ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 592/2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.07.2017, pe rolul Tribunalului Vrancea, secția II civilă și contencios administrativ fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta ANRP, a solicitat compensația sumei de 329.742,53 RON stabilită prin Hotărârea nr. 107/31.03.2011 cu suma de 348.548 RON la care debitorul A. a fost obligat prin Sentința civilă nr. 8246/17.06.2016.

Prin Sentința civilă nr. 2594/01.11.2017, Tribunalul Vrancea, secția II civilă și contencios administrativ fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu, și a dispus înaintarea dosarului în vederea soluționării cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, către secția I civilă a aceleiași instanțe.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată la data de 16.11.2017, sub nr. x/2017*, pe rolul Tribunalului Vrancea, secția I civilă.

Pârâta ANRP București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a invocat împrejurarea că Hotărârea nr. 107/31.03.2011 a Comisiei Județene Vrancea urmează a fi supusă etapelor prevăzute de Legea nr. 164/2014.

Prin Sentința civilă nr. 38 din 31.01.2018, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta ANRP București și implicit excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., care a solicitat modificarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii sale cu privire la intervenirea compensării între debitul datorat de reclamant către pârâtă, în cuantum de 348548,4 RON și debitul datorat de pârâta ANRP către reclamant, în sumă de 329742,53 RON, până la concurența celei mai mici dintre sume, rămânând un debit de restituit de reclamant pârâtei în sumă de 18805,57 RON.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 466 și următoarele C. proc. civ.

Apelantul-reclamant a formulat și o cerere completatoare a motivelor de apel, învederând că O.G. nr. 22/2002 nu este aplicabilă cauzei pentru că situația de fapt diferă de ipoteza reglementată de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, creanța fiind deja executată iar nu în curs de executare.

Intimata ANRP a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia nr. 105/A din 7 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimata pârâtă ANRP, împotriva Sentinței civile nr. 38 pronunțată la data de 31.01.2018 de Tribunalul Vrancea, fiind schimbată în tot sentința apelată în sensul că admiterii acțiunii formulată de reclamant și s-a dispus compensarea creanțelor reciproce între reclamant și pârâta ANRP până la concurența celei mai mici dintre creanțe, respectiv suma de 329742,53 RON.

S-a constatat că reclamantul are de restituit pârâtei ANRP suma de 18805,87 RON, reprezentând diferența dintre creanțele reciproce de 329742,53 RON și respectiv 348548,4 RON.

A fost obligată pârâtă la plata către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 1200 RON, reprezentând onorariu apărător fond și a sumei de 1037 RON, reprezentând onorariu avocat apel și cheltuieli de transport avocat.

Astfel, instanța de apel a reținut că, între părți, există creanțe reciproce certe, lichide și exigibile, cu privire la caracterul exigibil al creanțelor apreciindu-se că dispozițiile Legii nr. 164/2014 care stabilesc obligația de plată a despăgubirilor în sarcina Ministerului Finanțelor, nu sunt aplicabile în speță întrucât s-ar aduce atingere principiului neretroactivității legii civile având în vedere că faptele relevante s-au desfășurat sub imperiul reglementărilor anterioare apariției Legii nr. 164/2014.

S-a mai reținut în motivare că nu s-a făcut dovada emiterii dispozițiilor și titlurilor de plată, situație în care nu se poate reține că s-a transferat sarcina plății către Ministerul Finanțelor Publice.

Cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că, în materia plății despăgubirilor, pasivitatea creditorului nu poate constitui o justificare pentru neexecutarea obligațiilor de către stat, nefiind rezonabil să se recurgă la executare silită sau să se intenteze noi acțiuni după ce s-a obținut o hotărâre împotriva statului.

În cauza SC B. SRL contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat că, în situația în care creditorul și autoritatea debitoare au creanțe reciproce operează compensarea și nu trebuie distins între bugetul local și bugetul de stat pentru că s-ar aduce atingere art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

Cu privire la cheltuielile de judecată, apreciind îndeplinite condițiile impuse de art. 453 C. proc. civ., coroborate cu art. 451 alin. (1) și (4) C. proc. civ., instanța de apel a obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 1.200 RON, reprezentând onorariu de avocat în faza procesuală de fond și la plata sumei de 1037 RON, reprezentând onorariu avocat în apel și cheltuieli de transport avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca nefondată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 21 septembrie 2018.

Prin încheierea de ședință din 16 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a declinat competența de soluționare a recursului declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Deciziei civile nr. 105/A din 7 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în favoarea secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 6 iunie 2019, sub Dosar nr. x/2017.

În cuprinsul motivelor de recurs, pârâta a arătat că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, instanța de apel pronunțând o soluție greșită, atât sub aspectul neaplicării prevederilor Legii nr. 164/2014, cât și cu privire la exigibilitatea creanței reclamantului, supuse compensării.

Se apreciază că nu este încălcat principiul neretroactivității legii civile, cu referire la Legea nr. 164/2014, întrucât textul legal urmează a se aplica de la data intrării în vigoare a legii, respectiv 15 decembrie 2014, data publicării în Monitorul Oficial și, prin urmare, produce efecte pentru viitor, chiar dacă actul normativ nou se aplică și efectelor produse de situațiile juridice anterioare intrării acestuia în vigoare.

O altă critică subsumată motivului de recurs invocat vizează motivarea greșită a caracterului exigibil al creanței reclamantului, considerând recurenta că argumentele instanței cu privire la lipsa dovezii emiterii de către ANRP a deciziei de actualizare și a titlurilor de plată sunt lipsite de suport juridic dat fiind că reclamantul a încasat despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 107 din 31 martie 2011 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, iar decizia de actualizare și titlurile de plată se emit doar pentru sumele neplătite, ce constituie obligații de plată în tranșe.

Se susține și lipsa caracterului reciproc al creanțelor, considerându-se că ANRP nu are nicio obligație față de reclamant până când acesta nu va restitui întreaga sumă de 348.584,4 RON, executată silit în Dosarul de executare nr. x/2012.

Se mai solicită prin recurs cenzurarea soluției instanței de apel cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporțional cu gradul de dificultate și munca efectiv prestată în cauză, invocând dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Se învederează că principiul neretroactivității legii nu poate fi reținut întrucât textul legal dedus controlului nu conține, în sine, nici o dispoziție cu caracter retroactiv, textul urmând a-și găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, și anume de la data de 15 decembrie 2014, data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.

Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59/28.01.2002, că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

În aceste condiții, recurenta apreciază ca fiind neîntemeiate cele reținute de instanța de apel referitoare la retroactivitatea prevederilor legale criticate, întrucât acestea produc efecte numai pentru viitor, chiar dacă actul normativ nou se aplică și efectelor produse de situațiile juridice anterioare după intrarea acestuia în vigoare.

Conform art. 6 alin. (1) teza I C. civ. legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii 164/2014, normele metodologice de aplicare a Legii 290/2003 ce prevăd faptul că plata despăgubirilor se efectuează de către A.N.R.P au devenit inaplicabile.

Se mai susține că instanța de apel a apreciat că susținerile privind negarea exigibilității creanței reclamantului și a caracterului reciproc al acesteia nu pot fi reținute întrucât nu s-a făcut dovada emiterii de către A.N.R.P. a deciziei de actualizare și a titlurilor de plată conform art. 9 și 10 din Legea nr. 164/2014, însă, conform art. 10 alin. (4) și (5) din Legea nr. 164/2014, sumele neplătite, aferente actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. a), se actualizează cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada de la momentul emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și constituie obligații de plată, în tranșe, în condițiile prezentei legi. Actualizarea sumei se face prin decizia președintelui A.N.R.P.

Or, susține recurenta, în speță, reclamantul a încasat despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 107/31.03.2011 emisă de Comisia Județeană Vrancea pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 prin dosarul de executare nr. x/2012 al B.E.J. C., înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014.

Având în vedere că, executarea silită realizată de B.E.J. C. în dosarul de executare nr. x/2012 a fost stabilită ca fiind nelegală prin Sentința civilă nr. 15863/15.11.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, până când reclamantul nu restituie întreaga sumă de 348.584,4 RON, A.N.R.P. nu are nicio obligație față de acesta, din cele stabilite prin Legea nr. 164/2014, respectiv de a emite Decizia de actualizare pentru despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 107/2011 și a titlurilor de plată aferente.

Se mai învederează că instanța de fond a considerat că, prin somarea A.N.R.P. în dosarul execuțional nr. x/2017 al B.E.J. D., reclamantul a făcut dovada respectării procedurii prevăzute de O.G. nr. 22/2002, astfel că nu mai sunt valabile considerentele ce au format convingerea primei instanțe în respingerea cererii.

Conform art. 2 din O.U.G. nr. 22/2002, executarea creanței nu începe decât după trecerea unui termen de 6 luni de la data la care debitorul a primit somația de plată.

Or, în cauză, arată recurenta, ca urmare a neîndeplinirii acestei obligații legale, respectiv a comunicării somației, a condus la anularea executării silite inițiale demarată de reclamant prin dosarul de executare nr. x/2012 al B.E.J. C. prin Sentința civilă nr. 15863/15.11.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 659/05.03.2014 pronunțată de Tribunalul București.

Mai mult, actele de executare ce fac obiectul dosarului de executare nr. 132/2017 au fost contestate de către A.N.R.P., contestația la executare fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București cu Dosarul nr. x/2017, că prin Sentința civilă nr. 7566 din 12.10.2017 instanța a anulat actele de executare silită întocmite de BEJ D. în dosarul de executare nr. 132/2017, a anulat încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în cadrul Dosarului nr. x/2017, a dispus suspendarea executării silite a dosarului de executare nr. 132/2017 aflat pe rolul BEJ D. și întoarcerea executării silite și restabilirea situației anterioare în situația efectuării plăților.

În ceea ce privește obligarea A.N.R.P. la plata sumei de 1.200 RON onorariu apărător în fond și a sumei de 1.037 RON onorariu avocat apel și cheltuieli de transport, recurenta solicită cenzurarea soluției instanței de apel, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporțional cu gradul de dificultate și munca prestată efectiv în cauză, învederând că pentru a se asigura o echivalență între munca prestată și onorariu, prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instituie o limitare în ceea ce privește onorariul de avocat.

În sensul celor expuse se arată că este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, a statuat că în ce privește cheltuielile cu onorariile avocațiale, acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost făcute, în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

De asemenea, se mai arată că în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 492/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil. Mai mult, conform art. 6 din Legea nr. 290/2003, "Cererile adresate autorităților și instituțiilor publice, precum și acțiunile în justiție având ca obiect obținerea de despăgubiri sau compensații în temeiul prezentei legi, cu excepția litigiilor dintre moștenitori sau dintre proprietar, moștenitori și o terță persoană, sunt scutite de taxe de orice fel".

Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Deciziei civile nr. 105/A din 7 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, și a stabilit termen la 27 februarie 2020, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Față de obiectul dedus judecății, de starea de fapt conturată în cauză și necontestată, cum succesiunea actelor și faptelor juridice s-a desfășurat sub imperiul reglementarii anterioare apariției Legii nr. 164/2014, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare a dispozițiilor art. 1616 C. civ. potrivit cărora "datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele", în condițiile în care între părți există creanțe reciproce, de bunuri de aceeași natură, creanțe certe, lichide și exigibile.

De altfel, este de reținut că nu a fost contestat de niciuna din părți caracterul cert și lichid a creanțelor reciproce, pârâta contestând doar exigibilitatea creanței reclamantului din perspectiva Legii nr. 164/2014 în sensul de a fi plătită în 5 tranșe anuale, egale cu începere din ianuarie 2015, susținere nefondată în condițiile în care așa cum bine a reținut instanța de apel, faptele relevante în cauză s-au desfășurat sub imperiul reglementarilor anterioare apariției Legii nr. 164/2014 situație în care, dispozițiile acestei legi nu sunt incidente în cauză întrucât s-ar aduce atingere principiului neretroactivității legii civile reglementat de art. 6 C. civ.

De asemenea, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut că potrivit legilor speciale ce au reglementat, până la apariția Legii nr. 164/2014, plata despăgubirilor cuvenite în baza Legii nr. 290/2003 era în sarcina ANRP, conform prevederilor art. 18 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006 și, că în condițiile în care pârâta ANRP nu și-a îndeplinit benevol obligația de achitare a sumei datorate, reclamantul a declanșat executarea silită, în cadrul dosarului execuțional nr. x/2012 al BEJ C., executare în cadrul căreia, prin poprire, suma de 348548,4 RON a fost încasată din conturile ANRP și achitată reclamantului în baza titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr. 107/31.03.2011 a Comisiei județene Vrancea și, că ulterior prin Decizia civilă nr. 659R din 05.03.2014 a Tribunalului București s-a dispus în mod irevocabil anularea executării silite, iar prin Sentința civilă nr. 8246/17.06.2016 a Judecătoriei Sector 2 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 709/23.09.2016 a Tribunalului București, s-a dispus întoarcerea executării silite, reclamantul A. fiind astfel obligat la plata către ANRP a sumei de 348584,4 RON.

Cum caracterul cert și lichid al creanțelor reciproce nu este contestat de niciuna dintre părți, și așa cum s-a arătat deja faptele relevante din speță s-au desfășurat sub imperiul reglementărilor anterioare apariției Legii nr. 164/2014 și cum aceasta nu poate fi incidentă în cauză, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei legate principiul neretroactivității legii civile reglementat de art. 6 C. civ. și implicit cele legate de exigibilitatea creanței.

Nefondate sunt și criticile ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului", în condițiile în care instanța de apel în raport de soluția pronunțată a avut în vedere că înaintea închiderii dezbaterilor în fața instanței de fond și a celei de apel a fost depusă dovada achitării unui onorariu de avocat în sumă de 1200 RON la fond și a unui onorariu în sumă de 800 RON în apel, instanța va admite cererea.

De asemenea, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. (1) și (4) și respectiv art. 453 C. proc. civ., reținând că, în ceea ce privește cheltuielile de transport ale celui de-al doilea apărător ales al apelantului, s-a depus la dosar un bon fiscal în valoare de 350 RON, reprezentând contravaloarea a 55,38 litri combustibil auto, la prețul de 6,32 RON litrul, că apărătorul ales s-a deplasat de la București, făcând parte din Baroul București după cum reiese din delegația depusă la dosar, și că potrivit datelor statistice distanța medie dus întors Galați București este de 500 km, iar consumul mediu al unui autoturism este de 7,5 l/100 km, constatând că numai în limita sumei de 237 RON cheltuielile de transport pot fi puse în sarcina părții care a pierdut procesul.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurentei nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. a respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Deciziei civile nr. 105/A din 7 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

În temeiul art. 455 C. proc. civ. urmează a fi obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Deciziei civile nr. 105/A din 7 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - GV