ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5706/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată în cauza nr. 66430/3/2011 aflată pe rolul Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, privind pe reclamanta D.M.C., în contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Mun. București și având ca obiect anularea deciziei de impunere privind obligații de plată la F.N.U.A.S.S. pentru anii 2005 - 2009, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 35 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617 din 13 august 2007 în partea referitoare la posibilitatea emiterii de către C.N.A.S. a titlurilor de creanță sub forma deciziilor de impunere.

În motivarea excepției de nelegalitate, reclamanta a arătat că prevederile din articolul menționat a căror anulare se solicită sunt nelegale pentru că: - pe de o parte, conferă Caselor de asigurări de sănătate competența de a emite titluri de creanță fiscale, respectiv decizii de impunere prin care stabilesc contribuții la F.N.U.A.S.S., adăugând astfel la Legea nr. 95/2006 care nu conferă asemenea competență C.A.S.; - pe de altă parte, încalcă dispozițiile imperative ale C. proc. fisc. în privința competenței exclusive a organului fiscal de a emite decizii de impunere prin care se stabilesc creanțe fiscale. Prin încheierea din 3 octombrie 2012 Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, a înaintat cauza Curtii de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate.

Excepția de nelegalitate a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 7641/2 din 11 octombrie 2012. A formulat întâmpinare față de excepția menționată numai emitentul actului administrativ atacat, respectiv C.N.A.S., citat în cauză potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin Sentința nr. 6406 din 9 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate formulată de reclamanta D.M.C. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că activitatea privind administrarea creanțelor fiscale constând în contribuții la F.N.U.A.S.S. în cazul contribuabililor menționați la art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 este dată în competența C.N.A.S.

și a caselor de asigurări de sănătate din subordine în întregime, inclusiv în ceea ce privește stabilirea contribuțiilor, inclusiv pe calea deciziilor de impunere. Prin urmare, în opinia instanței, chiar și în situația în care Legea nr. 95/2006 nu s-a referit literal la emiterea deciziilor de impunere în cazul nedepunerii benevole a declarațiilor care constituie titluri de creanță, rezultă fără urmă de îndoială că întreaga activitate de administrare a respectivelor contribuții este dată în competența caselor de asigurări de sănătate. Interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse în textele de lege citate conduce la concluzia că prevederile art. 35 din Ordinul Președintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 nu depășesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006 în executarea căruia a fost emisă și nu contravin nici dispozițiilor acestei legi și nici prevederilor cuprinse în O.G.

nr. 92/2003. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.M.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta – reclamantă a arătat că interpretarea instanței de fond în sensul că decizia de impunere este emisă de organul fiscal în fața căruia trebuie depusă declarația, este eronată întrucât o astfel de interpretare asimilează C.N.A.S. și C.A.S. cu organul fiscal în mod nelegal și nejustificat, atribuindu-le astfel competențe pe care acestea nu le pot dobândi decât printr-o prevedere legală expresă. În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că opinia instanței referitoare la faptul că C.N.A.S.

și C.A.S. ar avea în competență întreaga administrare a creanțelor fiscale reprezentând contribuții la F.N.U.A.S.S. este greșită, întrucât așa cum rezultă din dispozițiile coroborate ale art. 1 alin. (2), art. 17 alin. (5) și art. 32 C. proc. fisc., atribuirea în competența altor organe decât organele fiscale a unei/unor activități de administrare a creanțelor fiscale trebuie să reiasă în mod expres dintr-o prevedere legală. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta – reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimaților – pârâți, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Ordinul nr. 617/2007, din care face parte norma administrativă atacată pe calea excepției de nelegalitate, are ca obiect aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate F.N.U.A.S.S. Ordinul a fost emis de C.N.A.S., în temeiul unor prevederi expres menționate din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (art. 211 alin. (3), art. 213 alin. (3) și (4), art. 216, art. 256 – 260 ș.a) și din Statutul C.N.A.S., aprobat prin H.G.

nr. 972/2006 (art. 7, art. 17 alin. (5) și art. 18 pct. 36). Soluția adoptată de judecătorul fondului reflectă aplicarea corectă a principiului ierarhiei forței juridice a actelor normative, art. 35 din Normele metodologice neadăugând la lege și necontravenind sensului și spiritului actelor normative cu forță juridică superioară în aplicarea cărora a fost adoptat. Art. 216 din Legea nr. 95/2006 trimite în mod explicit la prevederile C. proc. fisc. în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor ce revin C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice sau juridice specializate, pentru aplicarea măsurilor de executare silită în vederea încasării sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere aferente, astfel că nu se poate reproșa instanței de fond că a raportat fără temei analiza legalității ordinului la prevederile C. proc.

fisc., în loc să se limiteze la cele ale Legii nr. 95/2006, așa cum afirmă recurenta - reclamantă. Potrivit art. 141 C. proc. fisc., executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul normelor cuprinse în același cod, de către organul de executare competent, care în materia supusă analizei este C.N.A.S. Interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse în textele examinate conduce, așadar, la concluzia că, în cadrul competenței atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silite pentru sumele datorate către F.N.U.A.S.S., este inclusă și atribuția de a emite decizii de impunere și titluri executorii, în condițiile și cu respectarea prevederilor C. proc.

fisc. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.M.C. împotriva Sentinței nr. 6406 din 9 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția A VIII-A contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2013.