ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2362/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 1 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. în insolvență, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței obligarea pârâtei să achite reclamantei suma de 656.461,25 RON reprezentând diferența neachitată în urma executării contractului nr. x din 25 ianuarie 2011, precum și la plata dobânzilor legale începând cu data scadenței facturilor și până la plata efectivă.

Prin Sentința civilă nr. 1172/2016 din 28 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția prescripției și respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 1324 A din 11 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL împotriva Sentinței civile nr. 1172/2016 din 28 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, fiind obligată apelanta să plătească intimatei suma de 10.105,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 1324 A din 11 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru cercetarea fondului, ca urmare a înlăturării excepției prescripției extinctive invocate de intimată.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, cu referire expresă la dispozițiile art. 481 C. proc. civ., art. 7, 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, precum și art. 1266, 1267 din C. civ., privind interpretarea contractelor.

În acest sens, recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul non reformation in pejus prevăzut de art. 481 C. proc. civ., întrucât considerentele reținute în motivarea hotărârii cauzează un prejudiciu evident, prin stipularea faptului că termenul de prescripție nu a fost întrerupt niciodată în speță. Dacă prima instanță a reținut că prin adresa nr. x/2011 emisă de B. S.A. s-a produs singura întrerupere a curgerii termenului de prescripție, instanța de apel a înlăturat această susținere, susținând că în cauză nu a operat întreruperea cursului prescripției.

Tot în același context, recurenta arată că instanța de apel a ignorat prevederile art. 6.6 din Contractul de dezvoltare imobiliară nr. x/2011 referitoare la factura finală, iar concluzia primei instanțe de calculare a prescripției dreptului material la acțiune de la procesul-verbal de recepție din 6 septembrie 2011 este eronată, întrucât voința părților concordantă a fost aceea de a amâna plata ultimei facturi până la remedierea deficiențelor reclamate de B. S.R.L..

Mai arată recurenta că, potrivit contractului și față de disensiunile dintre părți și refuzul explicit de a aproba raportul de execuție, în cauză, prescripția nu poate fi calculată decât de la scadența facturilor nr. x din 31 august 2012 și nr. x din 25 septembrie 2012.

O altă critică vizează faptul că, instanța de apel a interpretat greșit problema termenului suspensiv al art. 7 din Decretul nr. 167/1958 motivând hotărârea în sensul că termenul suspensiv s-a împlinit la 30 de zile de la comunicarea actului de recepție.

În opinia recurentei, prin adresa nr. x/2011, se instituie o condiție suspensivă pentru plata diferenței de bani datorată de B. S.R.L., intimata comunicând că până la reglementarea situației menționate urmează să sisteze plățile, iar recurenta a achiesat la această situație, care în final a fost clarificată prin decizia Curții de Apel Oradea care a anulat penalitățile în sumă de 522.000 RON solicitate de B. S.R.L., dând astfel dreptul recurentei de a solicita suma de 110.000 Euro ce se dorea a fi compensată de intimată. Existența condiției suspensive ar rezulta și din corespondența purtată în data de 12 septembrie 2012.

Mai susține recurenta, că au fost greșit aplicate și dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 1167/1958, care prevăd că prescripția se întrerupe "prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie".

În acest context, recurenta susține că nu își poate explica raționamentul instanței de apel, care, chiar fără a fi învestită cu acest aspect și în contra celor statuate de prima instanță a stabilit că prin adresa nr. x/2011 nu a operat o întrerupere a cursului prescripției extinctive, dat fiind că prin aceasta părțile nu au hotărât prelungirea contractului. În aceeași ordine de idei, instanța de apel a apreciat că în cauză nu a operat o întrerupere a cursului prescripției extinctive nici prin corespondențele ulterioare dintre părți, întrucât aceste corespondențe nu s-au materializat într-un "acord care să modifice contractul inițial".

Din această perspectivă, recurenta arată că instanța de apel s-a aflat într-o eroare, întrucât recunoașterea dreptului nu reprezintă o prorogare a termenului de declanșare a prescripției extinctive.

Astfel, dacă prin adresa nr. x/2011 și celelalte corespondențe părțile ar fi înțeles să modifice contractul, să proroge termenele de finalizare a investiției, se ajungea în ipoteza amânării momentului de începere a cursului prescripției extinctive, ceea ce nu este cazul în speța de față.

În aceste condiții, recurenta susține că aceste corespondențe cuprind recunoașteri ale datoriei provenite de la B. S.R.L. și au produs întreruperea cursului prescripției extinctive, respectiv începutul unui nou termen de prescripție. Ultima corespondență care a produs întreruperea termenului de prescripție este cea datând din 12 septembrie 2012, cu revenire la 24 septembrie 2012, în care se arată că B. S.R.L. își va onora angajamentul în situația în care recurenta efectua remedierile semnalate.

Prin urmare, aceste corespondențe trebuiau coroborate și asociate cu discuțiile anterioare dintre părți, din analiza cărora rezulta dincolo de orice dubiu că intimata recunoștea la acel moment existența unei datorii, cuantificată de B. S.R.L. la 110.000 EURO către recurentă.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18 ianuarie 2018, intimata-pârâtă pârâta B. S.R.L. a invocat pe cale de excepție nulitatea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 29 ianuarie 2018, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor acesteia ca nefondate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin contractul de cesiune de creanță din 13 noiembrie 2018 încheiat între

SC A. S.R.L. în insolvență, în calitate de cedent și D. S.R.L. - societate în faliment, în calitate de cesionar s-a realizat transferul creanței litigioase ce face obiectul prezentului dosar, astfel încât s-a luat act de dobândirea de către D. S.R.L. a calității de creditor al B. S.R.L..

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 15 martie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 26 martie 2018, recurenta depunând punct de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.R.L. prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 1324 A din 11 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 12 decembrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.R.L. prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material statuate în cauză, aceasta.

În susținerea memoriului de recurs, se invocă faptul că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., art. 7, 16 din Decretul nr. 167/1958, art. 1266 și 1267 C. civ., menționând faptul că "hotărârea din apel este dată cu încălcarea normelor de drept material, referindu-se expres la dispozițiile art. 7 din decretul privind prescripția extinctivă, respectiv a dispozițiilor materiale din C. civ. privind interpretarea contractelor".

Critica referitoare la încălcarea principiul non reformation in pejus prevăzut de dispozițiile art. 481 C. proc. civ. se constată că nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că aceste dispoziții reprezintă o normă de procedură, iar nu o normă de drept material, aspect ce excede limitelor prevăzute de pct. 8 alin. (1) art. 488 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, aspectul invocat de către recurentă nu constituie un motiv de casare de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., dată fiind formularea art. 481 C. proc. civ., potrivit căreia înrăutățirea situației în propria cale de atac poate fi consimțită expres de către parte sau poate fi prevăzută de lege, așadar, dispoziția legală ocrotește un interes privat, iar invocarea încălcării principiului poate fi invocată numai de către partea care se consideră vătămată.

Tot în susținerea criticii referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., recurenta face vorbire despre un prejudiciu generat de înlăturarea argumentului instanței de fond referitor la întreruperea prescripției la data de 28 septembrie 2011, data emiterii adresei nr. x, însă acest aspect se constată că nu a adus nicio vătămare recurentei, de vreme ce prima instanță constatase pasivitatea recurentei în raport cu această adresă, așadar menținerea argumentului instanței de fond privind întreruperea cursului prescripției la data de 28 septembrie 2011 nu ar fi avut drept consecință înlăturarea efectelor prescripției.

Cu privire la criticile invocate de recurentă față de aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 167/1958 și a dispozițiilor art. 1266 - 1267 C. civ., se constată că sunt nefondate, în considerarea următoarelor:

Referitor la suma de 613.252,79 RON, recurenta critică faptul că instanța de apel a ignorat prevederile art. 6.6 din Contractul de dezvoltare imobiliară nr. x/2011 privind factura finală, astfel încât, concluzia primei instanțe de calculare a prescripției dreptului material la acțiune de la procesul-verbal de recepție din 6 septembrie 2011 este eronată, întrucât voința părților concordantă a fost aceea de a amâna plata ultimei facturi până la remedierea deficiențelor reclamate de pârâtă.

Totodată, se arată că prescripția nu se poate calcula decât de la scadența facturilor nr. x/31 august 2012 și nr. x/25 septembrie 2012, întrucât prin adresa nr. x/2011 s-ar fi instituit o condiție suspensivă pentru plata sumei de 613.252,79 RON, în sensul necesității reglementării situației lucrărilor - situație pretins a fi fost clarificată prin Decizia nr. 76/C/23 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, iar existența condiției suspensive ar rezulta și din corespondența purtată în data de 12 septembrie 2012

Mai susține recurenta, că adresa nr. x/2011 și corespondența ulterioară conține recunoașteri ale pârâtei în ceea ce privește dreptul de creanța pretins de reclamantă, iar ultima corespondență care a produs întreruperea termenului de prescripție este cea din 12 septembrie 2012, cu revenire la 24 septembrie 2012.

Față de faptul că recurenta a înțeles să critice soluția instanței de apel numai în ceea ce privește suma de 613.252,79 RON reprezentând contravaloare lucrări de proiectare și lucrări de execuție, se constată că soluția instanței privind garanția de bună execuție, în cuantum de 43.208.46 RON, a intrat în puterea lucrului judecat.

Potrivit dispozițiilor art. 6.6 din contract, "factura finală se va întocmi în baza raportului final de execuție verificat și aprobat de către Beneficiar și va fi achitată în max. 10 (zece) zile lucrătoare de la aprobarea de către Beneficiar a raportului final de execuție".

În acest context, se constată că recurenta invocă în mod eronat prevederile art. 6.6 din contract referitoare la factura finală, potrivit căreia suma de 613.252,79 RON ar fi fost scadentă de la momentul verificării și aprobării raportului final de execuție, raport care nu ar fi fost aprobat de către pârâtă. Potrivit art. 6.2 din contract:

"beneficiarul va plăti facturile în termen de 30 zile calendaristice de la data primirii facturii. Fiecărei facturi i se va anexa un raport al lucrărilor executate conform planului de plăți. La data finalizării lucrărilor se va plăti maxim jumătate din valoarea contractuală de la 4.1. [...] Ultima factură va fi emisă după semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor".

În acest sens, se constată că factura nr. x din 2 august 2011, respectiv factura nr. x din 9 mai 2011 nu reprezintă o factură finală, în sensul art. 6.6, ci ultima factură emisă potrivit art. 6.2, reprezentând rest de plată după cum rezultă chiar din cuprinsul acestora.

Așadar, în considerarea prevederilor art. 6.2 alin. (1) din contract, se constată că instanța de apel a apreciat că suma de 613.252,79 RON a devenit scadentă în 30 zile de la data la care procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost predat - 6 octombrie 2011, aspect în considerarea căruia, instanța de apel a apreciat în mod corect că dreptul la acțiune a luat naștere la data de 6 octombrie 2011, fiind respectate astfel prevederile art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Recurenta, mai susține încălcarea prevederilor art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cărora "prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția", însă aceasta nu a dovedit existența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție, în sensul arătat de dispozițiile evocate, susținând că ar fi operat o întrerupere a cursului prescripției extinctive, în considerarea adresei nr. x/2011 și a corespondenței electronice purtată ulterior de către părți, menționând că ultima corespondență care a generat întreruperea prescripției ar fi din 12 septembrie 2012.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că adresa nr. x/2011 nu cuprinde o recunoaștere a unui debit de către pârâtă, fiind expusă valoarea din contract rămasă de executat, iar din corespondența aflată la dosar nu se poate reține niciun act de voință în sensul recunoașterii unei datorii a pârâtei, fiind menționate o serie de deficiențe care au afectat lucrările executate de către reclamantă, precum și solicitările pârâtei de remediere a acestora.

Totodată, se reține, din corespondența electronică din data 12 septembrie 2012, că aceasta vizează un "viitor angajament", care nu a mai intervenit, iar nu o recunoaștere a unui debit, astfel că niciunul dintre înscrisurile depuse în susținerea recursului nu reflectă o manifestare de voință a pârâtei în sensul admiterii existenței unui debit reprezentând sumele pretinse în cauza de față.

În raport cu aceste critici, se constată că recurenta a susținut în memoriul de recurs argumente cu referire la probatoriul administrat ceea ce conduce la concluzia că, de fapt, nemulțumirea acesteia se referă la modul în care probatoriul a fost interpretat de către instanța de fond, aspect care nu poate fi invocat în recurs, totodată, menționând faptul că "pentru o corectă și completă înțelegere a situației de fapt" solicită analizarea stării de fapt și a susținerilor din motivele de apel cu privire la începerea curgerii și întreruperea cursului prescripției extinctive, iar din această perspectivă, se apreciază că recurenta urmărește o nouă analiză a situației de fapt și a probatoriului administrat în apel.

Așadar, critica invocată de către recurentă cu privire la faptul că i s-ar fi înrăutățit situația în apel și că ar fi suferit o vătămare urmare a pronunțării deciziei atacate nu poate fi primită, întrucât nu a fost dovedită.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, totodată invocând și chestiuni ce privesc situația de fapt, aspecte deja stabilite și lămurite de instanțele anterioare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.R.L. prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 1324 A din 11 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.R.L. prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 1324/A din 11 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2019.

GGC - MM