Decizia nr. 2629/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 3245/2016 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 aprilie 2016, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate calitatea de lucrător al Securității, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 3245 din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că Dosarul fond informativ nr. x privind persoana care a solicitat efectuarea verificărilor nu a format obiectul de activitate al pârâtului, aspect necontestat în cauză nici de reclamantă. Referitor la cele 3 note informative care, în opinia autorității reclamante, ar atrage constatarea acestei calități, Curtea a reținut că, într-adevăr, acestea au fost furnizate de sursa "B.", aflată în subordinea pârâtului, însă informațiile respective au fost "culese" în legătură cu obiectul de activitate al acestuia care viza contraspionajul vestic, relația/relațiile care se stabilea/stabileau între cetățenii români și cei străini și care, în mod necesar/specific acestei activități presupune o intruziune în viața privată a persoanelor, atunci când există suspiciuni privind elemente ce țin de siguranța reală a statului, putând fi urmărite prin astfel de mijloace care implicit lezează dreptul la viață privată, drept care este pus în contrapondere cu apărarea siguranței naționale. În acest context, este limpede că sursa "B." nu a fost "dirijată" de pârât în scopul urmăririi/furnizării de informații în legătură cu opiniile/convingerile persoanei urmărite față de politica de partid și de stat de la acea epocă, pentru că, așa cum s-a arătat, acesta nu forma obiectul de activitate al pârâtului, ci, al Serviciului I. S-a mai arătat faptul că aceste 3 note (care de altfel nu au conținut nimic care să "atragă atenția" organelor de represiune ale regimului comunist) doar au fost direcționate/transmise de pârât Serviciului I "competent" cu supravegherea persoanei urmărite pentru motivele mai sus arătate, nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că pârâtul a desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Susținerea autorității reclamante cu privire la modalitatea prin care acestea au fost obținute și care este de natură să violeze dreptul la o viață privată nu a putut fi primită ca validă de Curte pentru considerentele anterior expuse referitoare la contextul în care sursa pârâtului a cules informațiile respective.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele: - prima instanță a respins acțiunea încălcând și aplicând greșit prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, dar și prevederile art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și ale art. 12 și art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Sentința atacată este rezultatul încălcării și aplicării greșite a acestor prevederi de drept material, situație ce atrage incidența art. 488 alin. (1) punctul 8 din Noul C. proc. civ. - atât timp cât a făcut referire la o situație de excepție, fără a cita și analiza concret prevederile care stipulează această excepție, se consideră că motivarea sentinței atacate nu îndeplinește standardele de claritate impuse unei hotărâri judecătorești. Or, o hotărâre insuficient motivată echivalează cu o hotărâre nemotivată, situație care atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din Noul C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază"). - prima instanță a evaluat activitatea intimatului în funcție de profilul unității din care făcea parte, iar nu din perspectiva activității concrete a intimatului, distingând acolo unde legiuitorul nu a distins, astfel că a încălcat și a aplicat greșit prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, situație ce atrage incidența art. 488 alin. (1) punctul 8 din Noul C. proc. civ. - cât privește considerentul primei instanțe referitor la faptul că intruziunile în viața privată sunt permise "atunci când există suspiciuni privind elemente ce țin de siguranța națională", se arătă că prima instanță a încălcat și a aplicat greșit prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, cât și prevederile art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și ale art. 12 și art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Acțiunea de urmărire la care a participat intimatul era determinată de împrejurarea că persoana care era supusă monitorizării era jurnalist și avea "preocupări de a culege și transmite în străinătate date cu conținut tendențios și denigrator la adresa țării noastre prin intermediul Agenției C. și postul de radio D.". - potrivit art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, pentru încălcarea dreptului la viață privată sunt suficiente imixtiunile "arbitrare" în viață particulară a unui cetățean, articolele mai sus citate nefăcând referire la existența altor aspecte în afară de imixtiunile în viața particulară sau familială a unui cetățean. Mai mult, potrivit prevederilor anterior citate, e lipsit de importanță dacă informațiile obținute în mod abuziv generau sau nu alte ingerințe în viața personală a celui urmărit, suplimentar ingerinței care deja se produsese prin obținerea sau prelucrarea respectivelor informații.

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că prima instanță a făcut o analiză riguroasă și pertinentă a documentelor din dosarul cauzei, conform dispozițiilor legale, concluzionând că Dosarul fond informativ nr. x (cota CNSAS) în care și în raport de care s-au făcut verificările în cauza de față, nu a fost "instrumentat" de pârâtul A., că sursa "B." care a furnizat cele 3 note informative nu a fost dirijată de acesta cu scopul culegerii de informații în sensul prevederilor art. 2, lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 și nu în ultimul rând, informațiile conținute de cele 3 note informative nu erau de natură să atragă represiunea regimului față de persoana urmărită.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a investit instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, cu o acțiune având ca obiect constatarea calității de lucrător al Securității a pârâtului A., în sensul dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008. În urma administrării probatoriului și pentru considerentele arătate la punctul 2, prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument. Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul respingerii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut. Deși recurenta invocă faptul că prima instanță a făcut referire la o situație de excepție, fără a cita și analiza concret prevederile care stipulează această excepție, Înalta Curte constată că, în sentința recurată, instanța de fond nu a făcut o referire la prevederile art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului astfel încât să motiveze încadrarea în excepțiile reglementate, ci doar, analizând materialul probator, a considerat că fapta intimatului pârât nu se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008. Cel de al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, recurentul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a invocat greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 și, respectiv, greșita apreciere a probatoriului, din care reieșea de fapt că acțiunea informativă a intimatului-pârât a avut un scop eminamente politic, lipsit de orice legătură cu apărarea siguranței naționale. Înalta Curte reține că art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 definește noțiunea de lucrător al Securității, ca fiind "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului". Or, este necontestat faptul că intimatul A. a fost angajat al fostei Securități, având gradul de căpitan al Biroului 2, din cadrul Direcției III, Serviciul 7 (1983). Însă, față de întregul material probator administrat în cauză, se constată că cea de-a doua condiție, impusă de prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aceea ca persoana să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturile și libertățile fundamentale ale omului, nu este îndeplinită. Așa cum corect a arătat și prima instanță, Înalta Curte consideră că dreptul la viață privată nu este consacrat ca fiind unul absolut, ci poate cunoaște limitări, între care se numără și cea impusă din rațiuni de securitate națională, astfel că - pentru ca activitatea desfășurată de intimatul pârât să determine calitatea acestuia de lucrător al securității, în sensul O.U.G. nr. 24/2008 - trebuia demonstrat de către recurentul-reclamant că scopul urmărit de acesta nu a fost în legătură cu obiectivul de interes public afirmat, ci de susținere a puterii comuniste și reprimare a opozanților săi. În plus, la analiza calității de lucrător trebuie avut în vedere și raportul rezonabil de proporționalitate între interesele generale și cele particulare. În concret, intimatul A. în calitate de căpitan al Biroului 2, Serviciul 7 din cadrul Direcției a III-a a Securității a primit de la sursa sa "B." 3 note informative privindu-l pe E., fără să fi solicitat anterior aceste informări și fără să dispună măsuri în acest sens. Excedând obiectului său de activitate, le-a înaintat Serviciului I din cadrul din cadrul Direcției a III-a a Securității. Este adevărat că la dosarul cauzei au fost depuse în copie: coperta Dosarului fond informativ nr. x, vol. 1 privindu-l pe E.; coperta Dosarului de urmărire informativă nr. x privindu-l pe "F.", un Plan de măsuri și o adresă, înscrisuri care privesc persoana urmărită, însă pe nici unul dintre aceste acte nu apare numele sau semnătura intimatului-pârât. Așa fiind, față de materialul probator administrat, nu se poate reține că intimatul a aprobat urmărirea prin supraveghere informativă a persoanei urmărite, precum și desfășurarea unor măsuri informativ-operative cu privire la aceasta. Este nefondată susținerea recurentului cum că prin activitățile desfășurate de intimat au fost îngrădite drepturile unui cetățean ce făcea un demers jurnalistic, de vreme ce persoana urmărită, E., fusese informator al organelor de securitate în perioada 1973 - 1984 cu numele conspirativ de "F." și era permanent în atenția organelor de securitate. De asemenea, nu poate fi împărtășit punctul de vedere al recurentului privind încălcarea art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și ale art. 12 și art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, întrucât, analizând în mod singular fapta intimatului pârât, nu se poate susține că acesta a supus persoana urmărită vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familia, domiciliul sau corespondenta sa și nici că a adus atingeri ilegale onoarei și reputației sale. În acest context, Înalta Curte consideră că nu poate fi ignorat faptul că exercițiul drepturilor omului reglementate prin diverse instrumente internaționale poate fi circumstanțiat sau chiar limitat în funcție de alte interese generale care țin de protejarea securității colective, iar asemenea limitări pot privi inclusiv dreptul la viața privată, dacă ele urmăresc un scop legitim, adică țin de asigurarea integrității teritoriale a statului, a securității publice. Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității împotriva Sentinței civile nr. 3245 din 26 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.