ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1582/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 221 din 22 iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus, între altele, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. achitarea inculpatului B.D. sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 208 - 209 alin. (3) lit. a) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 323 C. pen.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că în perioada 2001 - 2003 conductele prin care partea civilă SC P. SA transporta produse petroliere au fost supuse unor acțiuni de sustragere de cantități semnificative de produse petroliere, grupurile infracționale constituite în scopul arătat, de sustragere a produselor petroliere, beneficiind și de sprijinul unor agenți de poliție și jandarmi care, în schimbul "protecției" oferite, primeau sume de bani și diferite cantități de benzină. Inculpatul B.D. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 343/P/2003 al PNA, secția de Combatere a Corupției, actul de inculpare reținând că a făcut parte din grupul condus de inculpatul I.M., dar și din cel condus de inculpatul G.V.G., participând în mod repetat - ca autor - la activitatea infracțională desfășurată de cele două grupuri menționate.

Din examinarea probelor administrate (de către instanțele militare inițial sesizate și, ulterior, de către instanța civilă) respectiv declarațiile inculpaților, ale martorilor, raportul de expertiză contabilă, completarea acestuia, înscrisuri, prima instanță a constatat că din procesul-verbal de confruntare și declarația inculpatului (înscrisuri făcând parte dintr-un dosar privind pe numitul C.D.I., trimis în judecată în altă cauză) rezultă că inculpatul cunoștea persoane care sustrăgeau produse petroliere, aceeași concluzie rezultând și din declarația inculpatului G.V. S-a reținut, totodată, că inculpații G.V., I.M., B.S. și D.I. au dat declarații succesive recunoscând sustragerea de produse petroliere, indicând locurile și cu aproximație datele și grupul, dar nemenționând că inculpatul B. ar fi făcut parte din gruparea lor, sau că ar fi participat alături de ei la atacarea conductelor de petrol.

De asemenea, inculpatul P.D. a arătat că l-a cunoscut pe inculpatul B. doar în cursul procesului, iar inculpatul B.S. a menționat că nu l-a văzut pe inculpatul B. sustrăgând combustibil din conductă. Prima instanță a constatat că nici în rechizitoriu nu se precizează faptele prin care s-a materializat presupusa activitate infracțională a inculpatului; astfel, instanța a concluzionat că doar simplul fapt că inculpatul cunoștea, probabil pe inculpatul G. și alte persoane asemenea acestuia nu poate contura nici apartenența acestuia la grupările infracționale ale respectivilor inculpați din care făceau parte alți inculpați din cauză și nici săvârșirea, ca și coautor, a sustragerii de produse petroliere.

S-a mai avut în vedere și declarația inculpatului B. care a negat săvârșirea faptelor, apreciindu-se că există un dubiu insurmontabil că inculpatul ar fi comis faptele imputate, despre care există certitudinea că au fost comise de alți inculpați, astfel că s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) și art. 208 - 209 alin. (3) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție criticând-o pentru greșita achitare a inculpatului și greșita încadrare juridică a infracțiunii de furt calificat (art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen.) în speță fiind incidente dispozițiile art. 209 alin. (4), iar nu art. 209 alin. (3) lit. a) C. pen., prejudiciul cauzat depășind valoarea de 200.000 RON. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, condamnarea inculpatului la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 - 209 alin. (4) C. pen. și la o pedeapsă orientată spre minim pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen. și admiterea acțiunii civile. Analizând recursul prin prisma criticii invocate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) și 4 C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat, astfel că va fi respins, pentru considerentele ce urmează. După cum rezultă din interceptarea coroborată a dispozițiilor art. 62 și 63 C. proc. pen. aflarea adevărului și lămurirea unei cauze concrete sub toate aspectele presupune cu obligativitate administrarea de probe; probele nu au valoare prestabilită, iar aprecierea fiecăreia dintre ele presupune examinarea în ansamblu a tuturor probelor administrate. Așadar, rezultă că soluționarea unei cauze presupune administrarea de probe și aprecierea lor coroborată, în vederea formării convingerii organului judiciar asupra comiterii sau nu a unei infracțiuni și asupra existenței, ori a inexistenței vinovăției unei persoane.

De asemenea, instanța, în baza administrării și readministrării probelor (administrate în cursul urmăririi penale) în condiție de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate valorifică probele legal administrate și care se coroborează, putând înlătura motivat anumite probe, soluția pronunțată reflectând fie împrejurarea că probele în sensul vinovăției persoanei trimisă în judecată au fost apte a răsturna prezumția de nevinovăție, fie că există dubii cu privire la vinovăția respectivei persoane, găsindu-și, deci, aplicarea principiul "in dubio pro reo". Raportând considerațiile teoretice anterior expuse speței de față se constată că prima instanță a dat o riguroasă aplicare normelor și principiilor menționate.

Astfel, soluția de achitare a inculpatului pe temeiul prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. constituie o justă aplicare a principiilor privind acordarea de relevanță probelor ce se coroborează precum și a adagiului "in dubio pro reo"; în mod corect prima instanță a reținut că nici simpla referire în actul de inculpare la împrejurarea că inculpatul B.D. a făcut parte din anumite grupuri infracționale, după cum nici împrejurarea că avea cunoștințe între persoanele care sustrăgeau combustibil nu pot constitui prin ele însele probe apte a conduce fără putință de tăgadă la concluzia că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv furt calificat - având ca obiect produse petroliere - și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Se constată că, în condițiile în care inculpații aparținând grupurilor infracționale din care se pretinde că ar fi făcut parte inculpatul B.D. nu au confirmat că acesta ar fi fost membru al respectivelor grupări și nici că ar fi sustras produse petroliere, există dubii cu privire la implicarea sa în activitatea infracțională (inculpatul la rândul său negând comiterea faptelor). În acest context, declarația unui martor (socru al inculpatului G.V.) invocată de parchet în recurs - în sensul că inculpatul ar fi deținut o instalație destinată sustragerii de combustibil nu are capacitatea de a dovedi săvârșirea de către inculpatul B.D. a faptelor imputate, deoarece nu se coroborează cu alte probe.

Astfel, instanța de recurs apreciază că prima instanță a evaluat just probele administrate în cauză în cursul urmăririi și cercetării judecătorești, oferind o interpretare corectă principiilor statuate de dispozițiile art. 1 alin. (1) raportat la art. 3 C. proc. pen., concluzionând riguros exact că dubiile serioase privind implicarea inculpatului B.D. în activitatea infracțională nu pot decât să profite acestuia, probele neavând capacitatea de a răsturna prezumția de nevinovăție a inculpatului, față de care, în consecință, s-a dispus o soluție de achitare legală, temeinică, corect și complet motivată. Rezultă, așadar, că nu pot fi primite criticile invocate în recurs privind greșita încadrare juridică a uneia dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului (cea de furt calificat), probele administrate și care se coroborează demonstrând că faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu au fost comise de către acesta.

Pentru considerentele ce preced, constatându-se legalitatea și temeinicia sentinței recurate, caracterul netemeinic al motivelor de recurs invocate și inexistența unor cazuri de casare a căror reținere din oficiu să conducă la desființarea hotărârii atacate, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție va fi respins, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondat. Se va constata că inculpatul este arestat în altă cauză. Conform dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariul translatorului urmând a se suporta din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 211 din 22 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe inculpatul B.D. Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. Cheltuielile avansate de stat rămân în sarcina acestuia. Onorariul translatorului în cuantum echivalent a 3 ore se suportă din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 15 mai 2012. Procesat de GGC - NN