ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 659/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâtul G.B., în calitate de Președinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtului la plata unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie, pentru fiecare zi de întârziere, în aplicarea Sentinței nr. 165/F-Cont din 28 iulie 2010, modificată prin Decizia nr. 1331 din 4 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivare, se arată că în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificare, solicitând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul autoarei sale M.C.D., preluat abuziv de către stat.

Prin Dispoziția nr. 1973/2004 emisă de Primarul Municipiului Drăgășani s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 189,65 mp din terenul deținut iar prin Dispoziția nr. 670/2006, s-a dispus restituirea în natură și a terenului de 125 mp. Pentru construcția demolată și restul de 65,35 mp s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Dosarul a fost înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. 3836 din 7 iulie 2006, însă această autoritate nu l-a soluționat, motiv pentru care reclamantul s-a adresat Curții de Apel Pitești, care prin Sentința nr. 165 din 28 iulie 2010 i-a respins cererea. Înalta Curte de Casație și Justiție i-a admis însă recursul și a obligat CCSD să emită decizia de despăgubiri.

În vederea executării Sentinței nr. 165 din 28 iulie 2010 reclamantul a solicitat obligarea Președintelui CCSD la plata amenzii prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004, cerere respinsă de Curtea de Apel Pitești prin Sentința nr. 404 din 28 septembrie 2011 pe considerentul că, deoarece a fost contestată valoarea imobilului executarea hotărârii nu a fost posibilă. Ulterior, prin Sentința nr. 4 din 27 ianuarie 2012, Curtea de Apel a admis cererea formulată pentru aplicarea amenzii de 20% din salariul minim pe economie d-nei D.D. - Președinta C.C.S.D., prin Decizia nr. 1114 din 1 martie 2012, fiind modificată sentința în sensul că amenda se va calcula începând cu 4 aprilie 2011, până la data executării efective.

În Dosarul nr. 456/46/2012, reclamantul a solicitat obligarea C.C.S.D. să emită decizia, să stabilească valoarea totală datorată statului de D.D., respectiv obligarea pârâtelor la daune interese, în sumă de 47.740 RON pentru neîndeplinirea obligației de a emite decizia. Prin Sentința nr. 256 din 6 iunie 2012, i-au fost respinse capetele 1 și 2 din cerere, iar prin Sentința nr. 22 din 6 iunie 2012 i-a fost respins și capătul 3 din cerere, recursurile aflându-se pe rolul instanței supreme cu termen de judecată la 18 februarie 2014 și 19 februarie 2014. Se arată că și în situația în care potrivit O.U.G. nr. 4/2012, activitatea Comisiei este suspendată aceasta poate să emisă decizia în baza hotărârii judecătorești, pronunțată anterior Ordonanței de urgență.

La data de 9 noiembrie 2012, reclamantul a modificat cererea principală, solicitând introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de Ministerul de Finanțe pentru a se stabili și în contradictoriu cu acesta suma totală pe care o are de plătit pârâtul G.B., președinte al C.C.S.D., către stat, cu titlu de amendă, din 29 mai 2012 până la data pronunțării hotărârii judecătorești. Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 38/F-CC din 7 decembrie 2012 a respins cererea reclamantului în contradictoriu cu Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul G.B.

- în calitate de președinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că în ce privește cererea de chemarea în judecată a Statului Român reprezentat prin Ministerul de Finanțe acesta nu are calitate procesuală pasivă, dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, referindu-se exclusiv la conducătorul autorității învestită de lege cu emiterea actului administrativ. Pe fondul cauzei, s-a reținut că cererea se impune a fi respinsă ca urmare a adoptării Legii nr. 117/2012 de aprobare a O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Astfel, reține instanța, textul art. 24 din Legea nr. 554/2004 prevede obligativitatea executării hotărârii judecătorești atâta timp cât actele și operațiunile specifice dispuse prin aceasta pot fi îndeplinite în temeiul legii. Or, de vreme ce derularea procedurilor specifice a fost suspendată până în luna mai 2013, înseamnă că nu se pot dispune măsuri coercitive conducătorului autorității, măsuri care să impună executarea sentinței în sensul îndeplinirii obligației de emitere a titlului de despăgubire, de vreme ce legea este cea care dispune suspendarea procedurilor, tocmai pentru a se identifica un sistem de despăgubiri care să permită deblocarea operațiunilor de acordare a despăgubirilor.

Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs D.A.. Recurentul a susținut, că în ceea ce privește posibilitatea executării hotărârii judecătorești irevocabile, interpretarea prevederilor O.U.G. nr. 4/2012, modificată prin Legea nr. 117/2012, în condițiile lipsirii de executorialitate a unei hotărâri irevocabile anterioare cu consecința paralizării unei noi acțiuni, introdusă de persoana căreia i s-a recunoscut dreptul pretins, lasă fără substanță dreptul de acces la un tribunal, garantat de art. 6 din Convenție. Recursul este nefondat. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: instanța de fond a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte constată că obiectul cauzei deduse judecății îl reprezintă aplicarea amenzii prevăzută de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată, Președintelui Comisiei Centrale pentru fiecare zi de întârziere în aplicarea Sentinței nr. 165/F-CONT din 28 iulie 2010, modificată prin Decizia nr. 1331 din 4 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive și irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere." Analiza legislației aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorității publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau, în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Așa fiind, rezultă că Președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor avea obligația de a executa hotărârea menționată, în sensul de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, într-un termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării, deși acest lucru este discutabil întrucât raportul de evaluare s-a întocmit în timpul procesului iar despăgubirile sunt derizorii din punctul de vedere al reclamantului, care le-a contestat. Or, în interiorul acestui interval a intrat în vigoare, la data de 15 martie 2012, O.U.G.

nr. 4/2012, al cărei articol unic prevede că "La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of.

al României, nr. 653/22.07.2005, cu modificările și completările ulterioare". Ulterior, prin Legea nr. 117/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției și unele măsuri adiacente", a fost prelungită până la data de 15 mai 2013, perioada de suspendare a emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și a procedurilor de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri. Astfel, prin intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 4/2012 s-au suspendat procedurile de evaluare și de emitere a titlurilor de despăgubire, fără ca legiuitorul să facă vreo distincție între situațiile soluționate prin hotărâre judecătorească irevocabilă și celelalte cazuri, instituind un tratament unitar pentru toate persoanele ale căror dosare se află în curs de soluționare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pe de altă parte, pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții, între acestea fiind o faptă culpabilă și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul. Neîndeplinirea obligației de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noțiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii și a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune aplicarea celor două categorii de sancțiuni trebuie să se dovedească și existența vinovăției celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare. În cauza analizată lipsește acest ultim element esențial al răspunderii juridice, potrivit celor ce se vor explica mai jos. Răspunderea reglementată prin textul de lege sus-menționat funcționează ca o sancțiune a atitudinii de pasivitate a comisiei și a conducătorului instituției. În prezenta cauză, urmare a suspendării prin lege a atribuției de emitere a deciziilor prevăzute de Legea nr. 247/2005, nu se poate reține culpa autorității în depășirea termenului de punere în executare a hotărârii judecătorești.

De altfel, în jurisprudența Curții de la Strasbourg, s-a explicat că atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, pentru aplicarea unei sancțiuni trebuie să se aibă în vedere circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și atitudinea autorităților, eventuala inerție a acestora (cauzele Fociac c/ România și Sanglier c/ Franța). În speța care formează obiectul prezentei analize judiciare, autoritatea pârâtă nu se află în culpă, pentru că, așa cum s-a arătat anterior, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012 s-au suspendat procedurile de evaluare prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Mai trebuie precizat că prin Decizia nr. 723 din 5 iulie 2012 a Curții Constituționale, O.U.G.

nr. 4/2012 a fost declarată ca fiind constituțională, iar în motivarea instanței de contencios constituțional, care are același efect obligatoriu ca și dispozitivul, s-a avut în vedere inclusiv suspendarea executării procedurii de emitere a titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești. Astfel, a arătat Curtea Constituțională că suspendarea procedurilor nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, cât și valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare.

În temeiul art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii. Înalta Curte mai precizează că în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale, cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impulsului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată. Această reglementare este de natură a oferi un remediu legislativ temporar, până la adoptarea unor măsuri cu caracter general menite să înlăture disfuncționalitățile mecanismului de restituire sau despăgubire, urmând ca statul, cu respectarea hotărârii pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Atanasiu ș.a., să aleagă măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale ale celor îndreptățiți.

Instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că în speță nu se poate reține o culpă a pârâtei, având în vedere că dispozițiile legale în vigoare la momentul expirării termenului în care urma să-și execute obligațiile suspendaseră temporar procedurile privind evaluarea imobilelor și emiterea titlurilor de despăgubire și că existența acestor prevederi legale constituie o cauză obiectivă care justifică neexecutarea obligațiilor în termenele stabilite de instanță, concluzionând în mod corect că nu îi este imputabilă autorității pârâte nerespectarea termenelor stabilite de instanța de contencios administrativ pentru executarea obligațiilor.

Cât privește cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român în mod corect instanța de fond a respins cererea față de acesta, și a reținut că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 se referă exclusiv la conducătorul autorității învestită de lege cu emiterea actului administrativ. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul D.A. împotriva Sentinței nr. 38/F-C din 7 decembrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2013. Procesat de GGC - CL