ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 382/2013

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.A.P.D.R., obligarea pârâtului la plata de despăgubiri ce reprezintă diferența dintre drepturile bănești cuvenite pentru funcția publică de conducere de director executiv și drepturile bănești încasate pentru funcția publică de execuție de consilier superior, începând cu data eliberării din funcția publică de conducere și până la data reintegrării în această funcție, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective și cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, precum și la plata de daune morale in cuantum de 10.000 lei. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost numit director executiv la Oficiul de Consultanță Agricolă Mehedinți, fiind eliberat din această funcție prin Ordinul nr. 269/2009 și că, după eliberarea din funcția de conducere, a continuat să își desfășoare activitatea în cadrul Oficiului de Consultanță Agricolă Mehedinți într-o funcție publică de execuție, aceea de consilier superior și a încasat drepturi bănești aferente acestei funcții. Reclamantul a mai arătat că Ordinul M.A.P.D.R. nr. 269/2009 prin care a fost eliberat din funcția publică de conducere, a fost anulat de instanța judecătorească prin Sentința nr. 243 din 04 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1552/54/2009, sentință definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 825 din 11 februarie 2011. Reclamantul a susținut că, în aceste condiții, este îndreptățit la plata sumei de bani reprezentând diferența dintre drepturile bănești cuvenite pentru funcția publică de conducere din care a fost eliberat nelegal și drepturile bănești încasate pentru funcția publică de execuție de consilier superior în care a fost trecut, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și la dobânda legală, de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective. În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Întâmpinarea depusă în cauză Prin întâmpinarea formulată, pârâtul M.A.D.P.R. a depus întâmpinare prin care a invocat pe cale de excepție lipsa calității sale procesuale pasive ca urmare a intrării in vigoare a H.G. nr. 1609/2009 privind înființarea camerelor agricole județene prin reorganizarea oficiilor/centrelor de consultanță județene. A susținut în acest sens că, potrivit Hotărârilor nr. 128 din 29 septembrie 2010 și nr. 9/2010 adoptate de Consiliul Județean Mehedinți, în cauză are calitate procesuală pasivă Camera Agricolă Județeană Mehedinți rezultată din reorganizarea Oficiului Județean de Consultanță Agricolă Mehedinți, ce constituie serviciu public descentralizat în subordinea Consiliului Județean Mehedinți și nu în subordinea M.A.D.P.R. Pârâtul a mai invocat și excepția lipsei de obiect a cererii, întrucât reclamantul urmărește în esență repunerea sa în funcția publică de conducere deținută anterior, ceea ce echivalează cu o întoarcere a executării unui act epuizat deja, ceea ce ar fi inadmisibil atâta timp cat postul nu mai există și angajatorul nu mai este M.A.D.P.R. Pe fond a susținut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, adică nu a făcut dovada vreunei fapte ilicite care sa-i fi cauzat prejudiciul material si moral si nici dovada întârzierii plății către creditor pentru plata dobânzii legale. În ceea ce privește acordarea de daune morale, a arătat că nu este suficientă afirmarea unor suferințe morale, ci trebuie să existe elemente probatorii adecvate care să permită găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficienta libera apreciere a instanței bazată pe gradul de percepere a universului psihic al fiecărei persoane.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 606 din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantului B.D. și, în consecință, a obligat pârâtul M.A.P.D.R. la plata către reclamant a diferențelor salariale dintre cele cuvenite pentru funcția de director executiv al O.J.C.A. Mehedinți și cele încasate pentru funcția publică de execuție de consilier superior, începând cu data de 25 mai 2009 și până la data de 05 mai 2011, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, respingând celelalte capete de cerere. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea reclamantului privind plata unor diferențe salariale și daune morale, ca urmare a anularii ordinului de eliberare din funcție, se circumscrie dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările si completările ulterioare. Constatându-se că reclamantul a fost eliberat nelegal din funcția publică de conducere, aceea de director executiv al O.J.C.A. Mehedinți, aspect constatat irevocabil prin Sentința nr. 243/2010 a Curții de Apel Craiova si Decizia nr. 825/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, de anulare a Ordinului nr 269 din 24 aprilie 2009 emis de pârât, prin care s-a dispus aceasta măsură și că, după eliberarea din funcția publică de conducere, reclamantul a ocupat în cadrul aceluiași O.J.C.A. Mehedinți funcția publică de execuție, aceea de consilier superior, aspect necontestat de parat, instanța fondului a arătat că, în mod evident, actul administrativ anulat irevocabil de instanța judecătorească a cauzat prejudicii reclamantului in ceea ce privește diferențele salariale de care a fost lipsit ca urmare a emiterii acestuia. Cererea reclamantului privind plata diferențelor salariale și pentru perioada cuprinsa pana la reintegrarea efectivă în funcția publică de conducere a fost apreciată ca nefondată, având în vedere că prin acțiunea in anularea actului administrativ de eliberare din funcția publică de conducere, acesta nu a cerut reintegrarea în aceasta funcție. Capătul de cerere privind plata dobânzii legale a fost respins cu motivarea că potrivit O.G. nr. 13/2011, acordarea este condiționată de existenta unei astfel de prevederi în convențiile încheiate de părți în cazul unei întârzieri în efectuarea plății de către creditor, ori aceasta situație nu se regăsește în cazul de fata. La rândul său, capătul de cerere privind acordarea de daune morale a fost respins cu motivarea că reclamantul nu dovedit afectarea imaginii si prestigiului sau profesional ca urmare a emiterii actului nelegal. Excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M.A.P.D.R. a fost respinsă, arătându-se că actul administrativ a cărui nelegalitate a fost constatata definitiv si irevocabil prin Sentința nr. 243 din 04 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova si Decizia nr. 825 din 11 februarie 2011 a Inaltei Curții de Casație și Justiție, respectiv Ordinul nr. 269/2009 prin care reclamantul a fost eliberat din funcția publica de conducere de director executiv al O.J.C.A. Mehedinți, a fost emis de M.A.P.D.R., emitentul actului vătămător având obligația de a repara prejudiciul cauzat acestuia. Curtea a mai arătat că nu poate fi reținută nici lipsa de obiect a acțiunii, atâta timp cât acțiunea de față privește plata unor despăgubiri bănești cu privire la care nu s-a dovedit că ar fi fost achitate în prealabil.

Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței nr. 606 din 22 noiembrie 2011 au formulat recurs atât reclamantul B.D., cât și pârâtul M.A.P.D.R.

În recursul său, reclamantul B.D. a solicitat modificarea hotărârii de fond în sensul admiterii în totalitate a cererii sale. A susținut că o consecință a anulării ordinului prin care a fost eliberat din funcția de conducere era repunerea sa în funcția respectivă, nemaifiind necesară o solicitare a recurentului în acest sens, acțiune pe care pârâtul-intimat nu a dus-o, însă, la îndeplinire. A criticat faptul că instanța de fond nu a acordat diferențele salariale și pentru perioada cuprinsă până la reintegrarea efectivă în funcția publică de conducere, precum și respingerea cererii de acordare a dobânzilor legale, acesta reprezentând prețul lipsei de folosință, admisibil odată cu actualizarea cu indicele de inflație. a) Recurentul M.A.P.D.R. a solicitat modificarea sentinței de fond în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 și art. 304¹ C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, s-a criticat modul în care instanța de fond a soluționat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât, avându-se în vedere măsurile de reorganizare intervenite, și a lipsei de obiect a cererii, în condițiile în care reclamantul urmărea, în esență, repunerea sa în funcția publică deținută anterior, în care fusese numit în temeiul unui act devenit nelegal, și deci nu putea avea calitatea de persoană vătămată într-un drept sau interes legitim. S-a mai criticat ca lipsită de temei legal obligarea recurentului la plata de despăgubiri, pentru o perioadă arbitrar stabilită, și în condițiile în care actul pretins vătămător a fost emis de către o altă instituție. 1. Soluția instanței de control judiciar Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: a) Referitor la recursul declarat de reclamantul B.D. Acest recurs este tardiv formulat și va fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează. Ca regulă, potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel ”iar art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 arată că „hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.” Or, din examinarea înscrisurilor depuse în recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat recurs la data de 4 ianuarie 2012, în condițiile în care sentința recurată a fost comunicată la data de 16 decembrie 2011 și, față de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termenul în care legea procedurală permitea declararea recursului, în cauză, s-a împlinit la data de 3 ianuarie 2012. Cum în cauză nu s-a făcut nici dovada existenței vreuneia din situațiile prevăzute de art. 103 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., Înalta Curte urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. (1) teza a I- a C. proc. civ., cu consecința respingerii recursului ca tardiv formulat. b) Referitor la recursul declarat de M.A.P.D.R. Acest recurs este fondat și va fi admis, în limitele și pentru considerentele ce vor fi în continuare arătate. În primul rând, se constată că instanța de fond a soluționat în mod corect excepțiile invocate de către pârâtul-recurent. Astfel, actul administrativ prin care se arată că i s-ar fi adus reclamantului un prejudiciu, în speță Ordinul nr. 269 din 24 aprilie 2009, a fost emis de către M.A.P.D.R., în prezent M.A.D.R. Recurentul a invocat faptul că prin O.U.G. nr. 115/2009 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, s-a înființat M.M.P. prin reorganizarea Ministerului Mediului și prin preluarea activității privind pădurile și a structurilor specializate în acest domeniu de la M.A.P.D.R.,(art. 2), respectiv M.A.D.R. prin reorganizarea M.A.P.D.R. (art. 7). Acest aspect nu este, însă, de natură a influența calitatea procesuală pasivă a recurentului, așa cum a reținut și instanța de fond, acesta preluând, de jure, toate drepturile și obligațiile instituției prin a cărei reorganizare s-a înființat. Nu are relevanță nici actuala schemă instituțională în care este încadrat O.J.C.A. Mehedinți, în condițiile în care reclamantul-recurent nu solicită reîncadrarea sa și nici nu pune în discuție raporturile de serviciu, ci doar obligarea emitentului actului pretins vătămător, act anulat irevocabil prin hotărâre judecătorească, la plata de despăgubiri. Recursul este, însă fondat, cu privire la admiterea cererii reclamantului B.D. privind acordarea de despăgubiri constând în plata diferențelor dintre drepturile bănești cuvenite pentru funcția publică de conducere de director executiv și drepturile bănești încasate pentru funcția publică de execuție de consilier superior, începând cu data eliberării din funcția publică de conducere și până la data reintegrării în această funcție, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective. Astfel, reclamantul a solicitat aceste despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, ca urmare a eliberării sale din funcția publică de conducere de director executiv prin Ordinul M.A.P.D.R. nr. 269/2009, ordin anulat de instanța judecătorească prin Sentința nr. 243 din 04 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. 1552/54/2009, sentință definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 825 din 11 februarie 2011. Art. 19 din Legea nr. 554/2004 prevede, însă, că atunci „c ând persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).” Rezultă, din aceste dispoziții, că f uncționarul public poate solicita, pe cale separată, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea autorității publice (emitente a actului administrativ prin care a fost eliberat din funcția publică, act care a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă) la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat. Termenul de prescripție pentru introducerea cererii de despăgubire, prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, dată care coincide cu data la care funcționarul public a cunoscut măsura eliberării din funcția publică, deci data comunicării actului pretins vătămător, neprezentând relevanță nici un altfel de aspect, cum ar fi cel legat de pronunțarea hotărârii irevocabile privind anularea actului. În aceste condiții, Înalta Curte constată că actul vătămător, anume Ordinul M.A.P.D.R. nr. 269/2009, a fost comunicat reclamantului la data de 25 aprilie 2009, condiții în care acesta trebuia să solicite despăgubiri, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, până la data de 25 aprilie 2010. În speță, reclamantul a sesizat instanța de judecată la data de 5 mai 2011, dată raportat la care cererea sa apare ca tardiv formulată Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul formulat de M.A.P.D.R. va fi admis, iar sentința recurată va fi modificată în sensul respingerii cererii reclamantului B.D. ca tardiv formulată.