ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 566/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 566/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

I. Prin acțiunea înregistrată la 08

iunie 2011 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a

ll-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal și ulterior

precizată, reclamanții T.F. și T.R.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta

SC A. SRL, să se constate că între părțile litigante nu există niciun raport

contractual, civil sau comercial și nicio faptă ilicită, cauzatoare de

prejudiciu, de natură să atragă răspunderea materială, civilă, comercială ori

delictuală, ca temei legal, din partea pârâtei și să fie obligată pârâta la

plata sumei de 100.001 lei, reprezentând prejudiciul material și moral cauzat,

cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, întemeiate în

drept pe dispozițiile art. 44 alin. (2) din Constituția României, art. 111 C. proc.

civ. și art. 6 din C.E.D.O., reclamanții au arătat următoarele:

În fapt, reclamantul T.F., în calitate

de administrator și acționar al SC M. S.A., aflată în prezent în procedura

falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2006, a derulat raporturi contractuale

cu numeroase entități juridice, printre care și cu pârâta.

La 01 august 2007, între SC A. S.R.L

în calitate de vânzătoare și SC M. S.A., în calitate de cumpărătoare, s-a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 155, în temeiul căruia vânzătoarea

a emis factura fiscală nr. 0052738 din 28 februarie 2009, recunoscută și

înregistrată în contabilitatea SC M. S.A.

Prin încheierea nr. 2866 din 07 martie

2008, pronunțată de judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul

Maramureș s-a înregistrat în registrul comerțului și publicat în M. Of. al

României, Partea a IV-a, nr. 2083 din 15 aprilie 2008, proiectul de divizare al

SC M. S.A., în cuprinsul căruia la lit. k) s-a menționat că societatea va

derula în continuare toate contractele comerciale încheiate cu furnizori sau

beneficiari ca și contracte individuale, în această categorie încadrându-se și

contractul de vânzare-cumpărare nr. 155 din 01 august 2007 încheiat cu SC A.

SRL

În urma divizării parțiale, s-a

constituit SC T. SRL care a preluat partea de patrimoniu rezultat din divizare,

iar reclamantul T.F. și-a declinat calitatea de administrator al SC M. SRL,

aceasta fiind preluată pe durată nedeterminată de unul dintre acționari, O.A.

În cadrul Adunării Generale a

Acționarilor din 22 februarie 2008 (adunare care a pus bazele divizării), a

fost aprobată cu unanimitate de voturi retragerea reclamantului din funcția de

administrator, descărcarea și predarea gestiunii. Ca o consecință a celor

menționate, reclamantul a susținut că la momentul divizării SC M. SA nu mai

avea nici o calitate în conducerea sau decizia societății și nicio

responsabilitate ulterioară.

Ulterior, prin sentința civilă nr.

4214 din 26 aprilie 2010, pronunțată în dosarul nr. 3630/182/2010, având ca

obiect procedura somației de plată reglementată de O.G. nr. 5/2001, Judecătoria

Baia Mare, secția civilă, la cererea SC A. S.R.L, a dispus obligarea

reclamantului din litigiul pendinte la plata sumei de 9.845,36 lei,

reprezentând debit și penalități de întârziere în cuantum de 0,28 % pe zi de

întârziere, până la achitarea debitului, decurgând din contractul de

vânzare-cumpărare nr. 155/01 august 2007.

În baza acestei hotărâri, rămase

irevocabilă prin respingerea acțiunii în anulare formulată de T.F., conform

sentinței civile nr. 8387 din 16 septembrie 2010, pronunțată de aceeași

instanță, împotriva debitorului, reclamantul în speță, precum și a soției sale,

reclamanta T.R. (fără ca aceasta să aibă vreun fel de raport contractual sau

prejudicial cu pârâta în cauză) s-a declanșat procedura executării silite

imobiliare asupra imobilului coproprietate tabulară, situat în Baia Mare, str.

Gheorghe Pop de Băsești, identificat în CF 106712 Baia Mare, ce constituie

locuința familiei, incluzând și doi copii, fără ca împotriva reclamantei,

pârâta-creditoare să dețină un titlu executoriu legal sau vreo obligație de

plată izvorâtă dintr-un act sau fapt juridic, din aceasta decurgând prejudiciul

material a cărui acoperire o solicită reclamanții în litigiul pendinte.

Astfel, împotriva reclamanților s-a

inițiat executarea silită pentru suma de 9.845,36 lei, reprezentând

contravaloare factură fiscală neachitată, suma de 7.275,84 lei, constituind

penalități de întârziere de 0,28 % pe zi întârziere, calculate din 30 martie

2010 și în continuare, până la achitarea debitului, la care se adaugă suma de

3.269,38 lei, cheltuieli de executare silită.

Pârâta SC A. SRL a depus întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2253 din 13

aprilie 2012, Tribunalul Maramureș, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția inadmisibilității petitului 1 din precizarea la

acțiune, invocată din oficiu și a respins, ca nefondată, acțiunea civilă

precizată.

Pentru a hotărî astfel, asupra

excepției inadmisibilității, prima instanță a reținut că primul petit al precizării

de acțiune are ca obiect o cerere în constatare negativă, vizând inexistența în

patrimoniul pârâtei a unui drept de creanță derivat din contractul de

vânzare-cumpărare nr. 155 din 01 august 2007, intervenit între pârâtă și SC M.

S.A.

Astfel, în raport de art. 6 din

C.E.D.O. și art. 21 alin. (1) din Constituția României, tribunalul a apreciat

că reclamanților le este deschisă calea acțiunii în. constatare, deși împotriva

lor există un titlu executoriu, în speță sentința civilă nr. 4214 din 26 aprilie

2010 a Judecătoriei Baia - Mare, întrucât aceasta nu are autoritate de lucru

judecat, potrivit art. 11

1

din O.G. nr. 5/2001 privind procedura

somației de plată, având un caracter provizoriu.

Asupra fondului cauzei, tribunalul a

apreciat cererea ca fiind neîntemeiată în considerarea următoarelor argumente:

Judecătoria Baia-Mare, prin sentința

civilă nr. 4214 din 26 aprilie 2010, a admis somația de plată formulată de

creditoarea SC A. S.R.L împotriva debitorului T.F., reținând că acesta, în

calitate de administrator și acționar al debitoarei SC M. S.A. s-a obligat

potrivit clauzelor inserate la art. 41 și art. 42 din contractul de vânzare

cumpărare nr. 155 din 01 august 2007, să execute obligația cumpărătoarei în

cazul în care aceasta nu și-o execută, fără beneficiul de diviziune și discuțiune.

De asemenea, tribunalul a constatat că

reclamantul, în calitate de administrator al SC M. S.A., a semnat contractul de

vânzare-cumpărare nr. 155 din 01 august 2007 atât în numele societății, aspect

confirmat de mențiunea „cumpărător”, cât și în nume personal, împrejurare ce

rezultă din inserarea mențiunii „administrator” în dreptul semnăturii,

coroborată cu indicarea numelui reprezentantului SC M. S.A. în capitolul 1

intitulat „Părțile contractante” din contract.

În considerarea acestor aspecte, prima

instanță a apreciat că reclamantul persoană fizică s-a angajat, în calitate de

codebitor, să garanteze în nume propriu obligațiile asumate de societatea

cumpărătoare, renunțând la beneficiul de diviziune și discuțiune, contractul

fiind astfel însușit de codebitor prin clauza fidejusorie prevăzută la art. 41

și 42 din contract, care face dovada obligațiilor existente între părți, în

condițiile art. 1652 și următoarele C. civ. de la 1864.

Cum fidejusiunea are caracter de garanție

personală propriu-zisă, atunci când fidejusorul se angajează cu întregul său

patrimoniu să acopere obligațiile în locul debitorului principal, nu prezintă

relevanță juridică faptul că, ulterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare s-a schimbat administratorul SC M. S.A. (reclamantul

retrăgându-se din funcția de administrator) ori că SC M. S.A. s-a divizat, iar

SC T. SRL a preluat o parte din patrimoniul rezultat din divizare.

Referitor la urmărirea silită

imobiliară declanșată de pârâtă împotriva reclamantului, tribunalul a constatat

că reclamanții nu au făcut dovada anulării de către instanța competentă a

formelor de executare silită în condițiile art. 399 și următoarele C. proc.

civ. și a reținut că executorul judecătoresc a întocmit la 29 martie 2011 un

proces-verbal prin care a constatat că există un impediment la executare, în

sensul că imobilul este proprietatea comună devălmașă a debitorului T.F. și a

soției sale, T.R.G. și a pus în vedere creditoarei să procedeze la efectuarea

demersurilor prevăzute de art. 400

1

și 493 C. proc. civ., în vederea

partajării bunului comun, ulterior existând posibilitatea continuării

executării silite asupra bunului sau cotei-părți determinate din acesta care

i-ar reveni debitorului T.F. ori asupra sultei ce i s-ar acorda acestuia.

În raport de considerentele anterior

expuse, tribunalul a apreciat că este nefondată cererea de acordare a

despăgubirilor pentru abuz de drept procedural în legătură cu dosarele aflate

pe rolul diferitelor instanțe, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 723 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art.

998 C. civ. de la 1864 sau, după caz, ale art. 1357 și următoarele C. civ.

2009, cu privire la răspunderea pentru fapta proprie.

Având în vedere și că în dosarul nr.

13926/182/2010 al Judecătoriei Baia Mare s-a respins în mod irevocabil

contestația la executare formulată de reclamant, prima instanță a reținut că nu

se poate susține că reclamanții au suferit vreo vătămare procesuală și că

pârâta-creditoare a acționat în baza normelor materiale și procedurale, în

vederea recuperării creanței sale, așa încât nu poate fi obligată la plata

daunelor materiale și morale solicitate de reclamanți, cu atât mai mult cu cât

nu s-a decelat vreo atitudine procedurală abuzivă din partea acesteia

;

II.

Împotriva sentinței civile nr. 2253

din 13 Aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, reclamanții au declarat recurs, care a

fost calificat ca fiind apel.

În motivarea căii de atac, reclamanta

T.R.G. a susținut că, în mod nelegal, a fost inițiată procedura executării

silite imobiliare asupra casei de locuit, bun comun al soților, în condițiile

în care creditoarea nu deținea un titlu executoriu împotriva sa, iar

reclamantul a arătat că i se impută, ca persoană fizică, un prejudiciu

contractual de peste 20.000 lei și penalități de întârziere la plată, în

considerarea unei foste calități de administrator. Reclamantul a mai criticat

hotărârea primei instanțe și pentru maniera de soluționare a excepției

inadmisibilității acțiunii, susținând că, fiind o excepție peremptorie și

dirimantă, trebuia soluționată distinct, la termenul la care a fost pusă în

discuția părților și nu o dată cu fondul, astfel încât prin respingerea

propriei excepții tribunalul a dovedit nesiguranță.

Prin decizia civilă nr. 29/2013 din 21

februarie 2013, Curtea de Apel Cluj,

secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefundat,

apelul.

În motivarea soluției pronunțate,

instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că reclamanții își

îndreaptă criticile asupra modalității de executare a sentinței civile nr. 4214

din 26 aprilie 2010, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, secția civilă, rămasă

irevocabilă prin respingerea acțiunii în anulare, aspect ce ar fi putut fi

valorificat procesual pe calea unei contestații la executare.

De asemenea, a reținut că, în lipsa

unei hotărâri judecătorești care să constate nelegalitatea executării silite,

actele de executare sunt prezumate a fi legale, astfel încât ele nu pot fi

cenzurate în mod ocolit în prezentul litigiu.

Totodată, față de faptul că motivele

de apel, amplu expuse de reclamantul T.F., exprimă, în esență, nemulțumirea

acestuia față de punerea în executare a unei hotărâri judecătorești

irevocabile, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, tribunalul a

reținut că pârâta nu a săvârșit o faptă ilicită prin punerea în executare a

acestei hotărâri, astfel încât să justifice acordarea de daune materiale și

morale.

În ceea ce privește motivul de apel

invocat de către T.F. referitor la modalitatea de soluționare de către instanța

de fond a excepției inadmisibilității acțiunii, curtea a apreciat că, prin

respingerea acesteia, nu s-a cauzat reclamantului nicio vătămare care să nu

poată fi înlăturată decât prin anularea hotărârii apelate, pentru a fi

incidente dispozițiile art. 105 C. proc. civ.

III. Împotriva deciziei civile

pronunțate în soluționarea apelului, în termen legal, au declarat recurs

reclamanții, indicând ca motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ. și solicitând în principal, modificarea deciziei atacate, cu

consecința admiterii apelului și schimbării hotărârii primei instanțe în sensul

admiterii acțiunii introductive precizate, iar în subsidiar, casarea

hotărârilor instanțelor de fond cu trimitere spre rejudecare primei instanțe,

cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

În dezvoltarea motivelor de recurs

formulate, reclamanții au susținut că hotărârile instanțelor de fond au fost

date cu aplicarea greșită a normelor legale în materia taxelor de timbru,

arătând că atât prima instanță, cât și instanța de apel au stabilit în sarcina

lor obligația de plată a unor taxe de timbru la valoare pentru daunele morale

solicitate prin cererea precizatoare, încălcând astfel dispozițiile Legii nr.

146/1997 și Decizia nr. 778 din12 mai 2009, pronunțată de Curtea

Constituțională (M. Of., nr. 465/06.07.2009).

Aceeași critică anterior expusă, au

susținut reclamanții că se încadrează și în motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că instanțele anterioare ar fi

interpretat greșit cererea de chemare în judecată, fără să detalieze în ce a

constat în concret eroarea.

Cu aplicarea greșită a normelor de procedură

au susținut reclamanții că au fost pronunțate hotărârile instanțelor de fond și

în ceea ce privește soluția asupra excepției inadmisibilității primului petit

al cererii precizatoare.

Astfel, au arătat că excepția trebuia

soluționată distinct de fondul cauzei, nu o dată cu acesta și că, procedând în

această manieră, instanțele de fond au încălcat normele de procedură, fără a

preciza însă textele legale pretins încălcate și nici în ce ar consta pretinsa

vătămare ce le-ar fi fost produsă.

Au mai susținut, de asemenea, că

instanțele de fond nu au motivat distinct, în fapt și în drept, soluția de

respingere a primului petit din cererea precizatoare și nici nu a stabilit o

taxă de timbru aferentă acestuia, făcând o confuzie juridică gravă între

excepția inadmisibilității acțiunii și primul capăt al cererii precizatoare,

consecința, în opinia lor, constând în încălcarea art. 304 pct. 7 - 9 C. proc.

civ.

O altă critică adusă deciziei recurate

vizează calificarea căii de atac ca fiind apel, nu recurs, așa cum s-a

specificat în dispozitivul sentinței pronunțate de prima instanță, ceea ce în

opinia reclamanților a condus la îngrădirea accesului lor la un grad de

jurisdicție.

În acest sens, reclamanții au arătat

că au fost nevoiți să adopte o conduită procesuală specifică unei căi

extraordinare de atac, respectiv să formuleze motive de nelegalitate a

hotărârii atacate, în termen de 15 zile de la comunicare și să accepte

caracterul executoriu al unei hotărâri neexecutabile până la soluționarea

apelului.

Similar, au susținut că, fiind

învestită cu o cerere de recurs, curtea de apel trebuia să se pronunțe asupra

calificării căii de atac în completul prevăzut de lege pentru soluționarea căii

extraordinare de atac și să acorde un termen ulterior, la care, cu citarea părților

în noile lor calități, completul, în compunerea legală prevăzută pentru

judecarea apelului, să decidă asupra acestuia.

Ultima dintre criticile formulate de

reclamanți se referă la faptul că instanțele de fond au pornit în analiza

cauzei de la sentința pronunțată în procedura somației de plată, hotărâre fără

autoritate de lucru judecat, în baza căreia împotriva reclamantului T.F. s-a

inițiat procedura executării silite, fără ca acesta să aibă calitatea de

debitor principal, ci pe cea de fidejusor al debitoarei SC M. SA, al cărei

asociat și administrator nu mai era la momentul demarării procedurilor

judiciare și execuționale.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Prealabil examinării motivelor de

nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare

la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de

a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ. Exigențele

impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul, în

concepția actuală, este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim

grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea

legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de aceste precizări, se constată

că reclamanții, în memoriul de recurs depus la dosar, au indicat motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără însă a

dezvolta criticile formulate subsumat acestora.

Astfel, deși, reclamanții au indicat

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că

dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora doar în

motivul de nelegalitate prevăzute la pct. 9 al normei menționate, în baza art.

306 alin. (3) din același cod, va cenzura recursul exclusiv din perspectiva

acestora, reținând că restul criticilor vizează stabilirea situației de fapt în

cauză și interpretarea probatoriilor administrate, aspecte care, în raport de

abrogarea pct. 10 și 11 ale art. 304 prin Legea nr. 219/2005 și respectiv O.U.G.

nr. 138/2000, nu pot face obiectul verificării instanței de recurs, care este

ținută de a cenzura doar elementele de eventuală nelegalitate a hotărârii

atacate.

Din analiza conținutului cererii de

recurs, se constată că motivele invocate vizează în realitate soluția

pronunțată de instanța de fond, menținută de către instanța de apel.

Înalta Curte apreciază că prima

critică, vizând aplicarea greșită de către instanțele de fond a normelor în

materia taxelor judiciare de timbru, prin stabilirea în sarcina lor atât în

primă instanță, cât și în apel a unor taxe de timbru calculate la valoarea

daunelor morale solicitate, deși în speță opera scutirea instituită de Legea

nr. 146/1997, este formulată omisso medio.

Reclamanții nu au invocat scutirea de

la plata taxei de timbru nici în fața tribunalului și nici în fața instanței de

apel, deși potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 aveau deschisă

calea cererii de reexaminare a taxei de timbru, de care nu au înțeles să uzeze.

Exercitarea căilor de atac are ca

efect realizarea controlului judiciar de către instanțele superioare asupra

hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității

căilor de atac, prevăzut de art. 129 din Constituție, care vizează elemente

precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare,

ordinea în care se promovează.

Conform art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în etapa

procesuală a apelului și ca atare recursul nu poate fi exercitat omisso medio.

Cauza recursului constă în verificarea

legalității hotărârii ce se atacă, calea extraordinară fiind admisibilă în

măsura în care se regăsește unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Astfel, recursul poate fi exercitat

numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanței inferioare, și

care, implicit au fost invocate în fața acesteia.

Această concluzie se explică prin

aceea că efectul devolutiv al apelului impune verificarea de către instanța de

prim control judiciar a situației de fapt și aplicării legii de prima instanță,

în limitele cererii de apel; de aceea, în recurs pot fi invocate doar critici

care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul

dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la

situația ca anumite apărări și susțineri ale părților să fie analizate pentru

prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac.

În speță, din verificarea memoriilor

de apel și recurs, depuse de reclamanți, raportat la considerentele deciziei

atacate, rezultă în mod indubitabil că susținerile referitoare la scutirea de

la plata taxelor judiciare de timbru au fost formulate pentru prima dată în

recurs, nefiind invocate în fața instanței de apel și, ca atare, nefăcând

obiectul cenzurii acesteia.

Regula potrivit căreia recursul nu

poate fi exercitat omisso medio se aplică nu numai în situația în care partea

nemulțumită de soluția adoptată în primă instanță nu a declarat apel, ci și în

cazul în care sentința a fost apelată, însă numai pentru alte motive decât cele

invocate în recurs, așa cum este cazul de față.

În concluzie, această critică urmează

a fi înlăturată pentru motivele anterior expuse.

Criticile privind pretinsa încălcare a

normelor procedurale ce guvernează ordinea soluționării excepțiilor, confuzia

între excepția inadmisibilității și primul petit al cererii precizatoare depuse

de reclamanți și calificarea căii de atac și compunerea instanței la momentul

soluționării acestei chestiuni pot fi încadrate în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Însă, din dezvoltarea susținerilor

recurenților, nu rezultă în concret ce dispoziții legale au fost încălcate și

în ce a constat eventualul prejudiciu suferit de aceștia, pentru a atrage

incidența prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și anularea hotărârii.

Referitor la excepția

inadmisibilității, invocată de prima instanță din oficiu, având în vedere că

soluția tribunalului, menținută de instanța de apel, a fost de respingere, Înalta

Curte apreciază ca fiind nefondată critica recurenților, având în vedere că în

speță, s-a invocat doar această excepție, care a fost soluționată, prioritar,

conform art. 137 C. proc. civ., astfel încât nu se pune problema ordinii de

soluționare a excepțiilor, iar reclamanții nu au fost prejudiciați prin

pronunțarea atât pe excepție cât și pe fondul cererii, soluția dată excepției

fiindu-le favorabilă.

Pretinsa confuzie între excepția

inadmisibilității acțiunii și soluționarea primului petit din cererea

precizatoare, nu poate fi analizată, în contextul în care reclamanții nu

explică în concret în ce constă confuzia respectivă și care ar fi consecințele

generate.

Criticile privind greșita calificare a

căii de atac exercitate împotriva hotărârii primei instanțe, din recurs în

apel, este nefondată.

Astfel, independent de indicarea în

dispozitivul sentinței primei instanțe a căii de atac, aceasta se supune

principiului legalității, de vreme ce calea de atac este reglementată de lege,

nu de judecător.

În aceste condiții, în mod legal,

instanța de prim control judiciar a procedat la calificarea acesteia, ca apel,

în complet compus din trei judecători, prevăzut pentru calea de atac cu care a

fost învestită, și și-a motivat soluția pe dispozițiile art. 282 alin. (1) și art.

282

1

C. proc. civ., așa cum rezultă din încheierea de ședință de la

21 februarie 2013; în acest context, susținerile recurenților, care au lipsit

la acel termen, vizând încălcarea principiului contradictorialității

dezbaterilor nu sunt reale.

Ca urmare a calificării, nicio

prevedere legală nu obliga instanța de apel să acorde un nou termen pentru a

trece la judecată, iar recurenții au fost legal citați pentru data la care a

fost soluționat apelul, în calitatea pe care calea de atac pe care o

promovaseră Ie-o recunoștea.

În ceea ce privește pretinsul

prejudiciu suferit de recurenți în urma calificării, Înalta Curte apreciază că

o asemenea afirmație este nu doar lipsită de suport, ci și profund nefondată,

de vreme ce acestora nu doar că nu Ie-a fost răpit vreun grad de jurisdicție,

ci, dimpotrivă, Ie-a fost deschisă o nouă cale de atac.

Înalta Curte apreciază ca nefondată și

ultima dintre criticile formulate de reclamanți, vizând greșita inițiere a

analizei cauzei de la o hotărâre lipsită de autoritate de lucru judecat,

respectiv sentința dată în procedura somației de plată, în baza căreia

împotriva reclamantului T.F. s-a inițiat procedura executării silite, fără ca

acesta să aibă calitatea de debitor principal, ci pe cea de fidejusor al

debitoarei SC M. SA, al cărei asociat și administrator nu mai era la momentul

demarării procedurilor judiciare și execuționale.

În argumentarea acestei concluzii,

instanța supremă reține că instanțele fond au analizat amplu și judicios fondul

pretențiilor deduse judecății, stabilind funcție de probatoriul administrat

existența raportului juridic de fidejusiune între reclamantul T.F. și pârâta SC

A. SRL Baia Mare, așa cum rezultă din clauzele prevăzute la art. 41 și 42 din

contractul de vânzare-cumpărare nr. 155 din 01 august 2007.

De asemenea, Înalta Curte reține că

soluțiile instanțelor de fond sunt rezultatul analizei riguroase a condițiilor

de admisibilitate a acțiunii în răspundere civilă delictuală formulată de

reclamanți, acestea reținând că nu poate fi apreciată ca faptă ilicită în

sarcina pârâtei efectuarea de demersuri judiciare în vederea valorificării

drepturilor sale contractuale și nici punerea în executare a unei hotărâri

judecătorești executorii.

În considerarea celor anterior expuse,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de reclamanții T.F. și T.R.G. împotriva deciziei civile nr. 29/2013

din 21 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

14 februarie 2014.