condițiile art. 399 și următoarele C. proc. civ. și a reținut că executorul judecătoresc a întocmit la 29 martie 2011 un proces-verbal prin care a constatat că există un impediment la executare, în sensul că imobilul este proprietatea comună devălmașă a debitorului T.F. și a soției sale, T.R.G. și a pus în vedere creditoarei să procedeze la efectuarea demersurilor prevăzute de art. 400 1 și 493 C. proc.

civ., în vederea partajării bunului comun, ulterior existând posibilitatea continuării executării silite asupra bunului sau cotei-părți determinate din acesta care i-ar reveni debitorului T.F. ori asupra sultei ce i s-ar acorda acestuia. În raport de considerentele anterior expuse, tribunalul a apreciat că este nefondată cererea de acordare a despăgubirilor pentru abuz de drept procedural în legătură cu dosarele aflate pe rolul diferitelor instanțe, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 723 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 998 C. civ. de la 1864 sau, după caz, ale art. 1357 și următoarele C. civ. 2009, cu privire la răspunderea pentru fapta proprie.

Având în vedere și că în dosarul nr. 13926/182/2010 al Judecătoriei Baia Mare s-a respins în mod irevocabil contestația la executare formulată de reclamant, prima instanță a reținut că nu se poate susține că reclamanții au suferit vreo vătămare procesuală și că pârâta-creditoare a acționat în baza normelor materiale și procedurale, în vederea recuperării creanței sale, așa încât nu poate fi obligată la plata daunelor materiale și morale solicitate de reclamanți, cu atât mai mult cu cât nu s-a decelat vreo atitudine procedurală abuzivă din partea acesteia ; II. Împotriva sentinței civile nr. 2253 din 13 Aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții au declarat recurs, care a fost calificat ca fiind apel.

În motivarea căii de atac, reclamanta T.R.G. a susținut că, în mod nelegal, a fost inițiată procedura executării silite imobiliare asupra casei de locuit, bun comun al soților, în condițiile în care creditoarea nu deținea un titlu executoriu împotriva sa, iar reclamantul a arătat că i se impută, ca persoană fizică, un prejudiciu contractual de peste 20.000 lei și penalități de întârziere la plată, în considerarea unei foste calități de administrator. Reclamantul a mai criticat hotărârea primei instanțe și pentru maniera de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, susținând că, fiind o excepție peremptorie și dirimantă, trebuia soluționată distinct, la termenul la care a fost pusă în discuția părților și nu o dată cu fondul, astfel încât prin respingerea propriei excepții tribunalul a dovedit nesiguranță.

Prin decizia civilă nr. 29/2013 din 21 februarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefundat, apelul. În motivarea soluției pronunțate, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că reclamanții își îndreaptă criticile asupra modalității de executare a sentinței civile nr. 4214 din 26 aprilie 2010, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, secția civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea acțiunii în anulare, aspect ce ar fi putut fi valorificat procesual pe calea unei contestații la executare. De asemenea, a reținut că, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate nelegalitatea executării silite, actele de executare sunt prezumate a fi legale, astfel încât ele nu pot fi cenzurate în mod ocolit în prezentul litigiu.

Totodată, față de faptul că motivele de apel, amplu expuse de reclamantul T.F., exprimă, în esență, nemulțumirea acestuia față de punerea în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, tribunalul a reținut că pârâta nu a săvârșit o faptă ilicită prin punerea în executare a acestei hotărâri, astfel încât să justifice acordarea de daune materiale și morale. În ceea ce privește motivul de apel invocat de către T.F. referitor la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii, curtea a apreciat că, prin respingerea acesteia, nu s-a cauzat reclamantului nicio vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea hotărârii apelate, pentru a fi incidente dispozițiile art. 105 C. proc.

civ. III. Împotriva deciziei civile pronunțate în soluționarea apelului, în termen legal, au declarat recurs reclamanții, indicând ca motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând în principal, modificarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului și schimbării hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii introductive precizate, iar în subsidiar, casarea hotărârilor instanțelor de fond cu trimitere spre rejudecare primei instanțe, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanții au susținut că hotărârile instanțelor de fond au fost date cu aplicarea greșită a normelor legale în materia taxelor de timbru, arătând că atât prima instanță, cât și instanța de apel au stabilit în sarcina lor obligația de plată a unor taxe de timbru la valoare pentru daunele morale solicitate prin cererea precizatoare, încălcând astfel dispozițiile Legii nr. 146/1997 și Decizia nr. 778 din12 mai 2009, pronunțată de Curtea Constituțională (M. Of., nr. 465/06.07.2009). Aceeași critică anterior expusă, au susținut reclamanții că se încadrează și în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că instanțele anterioare ar fi interpretat greșit cererea de chemare în judecată, fără să detalieze în ce a constat în concret eroarea.

Cu aplicarea greșită a normelor de procedură au susținut reclamanții că au fost pronunțate hotărârile instanțelor de fond și în ceea ce privește soluția asupra excepției inadmisibilității primului petit al cererii precizatoare. Astfel, au arătat că excepția trebuia soluționată distinct de fondul cauzei, nu o dată cu acesta și că, procedând în această manieră, instanțele de fond au încălcat normele de procedură, fără a preciza însă textele legale pretins încălcate și nici în ce ar consta pretinsa vătămare ce le-ar fi fost produsă. Au mai susținut, de asemenea, că instanțele de fond nu au motivat distinct, în fapt și în drept, soluția de respingere a primului petit din cererea precizatoare și nici nu a stabilit o taxă de timbru aferentă acestuia, făcând o confuzie juridică gravă între excepția inadmisibilității acțiunii și primul capăt al cererii precizatoare, consecința, în opinia lor, constând în încălcarea art. 304 pct. 7 - 9 C. proc.

civ. O altă critică adusă deciziei recurate vizează calificarea căii de atac ca fiind apel, nu recurs, așa cum s-a specificat în dispozitivul sentinței pronunțate de prima instanță, ceea ce în opinia reclamanților a condus la îngrădirea accesului lor la un grad de jurisdicție. În acest sens, reclamanții au arătat că au fost nevoiți să adopte o conduită procesuală specifică unei căi extraordinare de atac, respectiv să formuleze motive de nelegalitate a hotărârii atacate, în termen de 15 zile de la comunicare și să accepte caracterul executoriu al unei hotărâri neexecutabile până la soluționarea apelului.

Similar, au susținut că, fiind învestită cu o cerere de recurs, curtea de apel trebuia să se pronunțe asupra calificării căii de atac în completul prevăzut de lege pentru soluționarea căii extraordinare de atac și să acorde un termen ulterior, la care, cu citarea părților în noile lor calități, completul, în compunerea legală prevăzută pentru judecarea apelului, să decidă asupra acestuia. Ultima dintre criticile formulate de reclamanți se referă la faptul că instanțele de fond au pornit în analiza cauzei de la sentința pronunțată în procedura somației de plată, hotărâre fără autoritate de lucru judecat, în baza căreia împotriva reclamantului T.F. s-a inițiat procedura executării silite, fără ca acesta să aibă calitatea de debitor principal, ci pe cea de fidejusor al debitoarei SC M. SA, al cărei asociat și administrator nu mai era la momentul demarării procedurilor judiciare și execuționale.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul, în concepția actuală, este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. Față de aceste precizări, se constată că reclamanții, în memoriul de recurs depus la dosar, au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără însă a dezvolta criticile formulate subsumat acestora. Astfel, deși, reclamanții au indicat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora doar în motivul de nelegalitate prevăzute la pct. 9 al normei menționate, în baza art. 306 alin. (3) din același cod, va cenzura recursul exclusiv din perspectiva acestora, reținând că restul criticilor vizează stabilirea situației de fapt în cauză și interpretarea probatoriilor administrate, aspecte care, în raport de abrogarea pct. 10 și 11 ale art. 304 prin Legea nr. 219/2005 și respectiv O.U.G.

nr. 138/2000, nu pot face obiectul verificării instanței de recurs, care este ținută de a cenzura doar elementele de eventuală nelegalitate a hotărârii atacate. Din analiza conținutului cererii de recurs, se constată că motivele invocate vizează în realitate soluția pronunțată de instanța de fond, menținută de către instanța de apel. Înalta Curte apreciază că prima critică, vizând aplicarea greșită de către instanțele de fond a normelor în materia taxelor judiciare de timbru, prin stabilirea în sarcina lor atât în primă instanță, cât și în apel a unor taxe de timbru calculate la valoarea daunelor morale solicitate, deși în speță opera scutirea instituită de Legea nr. 146/1997, este formulată omisso medio.

Reclamanții nu au invocat scutirea de la plata taxei de timbru nici în fața tribunalului și nici în fața instanței de apel, deși potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 aveau deschisă calea cererii de reexaminare a taxei de timbru, de care nu au înțeles să uzeze. Exercitarea căilor de atac are ca efect realizarea controlului judiciar de către instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 129 din Constituție, care vizează elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care se promovează. Conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în etapa procesuală a apelului și ca atare recursul nu poate fi exercitat omisso medio.

Cauza recursului constă în verificarea legalității hotărârii ce se atacă, calea extraordinară fiind admisibilă în măsura în care se regăsește unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanței inferioare, și care, implicit au fost invocate în fața acesteia. Această concluzie se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului impune verificarea de către instanța de prim control judiciar a situației de fapt și aplicării legii de prima instanță, în limitele cererii de apel; de aceea, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări și susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac.

În speță, din verificarea memoriilor de apel și recurs, depuse de reclamanți, raportat la considerentele deciziei atacate, rezultă în mod indubitabil că susținerile referitoare la scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru au fost formulate pentru prima dată în recurs, nefiind invocate în fața instanței de apel și, ca atare, nefăcând obiectul cenzurii acesteia. Regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat omisso medio se aplică nu numai în situația în care partea nemulțumită de soluția adoptată în primă instanță nu a declarat apel, ci și în cazul în care sentința a fost apelată, însă numai pentru alte motive decât cele invocate în recurs, așa cum este cazul de față. În concluzie, această critică urmează a fi înlăturată pentru motivele anterior expuse.

Criticile privind pretinsa încălcare a normelor procedurale ce guvernează ordinea soluționării excepțiilor, confuzia între excepția inadmisibilității și primul petit al cererii precizatoare depuse de reclamanți și calificarea căii de atac și compunerea instanței la momentul soluționării acestei chestiuni pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Însă, din dezvoltarea susținerilor recurenților, nu rezultă în concret ce dispoziții legale au fost încălcate și în ce a constat eventualul prejudiciu suferit de aceștia, pentru a atrage incidența prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și anularea hotărârii.

Referitor la excepția inadmisibilității, invocată de prima instanță din oficiu, având în vedere că soluția tribunalului, menținută de instanța de apel, a fost de respingere, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica recurenților, având în vedere că în speță, s-a invocat doar această excepție, care a fost soluționată, prioritar, conform art. 137 C. proc. civ., astfel încât nu se pune problema ordinii de soluționare a excepțiilor, iar reclamanții nu au fost prejudiciați prin pronunțarea atât pe excepție cât și pe fondul cererii, soluția dată excepției fiindu-le favorabilă. Pretinsa confuzie între excepția inadmisibilității acțiunii și soluționarea primului petit din cererea precizatoare, nu poate fi analizată, în contextul în care reclamanții nu explică în concret în ce constă confuzia respectivă și care ar fi consecințele generate.

Criticile privind greșita calificare a căii de atac exercitate împotriva hotărârii primei instanțe, din recurs în apel, este nefondată. Astfel, independent de indicarea în dispozitivul sentinței primei instanțe a căii de atac, aceasta se supune principiului legalității, de vreme ce calea de atac este reglementată de lege, nu de judecător. În aceste condiții, în mod legal, instanța de prim control judiciar a procedat la calificarea acesteia, ca apel, în complet compus din trei judecători, prevăzut pentru calea de atac cu care a fost învestită, și și-a motivat soluția pe dispozițiile art. 282 alin. (1) și art. 282 1 C. proc. civ., așa cum rezultă din încheierea de ședință de la 21 februarie 2013; în acest context, susținerile recurenților, care au lipsit la acel termen, vizând încălcarea principiului contradictorialității dezbaterilor nu sunt reale.

Ca urmare a calificării, nicio prevedere legală nu obliga instanța de apel să acorde un nou termen pentru a trece la judecată, iar recurenții au fost legal citați pentru data la care a fost soluționat apelul, în calitatea pe care calea de atac pe care o promovaseră Ie-o recunoștea. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu suferit de recurenți în urma calificării, Înalta Curte apreciază că o asemenea afirmație este nu doar lipsită de suport, ci și profund nefondată, de vreme ce acestora nu doar că nu Ie-a fost răpit vreun grad de jurisdicție, ci, dimpotrivă, Ie-a fost deschisă o nouă cale de atac. Înalta Curte apreciază ca nefondată și ultima dintre criticile formulate de reclamanți, vizând greșita inițiere a analizei cauzei de la o hotărâre lipsită de autoritate de lucru judecat, respectiv sentința dată în procedura somației de plată, în baza căreia împotriva reclamantului T.F.

s-a inițiat procedura executării silite, fără ca acesta să aibă calitatea de debitor principal, ci pe cea de fidejusor al debitoarei SC M. SA, al cărei asociat și administrator nu mai era la momentul demarării procedurilor judiciare și execuționale. În argumentarea acestei concluzii, instanța supremă reține că instanțele fond au analizat amplu și judicios fondul pretențiilor deduse judecății, stabilind funcție de probatoriul administrat existența raportului juridic de fidejusiune între reclamantul T.F.

și pârâta SC A. SRL Baia Mare, așa cum rezultă din clauzele prevăzute la art. 41 și 42 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 155 din 01 august 2007. De asemenea, Înalta Curte reține că soluțiile instanțelor de fond sunt rezultatul analizei riguroase a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanți, acestea reținând că nu poate fi apreciată ca faptă ilicită în sarcina pârâtei efectuarea de demersuri judiciare în vederea valorificării drepturilor sale contractuale și nici punerea în executare a unei hotărâri judecătorești executorii. În considerarea celor anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanții T.F. și T.R.G. împotriva deciziei civile nr. 29/2013 din 21 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2014.