ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 20/2014

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin decizia penală nr. 1661 din 16

mai 2013 pronunțată în Dosarul nr. 4798/107/2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală,

a

admis recursurile declarate de inculpații B.G., A.A.I., A.B.A.M. și M.B.C. împotriva

deciziei penale nr. 125/A/2012 din 24 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Alba Iulia, secția penală.

A casat, în parte, decizia recurată

și, în parte, Sentința penală nr. 35 din 6 februarie 2012 pronunțată de

Tribunalul Alba și, rejudecând:

În baza art. II pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A.B.A.M.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art.

174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art.75 lit. a) C. pen. și art. 321 alin.

(2) C. pen. cu aplicarea art.75 lit. a) C. pen.

A menținut soluția instanței de fond

cu privire la inculpații B.G., A.A.I. și M.B.C.

A înlăturat obligarea inculpaților B.G.,

A.A.I., A.B.A.M. și M.B.C. la plata despăgubirilor civile către părțile civile

P.I.V. și Spitalul Județean de Urgență Alba Iulia.

A înlăturat dispoziția de prelevare a

probelor biologice de la inculpatul A.B.A.M.

A menținut celelalte dispoziții ale

hotărârilor atacate.

A respins, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații L.D.R. și T.F.T. împotriva aceleiași decizii.

A obligat pe recurentul inculpat L.D.R.

la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din

care suma de 400 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, ce se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

A obligat pe recurentul inculpat T.F.T.

la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu

judecarea recursurilor declarate de inculpații B.G., A.A.I., A.B.A.M. și M.B.C.

au rămas în sarcina statului, iar onorariile apărătorilor desemnați din oficiu

pentru acești inculpați, până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de

câte 100 lei, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva deciziei anterior

menționate, a formulat contestație în anulare contestatorul T.F.T.,

aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 22 iulie 2013.

Pe această cale, contestatorul a

susținut că la termenul când s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a

fost în imposibilitate de a se prezenta, neavând cunoștință în totalitate de

desfășurarea cauzei.

Pe de altă parte, a susținut că CEDO a

statuat că, atunci când o instanță de recurs cercetează o cauză în fapt și în

drept și examinează în ansamblu problema vinovăției sau nevinovăției, aceasta

nu poate, pentru motive care privesc echitatea procesului, să hotărască asupra

acestor chestiuni, fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de

către acuzat, care susține a nu fi comis actul considerat o faptă penală.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 386 lit. b) și e) din C. proc. pen.

Examinând contestația în anulare

formulată de contestatorul T.F.T., sub aspectul admisibilității în principiu, Înalta

Curte constată că aceasta este inadmisibilă,

pentru considerentele ce vor urma.

Contestația în anulare constituie o

cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe

alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură,

iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu

procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în

anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși

instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care

a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

În conformitate cu dispozițiile art.

391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în

anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind

respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală,

arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum și invocarea de

dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se

află la dosarul cauzei.

Art. 386 C. proc. pen. prevede

cazurile în care se poate face contestație în anulare, însă numai împotriva

hotărârilor penale definitive, contestația în anulare putând fi exercitată doar

în cazurile și în condițiile prevăzute expres și limitativ de lege.

Prin urmare, examinarea temeiniciei

contestației nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilității în

principiu.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C.

proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții

pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost

îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i)

1

, cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri diferite pentru aceeași faptă;

e) când la judecarea recursului sau la

rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost

ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Așadar, legiuitorul a prevăzut expres

și limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin

intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că

această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a

înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești definitive.

În prezenta cauză, se constată că a

fost promovată contestația în anulare, criticile formulate fiind circumscrise

prevederilor art. 386 lit. b) și e) C. proc. pen.. în esență, contestatorul a

susținut că, la termenul când s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a

fost în imposibilitate de a se prezenta, neavând cunoștință de proces, exprimându-și,

totodată, nemulțumirea față de împrejurarea că nu a fost audiat de instanța de

ultim control judiciar.

Potrivit dispozițiilor art. 386 lit. b)

C. proc. pen., hotărârile definitive pot fi atacate pe calea contestației în

anulare când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a

încunoștința instanța despre această împiedicare, or din datele existente la

dosar, nu rezultă dovezi în sprijinul acestui caz, pe care se fundamentează

calea extraordinară de atac exercitată, respectiv cel reglementat de

dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen.

În acest sens, se reține că inculpatul

T.F.T. a declarat recurs prin apărător, iar la termenul din 5 martie 2013 s-a

dispus citarea acestuia cu mențiunea de a preciza dacă își însușește cererea de

recurs formulată și semnată de apărător. Astfel, pentru termenul din 30 aprilie

2013, când au avut loc dezbaterile în recurs, recurentul inculpat a transmis la

dosar o declarație din care rezultă că își însușește cererea de recurs,

alegându-și domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la sediul

profesional al apărătorului ales (fila 164 dosar recurs), precum și o

declarație în sensul că recunoaște săvârșirea faptei, astfel cum a fost

reținută prin rechizitoriu, solicitând ca judecata să se facă în baza probelor

administrate în faza de urmărire penală, pe care și le însușește (fila 166

dosar recurs).

Rezultă, așadar, că recurentul

inculpat T.F.T. a avut cunoștință de termenul de judecată la care au avut loc

dezbaterile, fiind legal citat, de altfel prezența sa nefiind obligatorie

pentru soluționarea cauzei și, în plus, acesta nu a dovedit că s-ar fi aflat în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare.

Pe de altă parte, referitor la

susținerile încadrate în dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., se

reține, pe de o parte, că recurentul inculpat T.F.T. nu a fost prezent termenul

de judecată din 30 aprilie 2013, când au avut loc dezbaterile, iar pe de altă

parte, în cauză nu s-a pronunțat o soluție de achitare cu privire la acesta,

astfel încât nu era obligatorie ascultarea sa de către instanța de recurs.

Astfel fiind, contestația în anulare

formulată de contestatorul T.F.T. apare ca fiind inadmisibilă, nefiind

îndeplinite cumulativ cerințele care condiționează admiterea în principiu a

acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte

va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul

T.F.T. împotriva deciziei penale nr. 1661 din 16 mai 2013 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4798/107/2009.

În temeiul art.192 alin. (2) C. proc.

pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de contestatorul T.F.T. împotriva deciziei penale nr. 1661

din 16 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 4798/107/2009.

Obligă contestatorul la plata sumei de

200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

ianuarie 2014.