ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2572/2019

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 8 ianuarie 2019 sub nr. x/2019 ca urmare a disjungerii cererii privind pe reclamantul A. din Dosarul x/2018, reclamantul Sindicatul Polițiștilor din România B. a solicitat, pentru membri de sindicat indicați în tabelul anexă, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Timiș, obligarea acestuia să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților pe ultimii 3 ani, prin raportare la prevederile Legii 330/2009 și la normele ulterioare, inclusiv făcând aplicarea Deciziei CCR nr. 794/2016, fără a ține seama de coeficienții de ierarhizare ai funcțiilor de poliție și valoare de referință de 197,33 RON cu sediul în anexa 1 abrogată prin O.G. nr. 38/2003 și art. II din O.G. nr. 8/2008 și să achite reclamanților, diferențele între drepturile salariale efectiv plătite și drepturile salariale ce vor rezulta din recalculare, actualizate cu rata inflației și dobânda legală, precum și plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 28 din data de 8 ianuarie 2019, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București a cererii disjunse privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI TIMIȘ și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut următoarele:

În temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, urmând ca instanța să analizeze excepția necompetenței materiale invocate din oficiu.

Conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ. La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Conform art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Conform art. 10 alin. (3) și (4) din Legea 554/2004

Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului. Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.

Instanța a constatat că, competența teritorială este instituită printr-o normă de ordine publică fiind reglementată o competență teritorială exclusivă la domiciliul reclamantului indiferent dacă cererea este formulată personal sau în numele său de un sindicat.

Având în vedere că potrivit tabelului anexă reclamantul A. are domiciliul în județul Caraș-Severin, instanța a admis excepția necompeteței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 6 martie 2019, sub nr. x/2019.

Prin Sentința civilă nr. 115 din data de 27 martie 2019 Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, a admis excepția privind necompetența teritorială a Tribunalului Caraș-Severin și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Polițiștilor din România "B.", în numele și pentru membrul de sindicat A. și pe pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, în favoarea Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Caraș-Severin și Tribunalul București.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Caraș-Severin a reținut că, prin acțiunea introductivă reclamantul Sindicatul Polițiștilor din România "B." în numele și în interesul a 41 de membri de sindicat - funcționari publici, polițiști, a solicitat obligarea pârâtului la acordarea unor sume cu titlu de drepturi salariale, având în vedere raporturile de muncă dintre funcționarii publici și angajatorul acestora - pârâtul.

Deși competența de soluționare a acestor tipuri de acțiuni aparține completurilor specializate în judecarea cauzelor de contencios administrativ raportat la calitatea de funcționar public, totuși, în prezenta cauză, sesizarea instanței s-a făcut de către Sindicatul Polițiștilor din România "B." în numele funcționarilor publici și nu de funcționarii publici reprezentați de sindicat, astfel că din punct de vedere teritorial competența de soluționare a acestei cauze nu mai aparține completurilor de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Caraș-Severin, ci completurilor specializate din cadrul Tribunalului București, la sediul reclamantului, în raport cu RIL nr. 1/2013 al ÎCCJ:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabilește că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2)) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant".

Față de cele de mai sus, Tribunalul a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Caraș-Severin și a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Polițiștilor din România "B." în numele și pentru membrul de sindicat A. și pe pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș în favoarea Tribunalului București.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtului la acordarea unor drepturi salariale către reclamant, prin raportare la prevederile Legii nr. 330/2009.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe, îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că în mod corect ambele instanțe aflate în conflict negativ de competență au reținut că pentru soluționarea acestor tipuri de acțiuni competența de soluționare aparține completurilor specializate în judecarea cauzelor de contencios administrativ raportat la calitatea de funcționar public.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social:

"(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. (2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres."

Însă, în privința competenței materiale de soluționare a cauzei, întrucât membrul de sindicat este funcționar public, sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Având în vedere că este vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 (intrată în vigoare la data de 30 iulie 2018, anterior sesizării primei instanțe - 27 septembrie 2018), care statuează în mod expres că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său (…)".

Competența stabilită de textul de lege mai sus menționat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanței de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opțiune între mai multe instanțe.

De asemenea, Înalta Curte constată incidența dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 modificată potrivit cărora:

"(4) Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces".

Or, în cauza de față, deși prin acțiunea pendinte se urmărește plata unor drepturi bănești în favoarea membrului de sindicat, Sindicatul Polițiștilor din România "B." nu are calitate de reclamant, ci are calitate de reprezentant al membrului de sindicat (aspect ce rezultă și din petitul acțiunii deduse judecății), iar calitatea de reclamant revine membrului de sindicat deoarece titularul dreptului pretins, precum și interesul promovării acțiunii aparține acestuia.

Înalta Curte, având în vedere că reclamantul a solicitat plata unor drepturi bănești, izvorâte din raporturi de muncă, precum și faptul că acesta are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Caraș-Severin, constată că acestei instanțe îi aparține competența de soluționare a prezentei cauze.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. prin Sindicatul Polițiștilor din România "B." în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2019.

GGC - CP