ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 24/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 24/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra conflictului

negativ de competență de față:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 11 iunie 2012, creditoarea

SC S.B.T. SRL în contradictoriu cu debitoarea SC Y.S.G. SRL a solicitat

instanței emiterea unei ordonanțe care să conțină somația de plată a sumei de

32.729,05 RON, reprezentând contravaloarea facturii din 29 iunie 2011, conform

Contractului din 12 mai 2011 încheiat între părți.

Prin Sentința civilă

nr. 35 din 14 ianuarie 2013, Judecătoria Răcari a dispus declinarea competenței

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București,

reținând că, în Contractul din 12 mai 2011 încheiat între părți nu este

prevăzut locul executării obligației astfel încât creditoarea să aibă

posibilitatea de a alege între două instanțe deopotrivă competente, respectiv

între instanța locului executării obligației și instanța de la sediul principal

al debitoarei. Pe cale de consecință, constatând că sediul principal al

debitoarei este în sectorul 1, București, în temeiul art. 5 și 7 C. proc. civ.,

s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector

1 București.

Prin Sentința civilă

nr. 16977/2013 din 9 septembrie 2013, Judecătoria Sector 1 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari și a

înaintat dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în

vederea soluționării conflictului negativ de competență, cu motivarea că, între

părți s-au încheiat Contractele de prestări servicii din 4 noiembrie 2010 și

din 12 mai 2011, având ca obiect închirierea de utilaje, vânzarea de agregate

și beton, ambele vizând terenul proprietatea debitoarei situat în jud.

Dâmbovița, unde s-a executat o platformă de acces ce deservește activitatea

desfășurată la punctul de lucru aparținând acesteia.

S-a mai reținut că

debitoarea își are sediul secundar în sat B., comuna T., jud. Dâmbovița, iar

cele două contracte au fost încheiate în legătură cu obligații ce urmau a fi

executate la sediul secundar al acesteia, astfel încât în temeiul dispozițiilor

art. 7 C. proc. civ., fiind vorba de o competență teritorială alternativă,

alegerea aparține creditoarei care a optat pentru instanța de la sediul

secundar al debitoarei.

Analizând actele și

lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în

soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 22

alin. (5) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind

competența soluționării acestei cereri în favoarea Judecătoriei Sectorului 1

București, pentru următoarele considerente:

Delimitarea

atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale

competenței, materială și teritorială.

Competența materială,

privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a

diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și

Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond,

respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual,

competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea

litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de

instanțe. În ceea ce privește competența teritorială a instanței, Codul de

procedură civilă cuprinde norme cu caracter dispozitiv (art. 5 - 8) și norme cu

caracter imperativ (art. 13 - 16).

În principiu, normele

de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția

situațiilor prevăzute la art. 13 - 16 C. proc. civ., care sunt norme de

competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Astfel, Înalta Curte

constată că, în speță, conform principiului disponibilității, reclamanta SC

S.B.T. SRL a învestit Judecătoria Răcari să se pronunțe prin emiterea unei

ordonanțe care să conțină somația de plată a sumei de 32.729,05 RON, în baza

Contractului din 12 mai 2011.

Este de reținut că,

din contractul încheiat între părți nu rezultă locul executării obligației

astfel încât creditoarea să aibă posibilitatea de a alege între două instanțe

deopotrivă competente, conform art. 12 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta

Curte apreciază că, în speță devine aplicabilă regula generală, instituită de

dispozițiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că: "Cererea

împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului

ei principal."

De asemenea, având în

vedere că nu sunt elemente suficiente în contract pentru a atrage competența

Judecătoriei Răcari, iar sediul principal al debitoarei se află în București,

sector 1, se constată că, în speță, competența soluționării cauzei aparține

Judecătoriei Sector 1 București.

În raport de cele mai

sus expuse, Înalta Curte, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc.

civ., va stabili competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei

Sector 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ