ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4975/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4975/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamanta SC O.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul C.N.A., ca instanța să dispună suspendarea Deciziei nr. 45 din 22

ianuarie 2013 emisă de pârât privind retragerea licenței audiovizuale deținută

de reclamantă pentru postul O.T.V., până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nr. 570/2/2013.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că societatea a fost sancționată de pârâtul C.N.A. prin

actul administrativ contestat în prezenta cauză, Decizia nr. 45 din 22 ianuarie

2013, dispunându-se, pe de o parte, retragerea licenței audiovizuale nr. S/TV/78/3

din 5 februarie 2004 ca urmare a constatării neîndeplinirii obligației

prevăzute în sarcina titularului de licență Ia art. 57 alin. (1) lit. d) din

Legea audiovizualului nr. 504/2002 și, pe de altă parte, s-a dispus, de la data

primirii prezentei decizii, interzicerea difuzării serviciului de programe

pentru care a fost acordată licența menționată.

Reclamanta a mai

arătat că în cauză este îndeplinită condiția cazului bine justificat,

având în vedere că Decizia nr. 45 din 22 ianuarie 2013 a C.N.A. este lovită de

nulitate absolută pentru nemotivare, că prin maniera în care pârâtul a înțeles

să procedeze în raport cu reclamanta anterior emiterii Deciziei nr. 45 din 22

ianuarie 2013 rezultă cu certitudine reaua - credință a acesteia și încălcarea

flagrantă a dreptului său la apărare și că prin Decizia nr. 45 din 22

ianuarie 2013 nu sunt identificate amenzile, iar actele avute în vedere de

pârâtul C.N.A. cu ocazia emiterii Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013 nu sunt

doar nedeterminat, dar nici măcar determinabile nu sunt.

A mai arătat

reclamanta că din comunicatul de presă emis de pârât ca urmare a Deciziei nr. 45

din22 ianuarie 2013 rezultă cu certitudine atât faptul că emiterea deciziei în

cauză nu s-a bazat pe pretinsa neplată a unei amenzi, ci pe o serie de alte

nemulțumiri ale pârâtului în raport cu societatea reclamantă

Referitor la

condiția prevenirii unei pagube iminente, reclamanta a susținut că

începând cu după masa zilei de 22 ianuarie 2013, societatea este pusă în

imposibilitatea de a-și mai desfășura activitatea comercială principală, problema

fiind cu atât mai gravă, având în vedere în principal situația juridică actuală

a reclamantei, mai exact faptul că se află în procedura insolvenței conform Sentinței

civile nr. 3885 din 28 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

VII- a civila, in Dosarul nr. 74879/3/2011, fiind în prezent în perioada de

observație, urmând a intra în reorganizare judiciară în scopul evitării

falimentului.

Pârâtul C.N.A. a

depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei de

suspendare a Deciziei nr. 45/2013, ca neîntemeiată.

2.

Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința

nr. 434 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, a respins cererea

de suspendare a executării Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013, formulată de reclamanta

SC O.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca nefondată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență, că

aprecierile reclamantei cu privire la nemotivarea Deciziei 45 din 22 ianuarie 2013,

nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității deciziei

atacate, întrucât în cuprinsul acesteia se precizează atât motivul de fapt avut

în vedere de pârât și anume că „radiodifuzorul nu a făcut dovada achitării mai

multor amenzi aplicate de C.N.A. în anii 2009, 2010, 2011 și 2012” precum și temeiul de drept și anume dispozițiile art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea

audiovizualului nr. 504/2002, acesta din urmă fiind în același timp și temeiul

procedural al emiterii actului, întrucât prevede expres competența Consiliului

de a retrage licența audiovizuală în cazurile enumerate de acest articol. De

asemenea, decizia atacată cuprinde și un alt temei procedural și anume art. 15

din Legea 504/2002 în care se reglementează aspecte legate de procedura de

luare a deciziilor în cadrul Consiliului și chiar aspecte legate de publicarea

sau comunicarea actelor emise și de intrarea lor în vigoare.

S-a mai

arătat în considerentele sentinței atacate că nici invocarea încălcării

dreptului la apărare cu ocazia emiterii deciziei atacate, nu este de natură a

crea o îndoială serioasă asupra acestei decizii, în condițiile în care Decizia nr.

45 din 22 ianuarie 2013 nu are natura unui act administrativ-jurisdicțional iar

respectarea dreptului la apărare este o garanție specifică procedurilor

jurisdicționale, ci nu emiterii oricăror acte administrative.

Cu

privire la motivele invocate de reclamantă referitoare la faptul că pârâtul C.N.A.,

nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura

insolvenței, Curtea a reținut că, deși invocarea de către pârât a

neplății unor amenzi în decizia de retragere a licenței audiovizuale deținută

de reclamantă, are o aparență de nelegalitate, totuși această constatare

nu duce neapărat la a considera că sancțiunea retragerii licenței este

nelegală, întrucât la sancționarea reclamantei, pârâtul a avut în vedere,

astfel cum rezultă din înscrisul intitulat „situația amenzilor neachitate de

către SC O.T. SRL pentru postul de televiziune O.T.V.” și patru amenzi aplicate

reclamantei prin decizii emise de C.N.A. ulterior datei deschiderii procedurii

insolvenței față de reclamantă și anume: Decizia 253 din 17 mai 2012 privind

amendarea cu 5000 lei, Decizia nr. 289 din 22 mai 2012 privind amendarea cu

25.000 lei, Decizia nr. 501 din 06 iunie 2012 privind amendarea cu 50.000 lei

și Decizia nr. 555 din 26 iunie 2012 privind amendarea cu 200.000 lei.

De

asemenea, judecătorul fondului a reținut că Sentința civilă nr. 7922 din 4

iulie 2012 a Tribunalului București, a fost casată ulterior, la data de 24

ianuarie 2013, printr-o decizie a Curții de Apel București, iar în această

situație potrivit art. 311 C. proc. civ. „Hotărârea casată nu are nici o

putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea

hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel”,

astfel că invocarea de către reclamantă a unei astfel de sentințe casate, nu

poate reprezenta o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra

legalității deciziei atacate.

Referitor

la condiția prevenirii unei pagube iminente, instanța de fond a

reținut că deși reclamanta a făcut dovada unui prejudiciului, având

în vedere consecințele deosebit de grave produse de retragerea licenței

audiovizuale deținute de societate, totuși cele două condiții prev. de art.

15 alin. (1) rap. la art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 sunt prevăzute

cumulativ.

de atac exercitată

Împotriva

sentinței pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta SC O.T. SRL,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 și art. 304

1

C.proc.civ.

Printr-o

primă critică din recurs, reclamanta a susținut că sentința atacată

este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond a

pronunțat soluția de respingere a cererii de suspendare prin

ignorarea atât a stării de fapt, cât și a normelor imperative incidente în

cauză.

Astfel,

recurenta a arătat, reiterând argumentele prezentate în fața primei

instanțe că decizia contestată nu este motivată, fiind astfel lovită de

nulitate în condițiile în care efectele pe care le produce constau în

restricționarea unor drepturi.

Pe de altă

parte, a arătat recurenta, pârâtul a restricționat în mod flagrant

libertatea de exprimare recunoscută și garantată de Statul Român, prin

adoptarea unei conduite nelegale cu nesocotirea normelor constituționale

incidente în cauză, cât și a normelor cuprinse în C.E.D.O., prin

interzicerea dreptului reclamantei de a transmite audiovizual.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că societatea a intra în procedura

insolvenței la data 23 martie 2012, iar potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006,

de la data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept toate

acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită

pentru realizarea creanțelor asupra debitorului, ca atare emiterea unei

decizii sancționatorii pe considerentul că nu s-a făcut plata unor amenzi

este contrară dispozițiilor citate.

Recurenta

a susținut că alt motiv de nelegalitate a deciziei contestate, este acela

al nerespectării hotărârilor judecătorești, în acest sens arătând că prin Sentința

nr. 7922 din 4 iulie 2012, Tribunalul București, a constatat că societatea

are calitatea de consumator captiv, în această situație fiind aplicabil art.

38 din Legea nr. 85/2006.

În ceea

ce privește cerința pagubei iminente, recurenta-reclamantă a arătat

că societatea este imposibilitatea de a achita salariile angajaților

și de a executa contractele comerciale pe care le are încheiate cu

partenerii săi, aceste contracte fiind principala sursă de venit.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza prin prisma motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304 pct.

8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, constată că

recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

1.

Argumente de fapt și de drept relevante

Așa cum rezultă din

lucrările dosarului,

reclamanta

SC O.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca instanța să

dispună suspendarea Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013 emisă de pârât privind

retragerea licenței audiovizuale deținută de reclamantă pentru postul O.T.V.,

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei ce formează obiectul

dosarului Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și

fiscal, nr. 570/2/2013.

Prima instanță a

respins cererea de suspendare a Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013 ca nefondată,

opinie împărtășită și de Înalta Curte.

Argumentele

dezvoltate în cererea de recurs reiau, în esență, criticile de nelegalitate

expuse de reclamanta-recurentă în cererea de chemare în judecată, instanța de

fond pronunțându-se în mod corect cu privire la toate aceste aspecte.

Măsura de suspendare a executării

actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14

din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure

protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în sarcina cărora actul

administrativ dă naștere unor obligații, până la evaluarea acestuia de către

instanța de contencios administrativ învestită cu acțiunea în anulare. Sau, așa

cum a reținut Curtea Constituțională (Decizia nr. 349 din 24 aprilie 2012,

publicată în M. Of. al României, Partea a I- a, nr. 394 din 13 iunie 2012),

„dreptul de a solicita suspendarea executării unui act administrativ […]

constituie o garanție procesuală aflată la îndemâna părții

interesate pentru evitarea efectelor negative pe care punerea în executare a

actului administrativ unilateral a cărui anulare s-a solicitat le-ar putea avea

asupra acesteia”

Această măsură de protecție, care

înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă

numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege:

- cazul bine justificat, definit de art.

2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind

împrejurările

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ

;

- paguba iminentă, definită de art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind

prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public

.

Îndeplinirea celor două condiții este

verificată în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a

aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de

partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea

prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă

verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau impozabil de înlăturat în

ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

Înalta Curte constată

că prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, reținând neîndeplinirea, în speță, a condiției cazului bine

justificat, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din aceeași lege.

De aceea, cel puțin

la nivelul aparenței dreptului, în acord cu judecătorul primei instanțe, Înalta

Curte constată că nu există un indiciu de nelegalitate al deciziei atacate.

De altfel, conform

datelor din

sistemul informatic E.C.R.I.S.,

Înalta Curte

constată că, în Dosarul nr. 570/2/2012, acțiunea prin care

SC O.T. SRL

a

solicitat anularea Deciziei nr. 45 din 22 ianuarie 2013 emisă de pârât a fost

respinsă ca neîntemeiată prin Sentința nr. 1204 din 3 aprilie 2013, pronunțată

de Curtea de Apel București.

În acest context, nu

suntem în prezența unor împrejurări vădite de fapt sau de drept care să facă

dovada îndeplinirii cerinței referitoare la cazul bine justificat în sensul art.

14 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, câtă

vreme instanța de fond a respins cererea de anulare a Deciziei nr. 45 din 22

ianuarie 2013, apreciind în urma analizei pe fond a acesteia, că este legală și

temeinică.

În ceea ce privește

paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca

fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public, Înalta Curte, fără a înlătura de plano, consistența acestui argument,

constată că, în raport cu cele reținute anterior în privința neîndeplinirii

condiției cazului bine justificat, nu se impune reformarea sentinței, pentru că

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor

două condiții.

2.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de SC O.T. SRL București împotriva Sentinței civile nr. 434

din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2013.