ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7022/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul B.V.L., în contradictoriu cu pârâții C.A.S. a Municipiului București și C.N.A.S., a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 35 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617 din 13 august 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la F.N.U.A.S.S., în partea referitoare la posibilitatea emiterii de către Casele de Asigurări de Sănătate (C.A.S.) de titluri de creanță sub forma Deciziilor de Impunere.

Prin sentința civilă nr. 800 din 22 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate formulată de reclamantul B.V.L., în contradictoriu cu pârâții C.A.S. a Municipiului București și C.N.A.S., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că una dintre principalele atribuții ale caselor de asigurări de sănătate, potrivit art. 271 din Legea nr. 95/2006 privind Reforma în domeniul sănătății, este să colecteze contribuțiile la fond pentru persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către A.N.A.F., acestea trebuind coroborate cu dispozițiile art. 83 alin. (4) teza I din C. proc.

fisc., conform cărora, nedepunerea declarației fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Activitatea privind administrarea creanțelor fiscale, constând în contribuții la F.N.U.A.S.S. în cazul contribuabililor menționați la art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, este dată în competența C.N.A.S. și a caselor de asigurări de sănătate din subordine în întregime, în ceea ce privește stabilirea contribuțiilor, inclusiv pe calea deciziilor de impunere. În cazul contribuției la F.N.U.A.S.S. datorate de persoanele care exercită profesii libere sau care sunt autorizate, potrivit legii, să desfășoare activități independente, titlul de creanță îl reprezintă în principal, declarația contribuabilului, despre care art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 arată expres și indubitabil că trebuie depusă la casa de asigurări.

Stabilirea din oficiu a contribuției într-un astfel de caz este consecință directă a nedepunerii declarației fiscale, potrivit art. 83 alin. (4) din C. proc. fisc., dreptul de a stabili din oficiu contribuția este conferită organului fiscal în fața căruia trebuie depusă declarația. Curtea de Apel a mai reținut că din interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse în textele de lege menționate reiese faptul că, prevederile art. 35 din Ordinul Președintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 nu depășesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006 în executarea căruia a fost emisă și nu contravin nici prevederilor acestei legi și nici prevederilor cuprinse în O.G. nr. 92/2003. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul B.V.L.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului s-a arătat că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât prin interpretarea normei legale cuprinse în art. 83 alin. (4), judecătorul excepției admite posibilitatea unei «derogări implicite» de la prevederile Codului de Procedura fiscală, făcând în acest fel o interpretare extensivă, prin analogie, a textului art. 83 alin. (4), lucru nepermis în privința normelor de drept fiscal a căror interpretare „trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege”. Organele fiscale sunt prevăzute limitativ la art. 17 alin. (5) C. proc. fisc. și anume: «A.N.A.F. și unitățile subordonate acesteia, precum și compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale sunt denumite în prezentul cod organe fiscale».

Codul de procedură fiscală nu asimilează în mod generic, și nici nu permite, în redactarea sa actuală, asimilarea generică cu „organul fiscal ” a niciunei alte instituții/ autorități publice; acolo unde activitățile de administrare a creanțelor fiscale prevăzute în Codul de procedură fiscală urmează să fie îndeplinite de alte organe decât „organul fiscal” definit la art. 17 alin. (5), indicarea acestora este expresă, iar activitățile ce urmează a fi îndeplinite de acestea sunt de asemenea, expres prevăzute. Asimilarea altor organe ale statului cu organul fiscal în administrarea creanțelor fiscale este - atunci când Codul de procedură fiscală o face întotdeauna expres și limitat la acțiunile/activitățile expres prevăzute pentru care o asemenea asimilare operează.

Iar în materia „stabilirii contribuțiilor” Codul de procedură fiscală însuși nu stabilește nicio competență specială a altui organ/instituție decât organul fiscal așa cum este acesta definit la art. 17 alin. (5) C.proc.fisc. Codul lasă însă posibilitatea ca în materia competenței de administrare a creanțelor fiscale reprezentatul contribuțiilor sociale, deci implicit și competența de „stabilire” a creanțelor fiscale constând în contribuții la F.N.U.A.S.S., să se deroge prin hotărâre de guvern de la competența generală a organelor fiscale: în acest sens. art. 32 alin. (1) și (2) dispune: „(1) Organele fiscale au competență generală privind administrarea creanțelor fiscale, exercitarea controlului și emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală.

(2) În cazul impozitului pe venit și al contribuțiilor sociale, prin hotărâre a Guvernului se poate stabili altă competență specială de administrare”. Legea nr. 95/2006 operează o derogare de la prevederile generale ale Codului de procedură fiscală în materia competenței organelor ce desfășoară activități în legătură cu „declararea”, verificarea” și „colectarea” contribuțiilor la F.N.U.A.S.S., stabilind, prin derogare de la prevederile Codului de procedură fiscală, că aceste activități sunt desfășurate de către C.A.S. Or, în speță, atribuirea de competență către C.N.A.S. și C.A.S. în privința „stabilirii” creanțelor fiscale constând în contribuții la F.N.U.A.S.S. (care echivalează cu o derogare de la competența generală a organelor fiscale în privința acestei activități) este operată nu prin lege (așa cum permite art. 1 alin. (2) C. proc.

fisc.), nici prin hotărâre de guvern (așa cum permite art. 32 alin. (2) C. proc. fisc.), ci printr-un simplu ordin al C.N.A.S., anume prin prevederile art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 a căror anulare s-a solicitat. Recurentul mai susține că nu poate fi primită interpretarea instanței de fond în sensul că decizia de impunere este emisă de organul fiscal în fața căruia trebuie depusă declarația, întrucât o astfel de interpretare asimilează C.N.A.S. și C.A.S. cu organul fiscal în mod nelegal și nejustificat, atribuindu-le astfel competențe pe care acestea nu le pot dobândi decât printr-o prevedere legală expresă. Faptul că prin art. 215 alin. (3) se dă în competența C.N.A.S. prin C.A.S. activitatea de «declarare » a creanțelor fiscale reprezentând contribuții la F.N.U.A.S.S.

o decizie de impunere nu înseamnă că acestea dobândesc în competență si activitatea de « stabilire » a creanțelor fiscale în lipsa unor dispoziții legale exprese, așa cum reiese din dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 17 alin. (5) și art. 32 C. proc. fisc. Recurentul mai consideră că interpretarea instanței în sensul că C.N.A.S. și C.A.S. ar avea în competență întreaga administrare a creanțelor fiscale reprezentând contribuții la F.N.U.A.S.S. este greșită, întrucât așa cum s-a arătat, și cum reiese din dispozițiile coroborate ale art. 1 alin. (2), art. 17 alin. (5) și art. 32 C. proc. fisc., atribuirea în competența altor organe decât organele fiscale a unei/unor activități de administrare a creanțelor fiscale trebuie să reiasă în mod expres dintr-o prevedere legală.

Că este așa o demonstrează și faptul că atunci când legiuitorul a intenționat să atribuie una sau mai multe componente ale activității de administrare a creanțelor fiscale altor entități decât «organul fiscal», a făcut acest lucru în mod expres și explicit. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În cauză, Ordinul nr. 617/2007, emis de C.N.A.S.

pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv de asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, a fost emis în temeiul dispozițiilor expres menționate din Legea nr. 95/206 privind reforma în domeniul sănătății (art. 211 alin. (3), art. 213 alin. (3) și 4, art. 216, art. 256-260 ș.a.) și al Statului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, aprobat prin H.G. nr. 972/2006 (art. 7, art. 17 alin. (5) și art. 18 pct. 36). Recurentul-reclamant a considerat că Ordinul nr. 617/2007 adaugă la lege întrucât sunt extinse competențele C.A.S.

și cu privire la emiterea de decizii de impunere, care la scadență au valoarea de titlu executoriu în baza cărora se poate declanșa urmărirea silită, în plus față de abilitarea legală deja recunoscută, aceea de a proceda la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere. Înalta Curte apreciază, raportat la prevederile art. 216 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care, în cazul neachitării la termen, conform legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de A.N.A.F., C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, că dispozițiile art. 35 din Normele metodologice nu au caracter nelegal întrucât nu adaugă la lege și nici nu contravin sensului și spiritului legii în aplicarea căreia au fost adoptate. Astfel, art. 216 din Legea nr. 95/2006 trimite în mod explicit la dispozițiile cuprinse în Codul de procedură fiscală atunci când menționează atribuțiile execuționale ale C.N.A.S. Împrejurarea că dispozițiile art. 35 al Normelor metodologice stipulează și posibilitatea emiterii unei decizii de impunere de către organul competent al C.A.S. nu reprezintă o adăugare nelegală la textul legii mai sus arătat, care să contravină prevederilor Codului de procedură fiscală.

Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că în condițiile în care potrivit art. 141 din acest cod executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, de către organul de executare competent, care în cazul dat este chiar C.N.A.S. Din interpretarea logico-juridică a prevederilor cuprinse în textele examinate rezultă că prevederile art. 35 din Ordinul Președintelui C.N.A.S. nr. 617/2006 nu depășesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006, în executarea căruia a fost esențialmente emis și nu contravin legii, în condițiile în care, strict cu privire la obligațiile de plată către F.N.U.A.S.S., în cadrul competențelor atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silită sunt incluse și cele de emitere a titlurilor executorii, în condițiile și cu respectarea prevederilor cuprinse în O.G.

nr. 92/2003. O astfel de interpretare apare ca fiind și rațională în condițiile în care, gestionarea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, ca fond special ce se constituie din contribuția pentru asigurări de sănătate datorată, se realizează prin C.N.A.S. și prin casele de asigurări expres indicate, ceea ce demonstrează că aceste autorități se află direct și nemijlocit în posesia datelor necesare referitoare la cuantumul și natura sumelor datorate și neachitate pentru a putea emite, prealabil executării silite propriu-zise, titlul executoriu, cu respectarea prevederilor art. 141 C. proc. fisc. Un argument în plus în soluția pronunțată îl reprezintă practica judiciară existentă la nivelul instanței supreme.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.V.L. împotriva Sentinței nr. 800 din 22 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2013.