ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5706/2013

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

formulată în cauza nr. 66430/3/2011 aflată pe rolul Tribunalului București, secția

de contencios administrativ și fiscal, privind pe reclamanta D.M.C., în

contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Mun. București și având ca obiect anularea deciziei

de impunere privind obligații de plată la F.N.U.A.S.S. pentru anii 2005 - 2009,

reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 35 din

Ordinul C.N.A.S. nr. 617 din 13 august 2007 în partea referitoare la

posibilitatea emiterii de către C.N.A.S. a titlurilor de creanță sub forma

deciziilor de impunere.

În

motivarea excepției de nelegalitate, reclamanta a arătat că prevederile din

articolul menționat a căror anulare se solicită sunt nelegale pentru că:

- pe de

o parte, conferă Caselor de asigurări de sănătate competența de a emite titluri

de creanță fiscale, respectiv decizii de impunere prin care stabilesc

contribuții la F.N.U.A.S.S., adăugând astfel la Legea nr. 95/2006 care nu conferă asemenea competență C.A.S.;

- pe de

altă parte, încalcă dispozițiile imperative ale C. proc. fisc. în privința

competenței exclusive a organului fiscal de a emite decizii de impunere prin

care se stabilesc creanțe fiscale.

Prin

încheierea din 3 octombrie 2012 Tribunalul București, secția de contencios

administrativ și fiscal, a înaintat cauza Curtii de Apel București, secția

de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției

de nelegalitate.

Excepția

de nelegalitate a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 7641/2 din 11

octombrie 2012.

A

formulat întâmpinare față de excepția menționată numai emitentul actului

administrativ atacat, respectiv C.N.A.S., citat în cauză potrivit art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința

nr. 6406 din 9 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, a respins ca

neîntemeiată excepția de nelegalitate formulată de reclamanta D.M.C.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că activitatea privind

administrarea creanțelor fiscale constând în contribuții la F.N.U.A.S.S. în

cazul contribuabililor menționați la art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006

este dată în competența C.N.A.S. și a caselor de asigurări de sănătate din

subordine în întregime, inclusiv în ceea ce privește stabilirea contribuțiilor,

inclusiv pe calea deciziilor de impunere.

Prin

urmare, în opinia instanței, chiar și în situația în care Legea nr. 95/2006 nu

s-a referit literal la emiterea deciziilor de impunere în cazul nedepunerii

benevole a declarațiilor care constituie titluri de creanță, rezultă fără urmă

de îndoială că întreaga activitate de administrare a respectivelor contribuții

este dată în competența caselor de asigurări de sănătate.

Interpretarea

sistematică a prevederilor cuprinse în textele de lege citate conduce la

concluzia că prevederile art. 35 din Ordinul Președintelui C.N.A.S. nr. 617/2007

nu depășesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006 în executarea căruia a

fost emisă și nu contravin nici dispozițiilor acestei legi și nici prevederilor

cuprinse în O.G. nr. 92/2003.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.M.C.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta – reclamantă a arătat că interpretarea instanței de fond în

sensul că decizia de impunere este emisă de organul fiscal în fața căruia

trebuie depusă declarația, este eronată întrucât o astfel de interpretare

asimilează C.N.A.S. și C.A.S. cu organul fiscal în mod nelegal și nejustificat,

atribuindu-le astfel competențe pe care acestea nu le pot dobândi decât

printr-o prevedere legală expresă.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, se arată că opinia instanței referitoare la faptul că C.N.A.S. și C.A.S.

ar avea în competență întreaga administrare a creanțelor fiscale reprezentând

contribuții la F.N.U.A.S.S. este greșită, întrucât așa cum rezultă din

dispozițiile coroborate ale art. 1 alin. (2), art. 17 alin. (5) și art. 32 C.

proc. fisc., atribuirea în competența altor organe decât organele fiscale a

unei/unor activități de administrare a creanțelor fiscale trebuie să reiasă în

mod expres dintr-o prevedere legală.

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta – reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimaților – pârâți, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Ordinul nr. 617/2007,

din care face parte norma administrativă atacată pe calea excepției de

nelegalitate, are ca obiect aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor

justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără

plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită

pentru încasarea sumelor datorate F.N.U.A.S.S.

Ordinul a fost emis de

C.N.A.S., în temeiul unor prevederi expres menționate din Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății (art. 211 alin. (3), art. 213 alin. (3)

și (4), art.  216, art. 256 – 260 ș.a) și din Statutul C.N.A.S., aprobat prin H.G.

nr. 972/2006 (art. 7, art. 17 alin. (5) și art. 18 pct. 36).

Soluția adoptată de

judecătorul fondului reflectă aplicarea corectă a principiului ierarhiei forței

juridice a actelor normative, art. 35 din Normele metodologice neadăugând la

lege și necontravenind sensului și spiritului actelor normative cu forță

juridică superioară în aplicarea cărora a fost adoptat.

Art.  216 din Legea

nr. 95/2006 trimite în mod explicit la prevederile C. proc. fisc. în ceea ce privește

exercitarea atribuțiilor ce revin C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane

fizice sau juridice specializate, pentru aplicarea măsurilor de executare silită

în vederea încasării sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de

întârziere aferente, astfel că nu se poate reproșa instanței de fond că a raportat

fără temei analiza legalității ordinului la prevederile C. proc. fisc., în loc să

se limiteze la cele ale Legii nr. 95/2006, așa cum afirmă recurenta - reclamantă.

Potrivit art. 141 C.

proc. fisc., executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul normelor

cuprinse în același cod, de către organul de executare competent, care în materia

supusă analizei este C.N.A.S. Interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse

în textele examinate conduce, așadar, la concluzia că, în cadrul competenței atribuite

caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silite pentru

sumele datorate către F.N.U.A.S.S., este inclusă și atribuția de a emite decizii

de impunere și titluri executorii, în condițiile și cu respectarea prevederilor

C. proc. fisc.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de D.M.C. împotriva Sentinței nr. 6406 din 9 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția A VIII-A contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 iunie 2013.