ÎCCJ, Decizia nr. 18/2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3518 din 21 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de revizuire formulată de SC A. SRL, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împotriva Deciziei nr. 63 din 5 februarie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a avut în vedere, în esență, faptul că hotărârile judecătorești pretins contradictorii au fost pronunțate în cauze diferite, având părți și obiect diferite.

Astfel, obiectul judecății în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în care a fost pronunțată Decizia nr. 1409 din 20 septembrie 2017, poartă asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoarea B. împotriva debitoarei SC C. SRL, codebitor cu A. în contractul de credit nr. x din 10 septembrie 2008 și în această cauză s-a statuat asupra lipsei calității de reprezentant convențional al semnatarului cererii de deschidere a procedurii insolvenței.

În dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în care s-a pronunțat decizia ce formează obiectul cererii de revizuire, judecata poartă asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoarea B. împotriva debitoarei A. SRL, în această cauză instanța statuând asupra calității de reprezentanți a semnatarilor cererii de deschidere a procedurii insolvenței.

Rezultă că, în speță, condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, prevăzute în mod cumulativ de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în cauză dat fiind faptul că cele două decizii nu sunt contradictorii, ele nestatuând asupra aceleiași chestiuni litigioase.

Astfel, între cele două cauze nu există identitate nici în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant.

În cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel Cluj a fost invocată de către revizuenta A. excepția autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 1409 din 20 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, iar instanța s-a pronunțat asupra acesteia, în sensul nu se poate reține o autoritate/putere de lucru judecat a acestei hotărâri, dat fiind faptul că, deși în cele două cauze cererea este formulată de aceeași parte, creditoarea B. SA, în fiecare dintre cazuri reprezentarea este diferită, realizându-se prin persoane diferite.

În consecință, nu există statuări contrare în condițiile impuse de dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în cauză, cererea de revizuire a fost respinsă.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta SC A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurenta susține că instanța de revizuire a aplicat/interpretat greșit normele de drept material, în speță cele privind reprezentarea convențională/autoritatea de lucru judecat, arătând faptul că a invocat autoritatea de lucru judecat sub aspectul său pozitiv, în sensul că problema reprezentării băncii într-o cerere de deschidere a procedurii insolvenței a fost tranșată prin decizia 1409/2017 din cauza nr. 14539/3/2016, iar, din aceasta perspectivă, nici o altă instanță nu poate statua diferit, așa cum eronat a făcut instanța de apel în cauza înregistrată sub nr. x/2017.

Sub aspectul părților, recurenta precizează că banca a încheiat contractul de credit nr. x/10.09.2008 cu trei entități, în speță SC A. SRL, C. și D., toate acestea fiind codebitori legate printr-o obligație solidară, iar, conform prevederilor art. 1455 alin. (2) C. civ., o hotărâre judecătorească pronunțată în favoarea unui codebitor profită și celorlalți, astfel că identitatea de părți în privința autorității de lucru judecat este îndeplinită, noțiunea de "părți" incluzând, pe de o parte, B., iar, pe de altă parte, cele trei codebitoare a contractului de credit care împreună formează o singură "parte".

Sub aspectul obiectului, identitatea este și ea îndeplinită, ambele cauze supuse analizei având ca obiect cererea de deschidere a procedurii insolvenței, iar sub aspectul cauzei, se pune în discuție, în ambele cauze, chestiunea litigioasă a reprezentării băncii în privința semnării unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, act de dispoziție juridică care poate fi asumat doar de către un reprezentant legal, respectiv convențional, daca acesta din urmă a primit acest drept de la reprezentantul legal.

În consecință, recurenta solicită să fie avută în vedere autoritatea de lucru judecat a chestiunii litigioase tranșate în cauza nr. 14539/3/2017, care statuează că, în lipsa semnăturii directorului general al băncii (ca unicul reprezentant legal al băncii), orice altă semnătură de pe o cerere de deschidere a procedurii insolvenței (act de dispoziție juridica) trebuie să complinească exigențele reprezentării convenționale, iar acest raționament, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, a fost încălcat de către instanța de apel care a soluționat dosarul nr. x/2017, aspect care nu a fost avut în vedere de către instanța de revizuire, prin aplicarea/interpretarea greșită a normelor de drept material, în speță cele privind reprezentarea convențională/autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, solicită admiterea recursului și anularea soluției date de instanța în cauza nr. 174/1285/2017, ca urmare a rejudecării cererii de revizuire sau trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru ca aceasta să analizeze incidența autorității de lucru judecat a reprezentării băncii într-o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, din perspectiva tranșată de Decizia nr. 1409/2017.

Întrucât recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-raportor a concluzionat în sensul că recursul îndeplinește cerințele de admisibilitate, sub rezerva depunerii de către recurent a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON. De asemenea, s-a reținut că prin întâmpinarea formulată de intimata E. SA a fost invocată excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și pentru neindicarea denumirii și sediului tuturor intimaților.

Prin Încheierea din camera de consiliu de la 30 septembrie 2019, completul de filtru a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul a fost comunicat părților, conform dovezilor de comunicare atașate la dosar.

Recurenta a depus, la data de 16 octombrie 2019, dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 100 RON, iar intimata E. SA a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea excepțiilor netimbrării și nulității recursului, iar, în subsidiar, a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Prin Încheierea din 25 noiembrie 2019, Completul de filtru a constatat că excepția netimbrării nu se mai susține, întrucât recurenta a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru, a fost respinsă excepția nulității recursului ca neîntemeiată, având în vedere faptul că motivele de recurs promovate pot fi încadrate în cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen de judecată la data de 27 ianuarie 2020, în ședință publică, pentru soluționarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părților.

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Criticile recurentei pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., deoarece recurenta susține că instanța de revizuire a aplicat/interpretat greșit cerințele de admisibilitate a cererii de revizuire privind tripla identitate de părți, obiect și cauză, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Recurenta consideră că instanța de revizuire a aplicat/interpretat greșit normele de drept material, în speță cele privind reprezentarea convențională/autoritatea de lucru judecat, arătând faptul că a invocat autoritatea de lucru judecat sub aspectul său pozitiv, în sensul că problema reprezentării băncii într-o cerere de deschidere a procedurii insolvenței a fost tranșată prin decizia 1409/2017 din cauza nr. 14539/3/2016, iar, din aceasta perspectivă, nici o altă instanță nu poate statua diferit, așa cum eronat a făcut instanța de apel în cauza înregistrată sub nr. x/2017.

Trebuie subliniat că, în cauză, nu sunt aplicabile modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018 din 17 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18 decembrie 2018, deci nici forma modificată a art. 513 alin. (4) C. proc. civ. referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Or, în cauză, este evident că procesul a început anterior modificărilor legislative prin care a fost extinsă sfera de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susținerea în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) și raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă dezlegată anterior, așa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.

Reglementarea ipotezei de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a impus, de asemenea, pentru a înlătura încălcarea principiului autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Din interpretarea logică, teleologică și sistematică a celor două norme procedurale, rezultă că, pentru admisibilitatea revizuirii în temeiul textului menționat, cele două hotărâri pretins potrivnice trebuie să fie pronunțate în cauze identice (identitate stabilită cumulativ pe baza celor trei elemente: părți, obiect și cauză).

Examinând prin prisma acestor considerații teoretice speța, se constată, contrar susținerilor recurentei, că instanța de revizuire, analizând condițiile autorității de lucru judecat, în mod corect a reținut că, în ceea ce privește hotărârile potențial potrivnice în opinia revizuentei, nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, Înalta Curte reține la rândul său că, în litigiile soluționate prin deciziile potențial potrivnice în opinia revizuentei, obiectul este diferit: în primul litigiu, poartă asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoarea B. împotriva debitoarei SC C. SRL, codebitor cu A. în contractul de credit nr. x din 10 septembrie 2008 și în această cauză s-a statuat asupra lipsei calității de reprezentant convențional a semnatarului cererii de deschidere a procedurii insolvenței, iar în cadrul celui de-al doilea litigiu, judecata poartă asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoarea B. împotriva debitoarei A. SRL, în această cauză instanța statuând asupra calității de reprezentanți a semnatarilor cererii de deschidere a procedurii insolvenței.

În speță, numitorul comun este dat existența unor cereri de deschidere a procedurii insolvenței formulate de B. SA, însă în fiecare din cazuri reprezentarea a fost diferită, realizându-se prin diferite persoane, astfel că nu există identitate nici în ceea ce privește soluționarea chestiunii litigioase a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant.

Așadar, se constată că nu există identitate de obiect între cele două litigii, reclamanta solicitând deschiderea procedurii insolvenței pentru două societăți debitoare diferite, susținerile referitoare la incidența prevederilor art. 1455 alin. (2) C. civ. neavând relevanță propusă de recurentă, întrucât cererile de deschidere a procedurii insolvenței vizează debitori diferiți.

Pe lângă lipsa triplei identități în raport cu hotărârile anterioare, de referință, instanța de revizuire a constatat că în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel Cluj a fost invocată de către revizuenta A. SRL excepția autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 1409 din 20 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, iar instanța s-a pronunțat asupra acesteia, în sensul nu se poate reține o autoritate/putere de lucru judecat a acestei hotărâri, dat fiind faptul că, deși în cele două cauze cererea este formulată de aceeași parte, creditoarea B. SA, în fiecare dintre cazuri reprezentarea este diferită, realizându-se prin persoane diferite.

Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Dar, așa cum s-a expus în cele ce preced, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raționamentul instanței de revizuire, Completul de 5 judecători reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe textul menționat nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existența altor hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleași chestiuni litigioase dintre părți, sens în care, în mod legal, instanța de revizuire a reținut că în prezentul litigiu revizuenta a fost cea care a pus în discuție puterea lucrului judecat, iar instanța de apel s-a pronunțat, înlăturând-o argumentat.

Astfel, autoritatea de lucru judecat invocată de SC A. SRL a fost analizată prin Decizia civilă nr. 63/05.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, în cadrul examinării motivelor de apel și apărărilor formulate în cauză, instanța de control judiciar indicând, in extenso, argumentele pentru care a apreciat a nu fi incidentă autoritatea de lucru judecat invocată de intimata A. SRL (revizuentă în prezenta cauză).

Prin urmare, în speță, contrar susținerilor recurentei-revizuente, instanța de recurs a analizat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Însă, împrejurarea că instanța învestită cu al doilea litigiu nu a dat eficiență prezumției lucrului judecat, ce ar putea constitui, eventual, o greșeală de judecată, nu poate fi cenzurată pe calea revizuirii.

Soluția se impune pe considerentul că, dacă revizuirea ar fi admisibilă, ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei din urmă hotărâri.

O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații, privitoare la raționamente sau soluții pretins eronate este exclusă, în raport cu dispozițiile procedurale incidente și cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.

În consecință, nu intră în puterea de cenzură a instanței învestită cu judecarea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. modalitatea în care cea de-a doua instanță a valorificat puterea de lucru judecat a primei hotărâri, căci astfel s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul definitiv al deciziei atacate.

Prin urmare, dacă în cel de-al doilea litigiu au fost analizate efectele lucrului judecat ale deciziei invocată ca fiind contrară, partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorității lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un apel deghizat, de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni", constantă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, afirmată de exemplu în Cauza Stanca Popescu împotriva României din 7 iulie 2009.

Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., în art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite însă ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părți, obiect și de cauză.

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este și cazul în speța de față, în al doilea proces fiind însă cercetate efectele lucrului anterior judecat.

În raport cu cele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 3518 din 21 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2020.

GGC - CL