ÎCCJ, decizie (scj.ro #81608)

Contract de vânzare cumpărare privind bunuri valorificate de către lichidator în procedura falimentului. Anularea contractului ulterior înstrăinării bunurilor în procedura menționată. Lipsa întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina lichidatorului.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

lichidator

-

prejudiciu

-

faptă ilicită

Legea nr. 85/2006, art. 7, art. 21, art. 73

Codul civil de la 1864, art. 998

În condițiile în care prin încheierea pronunțată de judecătorul sindic, s-a dispus ca lichidatorul să efectueze actele și operațiunile de lichidare potrivit celor stabilite în raportul adunării creditorilor, iar acesta a efectuat actele și operațiunile încuviințate, fără să fie contestate de persoanele interesate, nu se poate susține cu temei existența unei fapte ilicite în sarcina acestuia, și, ca atare activitatea lichidatorului s-a desfășurat în limitele legii, lipsindu-i astfel caracterul ilicit.

Împrejurarea că ulterior vânzării unor bunuri în procedura falimentului, a fost pronunțată o hotărâre prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect acele bunuri, nu poate constitui o faptă ilicită a lichidatorului, întrucât aprecierea asupra caracterului licit sau ilicit al conduitei, se face în funcție de elementele concrete existente la data săvârșirii acesteia, iar nu în raport de împrejurări ulterioare.

Secția I civilă, decizia nr.34 din 15 ianuarie 2014

Prin acțiunea înregistrată la data de 20.11.2008 pe rolul  Judecătoriei Baia Mare (declinată la data de 14.01.2009 la Tribunalul Maramureș) reclamanta S.C. B.  S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții I.L.G., P.G. IPURL și în condiții de opozabilitate cu S.C. O.V.I.G. - Sucursala Baia Mare în calitate de asigurător de răspundere profesională, obligarea pârâților I.L.G. și P.G. IPURL, în solidar cu pârâtul S.C. O.V.I.G. - Sucursala Baia Mare, la restituirea  sumei de 489.342,5 lei reprezentând contravaloarea bunurilor însușite abuziv de către primii pârâți, plus dobânda legală aferentă acestei sume începând  cu data plății efective.

S-a arătat, în motivarea acțiunii, că pârâții I.L.G. și P.G. IPURL, în calitate de lichidatori  judiciari ai S.C. T.R.W. S.R.L., au înstrăinat, în mod abuziv, bunurile reclamantei S.C. B. S.R.L., susținând  cu rea-credință că bunurile ar aparține falitei S.C. T.R.W. S.R.L., deși au fost în mod repetat atenționați că nu pot dispune de bunurile reclamantei în valoare de 489.342,5  lei.

În drept,  reclamanta a invocat dispozițiile art. 998 C.civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006 și  art. 41 alin. (1) din OUG nr. 85/2006.

Prin sentința civilă nr. 3876 din 13.06.2012  Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată  de reclamantă.

Tribunalul a reținut că, potrivit  înscrisurilor depuse la dosar de către pârâții I.L.G. și P.G.  SRL, a rezultat că valorificarea bunurilor debitoarei S.C. T.R.W. S.R.L. s-a făcut în cadrul procedurii de insolvență ce a făcut obiectul  dosarului nr. xxx/100/2004, sub supravegherea judecătorului sindic, cu respectarea procedurii (inclusiv a cerințelor de publicitate) prevăzute de Legea nr. 85/2006.

S-a reținut ca fiind semnificativ faptul că atât S.C. B. S.R.L., cât și S.C. T.R.W. S.R.L. aveau același administrator  statutar în persoana numitului T.P. și că S.C. B. S.R.L. a participat în calitate de creditor la procedura de faliment a debitoarei S.C. T.R.W. S.R.L.

În aceste condiții, reprezentantul reclamantei S.C. B. S.R.L. a avut cunoștință, fiind notificat la fiecare etapă, cu privire la procedura de valorificare a bunurilor.

De asemenea, între reclamanta S.C. B. S.R.L. și S.C. T.R.W. S.R.L. s-a purtat procesul în constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor în discuție - dosar nr. xx25/2005, sentința pronunțată în acest dosar fiind supusă unor cereri de îndreptare eroare materială ori de lămurire a înțelesului dispozitivului încheierii de îndreptare eroare materială.

Față de acest context, tribunalul a constatat că nu se poate invoca o faptă ilicită a lichidatorului judiciar

I.L.G., apoi P.G. IPURL, ori reaua credință a acestora, cu atât mai mult cu cât procedura de valorificare a bunurilor, ca etapă a falimentului, s-a desfășurat sub supravegherea judecătorului sindic, măsurile fiind încuviințate de acesta, fără ca reclamanta – creditoare S.C. B. S.R.L., reprezentantul comun al S.C. B. S.R.L. și S.C. T.R.W. S.R.L.- administratorul statutar T.P. ori altă parte interesată să conteste, potrivit procedurii falimentului, aceste măsuri.

Or, cât  timp măsurile lichidatorului judiciar nu au fost contestate în cadrul procedurii insolvenței, deși reclamanta prin reprezentantul său a avut cunoștință de aceste măsuri și de consecințele lor, în raport cu patrimoniul reclamantei, invocarea răspunderii delictuale a lichidatorului judiciar este lipsită de temei.

S-a reținut totodată, că nici prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. xx25/2005 al Judecătoriei Baia Mare, nici prin expertiza contabilă judiciară efectuată în prezenta cauză, nu s-a stabilit un prejudiciu cert în dauna reclamantei S.C. B. S.R.L. Dar, chiar și admițând existența vreunui prejudiciu, deși din expertiza contabilă a rezultat că reclamanta ar fi încasat contravaloarea  bunurilor la momentul înstrăinării  către S.C. T.R.W. S.R.L., reclamanta trebuia să-și valorifice vocația de creditor, în cadrul procedurii de faliment, procedură care i-ar fi permis inclusiv anularea unor acte frauduloase.

S-a concluzionat că, în lipsa unor asemenea demersuri legale, în cadrul  procedurii de faliment, nu sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale pe seama lichidatorilor judiciari, astfel că acțiunea în raport cu pârâții I.L.G. și P.G. IPURL apare ca neîntemeiată, iar  în mod subsecvent, neexistând o răspundere de natură delictuală a lichidatorilor judiciari, nu poate fi  atrasă vreo formă de răspundere, cu atât mai puțin delictuală, a asigurătorului S.C. O.V.I.G. – Sucursala Baia Mare, ca asigurător de răspundere profesională.

Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta S.C. B. S.R.L.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul nemotivării sentinței întrucât instanța nu a răspuns la niciunul din argumentele invocate prin acțiune, motivele reținute sunt străine de  natura pricinii și nici nu a sesizat temeiul de drept invocat prin acțiune, respectiv 998 C.civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006, art. 41 alin. (1) din OUG nr. 86/2006, reținând greșit că ar fi incidente dispozițiile  art. 22 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2006, prin raportare la art. 19 alin.(8) din Legea nr. 85/2006.  S-a susținut că a fost  reținută  o altă situație de fapt, întrucât judecătorul sindic nu a încuviințat vânzarea bunurilor reclamantei și ca atare, aceasta nu avea ce să conteste.

Prin decizia civilă nr.

49 din 17.04.2013, Curtea de Apel Iași (învestită urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de S.C. B. S.R.L.) a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că, potrivit acțiunii introductive de instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâților  I.L.G. și P.G.  IPURL Baia Mare, în solidar cu asigurătorul de răspundere profesională  S.C. O.V.I.G. - Sucursala Baia Mare, la restituirea sumei de 489.342,5 lei reprezentând contravaloarea bunurilor sale însușite abuziv de către primii doi pârâți, în temeiul art. 998 C.civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006 și art. 41 alin. (1) și (2) din OUG nr. 86/2006.

S-a constatat că, pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală, este necesar, conform art. 998 - 999 C.civ., să fie dovedită îndeplinirea concomitentă a următoarelor condiții: o faptă cauzatoare de prejudiciu și persoana care a cauzat  această faptă, prejudiciul cert, raportul de cauzalitate între fapta dăunătoare și prejudiciu.

Instanța a reținut totodată,  în considerarea faptului că primii doi pârâți  chemați în judecată au calitate

de lichidatori judiciari, că dispozițiile legale enunțate trebuie raportate și la prevederile art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2008 și art. 42 alin. (1) din OUG nr. 86/2006, ce prevăd condițiile în care practicienii în insolvență răspund pentru activitatea desfășurată, disciplinar, administrativ, civil sau penal, având obligativitatea de a face dovada asigurării lor pentru răspundere profesională.

Cu referire la mijloacele de probă administrate în cauză, s-a reținut că pârâta I.L.G. a avut calitatea de lichidator judiciar pentru S.C. T.R.W. S.R.L. și că prin încheierea din 16.10.2006, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. xx20/2004 al Tribunalului Maramureș, a fost împuternicită să efectueze actele și operațiunile de lichidare a societății debitoare, în condițiile stabilite  în raportul aprobat de adunarea creditorilor societății din 8.09.2006, raport ce nu a fost contestat de societatea debitoare al cărei administrator statutar este T.P.

S-a constatat  că aceeași persoană, T.P., are calitate de administrator statutar și pentru S.C. B. S.R.L., societate care a participat în calitate de creditor în procedura falimentului pentru S.C. T.R.W. S.R.L.

Față de aceste elemente de fapt, s-a conchis că este greu de presupus că reclamanta nu ar fi  avut cunoștință de etapele desfășurate în procedura insolvenței pentru societatea falită SC T.R.W. SRL. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât între cele două societăți s-au purtat  mai multe procese cu  privire la constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a statuat că nu se poate  invoca o faptă ilicită săvârșită de pârâta I.L.G., în calitatea sa de lichidator  judiciar inițial pentru S.C. T.R.W. S.R.L. și apoi de către celălalt pârât, P.G. IPURL, numit lichidator judiciar al aceleiași societăți falite, atât timp cât ambii pârâți, ca lichidatori judiciari, au îndeplinit etapele procedurii insolvenței astfel cum au fost încuviințate și confirmate de către judecătorul sindic, acte care nu au fost contestate nici de debitor, nici de creditor și nici de administratorul comun al celor două societăți.

S-a constatat totodată, potrivit raportului de expertiză judiciară întocmit  în cauză, că în evidența celor două societăți S.C. T.R.W. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. s-a înregistrat cumpărarea și respectiv,  vânzarea bunurilor în valoare de 489.342,5 lei și s-a operat în contabilitatea celor două societăți aceste operațiuni; că nu s-au identificat restituiri de sume de către societatea reclamantă către S.C. T.R.W. S.R.L., ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 1.10.1999 a utilajelor  în discuție și că societatea reclamantă a rămas cu suma de 489342,5 lei pe care a încasat-o integral de la S.C. T.R.W. S.R.L.

Față de concluziile expertizei, societatea reclamantă nu a formulat obiecțiuni, solicitând totodată respingerea unor eventuale obiecțiuni formulate de pârâți.

De aceea, au fost apreciate nefondate și criticile formulate de apelantă referitoare la faptul că

expertiza ar fi avut în vedere doar obiectivele propuse de pârâți și care nu ar avea nicio legătură cu pretențiile deduse judecății.

Instanța de apel a  mai reținut și  că reclamanta, în calitatea sa de creditor în procedura falimentului față de societatea debitoare S.C. T.R.W. S.R.L., putea interveni și valorifica drepturile pretinse atât prin anularea actelor frauduloase încheiate în dauna sa cât și prin contestarea măsurilor luate de lichidatorii judiciari în cadrul procedurii, demersuri legale pe care însă  nu le-a întreprins.

În consecință, s-a constatat că prima instanță a fondului a statuat în mod corect că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale față de pârâții lichidatori și ca atare, nici față de asigurătorul de răspundere profesională nu poate  fi atrasă vreo formă de răspundere.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte identificate (urmare a încadrării realizate de instanță, conform art. 306 alin. 3 C.pr.civ.) ca fiind critici de nelegalitate:

Motivarea deciziei este contradictorie (art. 304 pct. 7 C.pr.civ.) în sensul că, deși în aparență, cauza este soluționată pe fond, examinându-se îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale, în realitate, lipsa faptei ilicite este justificată prin neatacarea raportului lichidatorului din data de 8.09.2006 și prin confirmarea operațiunilor de lichidare de către judecătorul sindic prin încheierea din 16.10.2006.

Or, neatacarea măsurilor luate de lichidator reprezintă un veritabil fine de neprimire, lipsa faptei ilicite fiind justificată nu printr-o examinare a conduitei lichidatorului, autor al faptului ilicit, ci prin examinarea conduitei recurentei păgubite S.C. B. S.R.L.

Nemotivarea deciziei din apel subsumată aceluiași motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. decurge

și din aceea că, deși reține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța nu o analizează decât pe aceea referitoare la fapta ilicită, omițând din analiză aspectele referitoare la existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate.

Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ( art. 304 pct. 8 C.pr.civ.).

Aceasta, întrucât s-a reținut că prin încheierea din 16.10.2006, judecătorul sindic a încuviințat vânzarea bunurilor debitoarei S.C. T.R.W., or, din nicio încheiere a judecătorului sindic nu rezultă că ar fi fost încuviințată vânzarea bunurilor unui terț (S.C. B. S.R.L.) ci exclusiv bunurile societății debitoare menționate anterior.

S-a reținut, de asemenea, greșit că S.C. B. S.R.L. avea, la momentul vânzării bunurilor (august 2006) calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței, putând astfel contesta raportul lichidatorului și încheierea judecătorului sindic. În realitate, abia la 9.11.2009, S.C. B. S.R.L. a devenit creditor participant la procedura insolvenței, întrucât prin sentința civilă nr. 3890 din 9.11.2009 s-a admis contestația acestei societăți și s-a dispus înscrierea definitivă a creanței sale în tabelul definitiv consolidat al creanțelor.

Decizia este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.), reținând în mod greșit că nu ar fi îndeplinite condițiile răspunderii delictuale.

În realitate, fapta ilicită există și constă în vânzarea de către lichidator, pentru acoperirea debitelor societății T.R.W. intrate în procedura insolvenței, a unor bunuri care nu mai erau proprietatea acesteia, ci erau proprietatea B. S.R.L.

Nu se poate invoca nicio îndoială cu privire la faptul că bunurile vândute în procedura insolvenței S.C. T.R.W. S.R.L. erau proprietatea S.C. B., urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare prin care aceste bunuri fuseseră înstrăinate anterior de la S.C. B. la S.C. T.R.W. Or, efectele nulității implică inexistența, retroactivă, a actului anulat.

De asemenea, caracterul ilicit al faptei nu poate fi înlăturat prin invocarea aprobării vânzării în cadrul adunării generale a creditorilor, întrucât ceea ce s-a aprobat a fost vânzarea bunurilor societății debitoare, în niciun caz vânzarea bunurilor unui terț.

Condiția vinovăției a fost și aceasta dovedită în cauză, întrucât pârâții lichidatori au fost părți în dosarul în care s-a dispus anularea contractului de vânzare a utilajelor.

Lichidatorul a preluat, în vederea valorificării, utilajele proprietatea S.C. B. S.R.L., cu motivarea de totală

rea-credință că s-ar fi anulat un cu totul alt contract, iar Curtea de Apel Cluj ar fi decis că aceste utilaje sunt proprietatea S.C. T.R.W., ceea ce nu se dispusese niciodată prin nicio hotărâre judecătorească.

În realitate, la data vânzării era irevocabilă sentința civilă nr. 989/2005 a Tribunalului Maramureș, care a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare a utilajelor în litigiu; de asemenea, era pronunțată încheierea de îndreptare a erorii materiale prin care s-a completat dispozitivul sentinței cu anularea contractului pentru utilaje. În privința erorilor comise de instanțele de judecată, care mai întâi au omis să se pronunțe expres cu privire la contractul de înstrăinare a utilajelor și apoi, prin încheierea de completare din 21.11.2005, au menționat greșit data contractului atacat ca fiind 1.11.1999, deși contractul era încheiat la 1.10.1999, acestea nu sunt imputabile recurentei și nu pot avea efecte împotriva intereselor acesteia.

Se regăsește în speță și elementul referitor la prejudiciu, neanalizat de instanța de apel raportat la datele dosarului, având în vedere că aceasta a reținut că, întrucât prețul a fost încasat de către S.C. B. S.R.L., atunci nu există prejudiciu prin vânzarea bunurilor.

Decizia este susceptibilă și de motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. întrucât apreciază acțiunea formulată ca inadmisibilă, aspect care nu a fost pus în discuția părților.

Or, nu se poate reține că acțiunea în despăgubiri, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă și că adevăratul proprietar avea la dispoziție posibilitatea contestării măsurilor lichidatorului conform Legii nr. 85/2006.

Aceasta, deoarece pe de o parte, căile de atac împotriva măsurilor lichidatorului sau judecătorului sindic sunt la îndemâna creditorilor participanți la procedură, calitate pe care S.C. B. nu o avea la acel moment, iar pe de altă parte, și dacă societatea ar fi avut calitatea de creditor, putea formula prezenta acțiune, întrucât cele două demersuri pot coexista.

De asemenea, nu s-a răspuns prin hotărârile instanțelor de fond susținerilor reclamantei, care a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală, arătând că fapta ilicită constă în înstrăinarea unor bunuri aparținând societății reclamante, de către lichidatori, faptă săvârșită cu vinovăție.

Pe acest aspect, recurenta-reclamantă a reluat și argumentele referitoare la dovedirea prejudiciului, precum și elementele de fapt din care ar rezulta caracterul ilicit al demersurilor lichidatorilor care au procedat la vânzarea unor utilaje ale S.C. B. S.R.L., deși prin decizia nr. 247 din 29.01.2008 a Curții de apel Cluj a fost lămurit dispozitivul încheierii din 21.11.2005, prin indicarea bunurilor obiect al contractului de vânzare-cumpărare anulat de către instanță.

Prin concluziile scrise depuse de către intimații-pârâți I.G., P.G. I.P.U.R.L., S.C. O. S.A. s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că în speță nu subzistă condițiile răspunderii civile delictuale, așa cum corect au apreciat instanțele fondului. De asemenea, s-a invocat și nulitatea recursului sub aspectul motivelor prin care se solicită evaluarea probatoriului, susținându-se că memoriul de recurs este redactat în mod defectuos, cu indicarea îndeosebi a situațiilor de fapt și fără ca argumentele expuse să fie încadrabile în motivele de recurs invocate.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată că,

într-adevăr, memoriul de recurs este redactat fără respectarea rigorilor procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, dar că, în condițiile art. 306 alin. (3) C.pr.civ., este posibilă identificarea criticilor de nelegalitate (astfel încât nu este incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 306 alin. 1 C.pr.civ.) care au însă caracter nefondat, potrivit următoarele considerente:

Pretinzând caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel (și astfel, incidența art. 304 pct. 7 C.pr.civ.), recurenta-reclamantă susține, fără temei, că „deși în aparență cauza este soluționată pe fond, în realitate lipsa faptei ilicite este justificată prin neatacarea măsurilor luate de lichidator, ceea ce echivalează cu un veritabil fine de neprimire”.

În realitate, analizând condițiile răspunderii civile delictuale - care a constituit cauza juridică a acțiunii în pretenții promovate - instanța a făcut referire, dat fiind specificul activității pârâților (care ar fi cauzat, prin caracterul ei defectuos, prejudiciul pretins) la modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor legale.

În acest context, s-a reținut, cu trimitere la elementele probatorii ale dosarului, faptul că pârâții, în calitate de lichidatori judiciari, au îndeplinit actele procedurii insolvenței în condițiile stabilite de adunarea generală a creditorilor și ca urmare a încuviințării date de judecătorul sindic.

Constatarea instanței de apel, conform căreia S.C. B. S:R.L. nu a atacat măsurile lichidatorului judiciar - în situația în care le aprecia nelegale - nu reprezintă, cum se susține, o neanalizare a fondului raportului juridic (un „fine de neprimire”), ci o circumstanțiere a analizei faptei ilicite la specificul activității pârâților.

Astfel, în condițiile în care prin încheierea din 16.10.2006 pronunțată de judecătorul sindic, s-a dispus ca lichidatorul să efectueze actele și operațiunile de lichidare potrivit celor stabilite în raportul adunării creditorilor din 8.09.2006, iar acesta a efectuat actele și operațiunile încuviințate, fără să fie contestate de persoanele interesate, nu se poate susține cu temei existența unei fapte ilicite în sarcina acestora.

Invocând aceleași dispoziții ale art. 304 pct. 7 C.pr.civ., recurenta a pretins nemotivarea deciziei și pentru că nu sunt analizate celelalte condiții ale răspunderii delictuale, referitoare la existența vinovăției, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate.

Or, separat de împrejurarea că această critică nu își are suport, raportat la considerentele deciziei (care stabilește, de exemplu, cu trimitere la raportul de expertiză, de ce nu poate fi identificat un prejudiciu în cauză), recurenta ignoră faptul că pentru angajarea răspunderii delictuale trebuie întrunite cumulativ condițiile acesteia.

Așadar, inexistența faptei ilicite asupra căreia s-a oprit prioritar analiza instanțelor de fond este suficientă pentru a impune concluzia netemeiniciei pretențiilor reclamantei.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., argumentele dezvoltate de recurenta-reclamantă în susținerea acestuia nu vizează ipoteza textului - respectiv, denaturarea înțelesului unui act juridic (în sensul de

negotium juris

, ca manifestare de voință generatoare de drepturi și obligații) având clauze clare, neîndoielnice care să nu fie susceptibile de interpretare.

În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs este criticată modalitatea în care, cu nesocotirea dispozițiilor Legii insolvenței, lichidatorii și-ar fi îndeplinit obligațiile.

De aceea, reținându-se că este invocată încălcarea unor norme de drept material și având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C.pr.civ., critica va fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., constatându-se, totodată, caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, recurenta pretinde că lichidatorii au procedat la vânzarea bunurilor unui terț (reclamanta S.C. B. S.R.L.) deși încheierea judecătorului sindic a încuviințat exclusiv vânzarea bunurilor societății debitoare S.C. T.R.W. S.R.L.

Tot astfel, se susține greșita apreciere asupra calității de creditor a lui S.C. B. S.R.L. la momentul vânzării bunurilor (august 2006), poziție din care putea ataca raportul lichidatorului, când, de fapt, societatea-reclamantă a devenit creditor participant la procedura insolvenței abia la 9.11.2009 (urmare a admiterii contestației formulate, conform sentinței civile nr. 3890/2009).

Susținerea în legătură cu vânzarea bunurilor unui terț (respectiv, S.C. B. S.R.L.) nu poate fi primită, având în vedere că la acel moment (august 2006) nu exista o statuare jurisdicțională asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare din 1.10.1999 (nulitate de care se prevalează reclamanta pentru a pretinde că, efect al acesteia, bunurile reintraseră în patrimoniul său).

Pe acest aspect, se constată că, potrivit sentinței nr. 989/2005 a Tribunalului Maramureș, s-a admis cererea reconvențională formulată de S.C. B. S.R.L., constatându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 31.03.2001 și a unor facturi, soluție validată prin decizia nr. 170/2006 a Curții de  Apel Cluj. Ulterior, la 21.11.2005, a fost pronunțată încheierea de îndreptare eroare materială din dispozitivul sentinței nr. 989 din 6.10.2005, în sensul că „s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1.11.1999”. Și cu privire la această încheiere S.C. B. S.R.L. a formulat la 20.02.2006, cerere de îndreptare a erorii materiale, admisă prin încheierea din aceeași dată a Tribunalului Maramureș (judecătorul sindic), în sensul că nulitatea vizează contractul de vânzare-cumpărare din 1.10.1999

.

Or, această din urmă încheiere a fost modificată prin decizia nr. 7/2006 a Curții de Apel Cluj, în sensul respingerii cererii de îndreptare eroare materială, reținându-se în considerente că „judecătorul sindic a acordat ceea ce nu a făcut obiectul dosarului soluționat prin sentința civilă nr. 389 din 6.10.2005 și care viza nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 31.03.2001 și a facturilor încheiate la 1.11.1999”.

În prezența acestor statuări ale instanței de recurs, lichidatorul nu putea considera - decât dacă ar fi făcut propriile evaluări judiciare, ceea ce nu-i este permis - că ar fi constituit obiect al nulității contractul de vânzare-cumpărare din 1.10.1999; că, astfel, bunurile s-ar fi întors în patrimoniul S.C. B. S.R.L. și că, procedând la vânzarea lor, ar fi înstrăinat nu bunurile debitorului aflat în procedura insolenței, ci pe acelea ale unui terț.

Mai mult, lichidatorul a comunicat lui T.P. - care avea, deopotrivă, calitatea de administrator al societății debitoare T.R.W., cât și al societății B. S.R.L. - raportul de evaluare a celor trei utilaje propuse pentru valorificare, la 11.08.2006, fără ca acesta să fie contestat.

În procesul-verbal întocmit de lichidator la 25.08.2006, la ședința adunării creditorilor (la care s-a consemnat și prezența administratorului T.P.) niciunul dintre creditori nu a formulat obiecțiuni la completarea raportului de evaluare, iar procesul-verbal din 8.09.2006 al adunării generale a creditorilor cu aprobarea completării raportului de evaluare a fost, de asemenea, comunicat și administratorului celor două societăți (T.R.W. și B. S.R.L.), numitul T.P.

Or, cunoscând situația din această dublă calitate - de administrator judiciar al celor două societăți - numitul T. putea să conteste scoaterea la vânzare a utilajelor, dacă aprecia și dovedea că bunurile aparțin unui terț față de procedura insolvenței.

Faptul că, așa cum susține, S.C. B. S.R.L. ar fi dobândit mai târziu calitatea de creditor nu justifică poziția de pasivitate, având în vedere dispozițiile art. 21 alin. (2), art. 73 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora măsurile dispuse de administratorul judiciar sau de lichidator pot fi contestate nu numai de creditor, debitor, ci și de orice altă persoană interesată (categorie în care se plasează cel care pretinde că, deși terț față de procedura insolvenței, este prejudiciat prin scoaterea la vânzare a unor bunuri care îi aparțin).

În speță, actele și operațiunile întocmite în procedura insolvenței au respectat regulile de publicitate care, în această materie, sunt astfel edictate (art.7 din Legea nr. 85/2006) încât să asigure opozabilitatea mai largă, tocmai pentru a nu fi prejudiciate terțe persoane prin valorificarea unor bunuri care, în realitate, nu ar aparține debitorului.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenta-reclamantă reia argumentele referitoare la caracterul ilicit al faptei lichidatorului care ar fi înstrăinat bunuri ce nu aparțineau debitorului, în condițiile în care fusese anulat contractul de vânzare-cumpărare prin care acesta devenise proprietar, utilajele reintrând în patrimoniul reclamantei-recurente. De asemenea, sunt reiterate aspectele referitoare la existența prejudiciului și a vinovăției lichidatorilor dedusă din împrejurarea că au fost părți în procesul în care s-a dezbătut nulitatea contractului menționat anterior și faptul că erorile materiale săvârșite de instanță nu pot fi imputate părții.

Fără a relua considerentele expuse anterior în legătură cu nedemonstrarea caracterului ilicit al faptei lichidatorilor, Înalta Curte constată, suplimentar, că tocmai poziția lichidatorului - de reprezentant al societății T.R.W. în procesul având ca obiect nulitatea contractului - nu-i permitea să ignore rezultatul judecății și să considere că ar fi fost desființat contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 1.10.1999.

Contrar susținerii recurentei, la data la care prin încheierea judecătorului sindic (din 16.10.2006) s-a dispus vânzarea bunurilor la licitație, exista hotărâre irevocabilă (decizia nr. 7 din 6.06.2006 a Curții de Apel Cluj) care statua că nu respectivul contract făcuse obiectul judecății și că, dispunând îndreptarea erorii materiale în sensul indicării contractului din 1.10.1999, judecătorul sindic depășise limitele judecății.

Împrejurarea că ulterior, la aproximativ 2 ani de la vânzarea utilajelor în procedura falimentului, a fost pronunțată decizia nr. 247 din 29.01.2008 a Curții de Apel Cluj, prin care, urmare a admiterii recursului S.C. B. S.R.L., au fost indicate (rejudecându-se o cerere de îndreptare eroare materială), utilajele care au constituit obiectul contractului de vânzare-cumpătare din 1.11.1999, nu este de natură să modifice în vreun fel concluzia asupra lipsei caracterului ilicit al faptei.

Aceasta, întrucât aprecierea asupra caracterului licit sau ilicit al conduitei, se face în funcție de elementele concrete existente la data săvârșirii acesteia, iar nu în raport de împrejurări ulterioare.

În același timp, susținerea recurentei conform căreia nu-i pot fi imputate erorile materiale săvârșite de instanțele de judecată este lipsită de suport și denotă o prevalare de propria culpă, în condițiile în care chiar aceasta - prin cererea reconvențională dedusă judecății în dosarul nr. xx25/2005 - a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1.11.1999, fără ca măcar să-i particularizeze obiectul, ceea ce a generat multiple cereri de îndreptare erori materiale și de lămurire a dispozitivului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., indicat, de asemenea, ca temei al cererii de recurs, se constată că recurenta reia argumentele referitoare la pretinsa soluționare a cauzei pe excepția de inadmisibilitate, întrucât adevăratul proprietar al bunurilor ar fi avut posibilitatea contestării măsurilor lichidatorilor judiciari, iar nu pe aceea a promovării unei acțiuni în despăgubiri conform dreptului comun.

Așa cum s-a arătat deja, analizându-se motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., instanțele de fond nu au opus reclamantei un asemenea impediment în declanșarea demersului său judiciar ci, în cadrul analizei faptei ilicite, pe lângă împrejurarea că actele și operațiunile lichidatorului au fost validate de judecătorul sindic, a făcut referire și la împrejurarea că acestea   n-au fost contestate de creditori sau de alte persoane interesate.

Fără ca aceasta să însemne, în sine, o obstaculare a unui demers ulterior al părții considerate prejudiciate, analiza instanței a demonstrat și din această perspectivă, de ce activitatea lichidatorilor s-a desfășurat în limitele legii și astfel, lipsindu-i caracterul ilicit, nu sunt întrunite, pe fond, condițiile răspunderii civile delictuale, pretențiile fiind astfel neîntemeiate.

Celelalte aspecte dezvoltate de recurentă și subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., vizează, în realitate, elementele de fapt și probatorii ale pricinii, procedându-se la o reluare a prezentării judecăților anterioare și a diverselor acte și operațiuni întocmite în cadrul procedurii insolvenței.

Nu este vorba, deci, de nulități săvârșite în condițiile art. 105 alin. (2) C.pr.civ. și, astfel, posibil de valorificat prin intermediul motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., pentru a fi cenzurabil, ca atare, de instanța de recurs.

Pentru toate considerentele arătate anterior, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecință.