ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1926/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 671/R din 19 aprilie 2011 a Tribunalului Vaslui, secția civilă a fost respins recursul declarat de Comisia Județeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor împotriva sentinței civile nr. 470 din 8 februarie 2011 a Judecătoriei Bârlad, care a fost menținută. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că instanța de fond a procedat în mod corect anulând parțial hotărârea din 31 martie 2007 emisă de Comisia Județeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, în ceea ce privește suprafața de 13,13 ha teren proprietate publică și aflată în administrarea C.C.D.C.E.S. Perieni. în aceeași modalitate s-a procedat și în privința hotărârii din 2005 și din 2009 emise de aceeași comisie.

Potrivit dispozițiilor art. 9 pct. 1 din Legea nr. 1/2000, terenurile din perimetrele stațiunilor, instituțiilor și centrelor de cercetare care fac obiectul retrocedării se vor delimita în sole compacte, începând de la marginea perimetrului, conform Legii nr. 290/2002. Anterior, la alin. (1) se prevede că terenurile proprietate de stat, administrate de institutele, ori stațiunile de cercetare rămân în administrarea acestora, cu excepția terenurilor agricole preluate de la foștii proprietari și solicitate de persoanele îndreptățite la reconstituire. Este de necontestat faptul că terenul și ce se află în administrarea C.C.D.C.E.S.. Perieni se află în proprietatea publică a statului. Bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile, insesizabile și inalienabile putând face doar obiectul dreptului de administrare, concesionare și închiriere.

Dreptul de administrare pe care îl are recurenta este constituit pe temeiul proprietății publice, fiind un drept real, opozabil erga omnes în raporturile de drept civil. Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta în condițiile în care i-a fost dat în administrare. Dacă dreptul de administrare se constituie prin acte de drept public, emise de organele de stat competente, în cadrul atribuțiilor reglementate de lege, aceasta înseamnă că el este opozabil tuturor celorlalte subiecte de drept, dar nu și organului de stat care l-a constituit. Terenul din cauza de față, făcând parte din domeniul public al statului era necesar ca în prealabil să fie transferat din domeniul public al statului în domeniul privat.

Dacă aceste terenuri nu au fost trecute în domeniul privat al statului,atunci reconstituirea se va realiza pe alte terenuri, în condițiile art. 10 din Legea nr. 1/2000. În cazul în care se realizează reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile art. 9 alin. (1) și alin. (1 1 ) din Legea nr. 1/2000 pentru fostul amplasament, atunci unitățile de cercetare pot primi, în compensare, în administrare terenuri proprietatea statului. Așa cum s-a arătat mai sus, bunurile din domeniul public nu pot fi cuprinse în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate instituită de Legea nr. 18/1991 dacă nu a avut loc trecerea acestor bunuri din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului Județean sau a Consiliului Local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel [art. 10 alin. (2) din Legii nr. 213/1998].

Inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate publică impune nu numai soluția interdicției înstrăinării lor, ci și imposibilitatea dobândirii acestora de către terți prin oricare alt mod de dobândire reglementat de lege. Art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dispune că actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilității dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută. Numai în momentul când bunul este dezafectat din domeniul public și trecut în domeniul privat al statului sau al unității administrativ teritoriale, el va urma regimul juridic al bunurilor din acest domeniu, astfel că va putea face obiectul reconstituirii în condițiile legilor speciale adoptate în materie.

Împotriva acestei decizii S.A.M. a declarat recurs. La termenul de judecată din 4 aprilie 2013 Înalta Curte a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului și, față de excepția invocată, a apreciat-o ca fiind întemeiată și a admis-o ca atare, pentru următoarele considerente: Hotărârile ce pot fi atacate cu recurs sunt enumerate în conținutul art. 299 alin. (1) C. proc. civ.: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului". Cum hotărârea recurată de reclamant nu face parte din categoriile enunțate, ci este o decizie dată de o instanță de recurs este evident că o atare decizie nu poate forma obiect al unui nou recurs.

Potrivit pct. 4 al art. 377 alin. (2) C. proc. civ. hotărârile date în recurs sunt hotărâri irevocabile, situație în care din coroborarea acestui text de lege cu dispozițiile art. 299 C. proc. civ. rezultă că recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 671/R din 19 aprilie 2011 a Tribunalului Vaslui, secția civilă este inadmisibil. Una din regulile care cârmuiesc exercițiul căilor de atac este și aceea a unicității dreptului de a folosi o cale de atac. Cum dreptul de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se prin chiar exercițiul lui, reclamantul nu poate folosi de mai multe ori calea de atac a recursului împotriva aceleiași hotărâri și deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

În consecință, pentru considerentele expuse recursul se privește ca inadmisibil și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta S.A.M. împotriva deciziei civile nr. 671/R din 19 aprilie 2011 a Tribunalului Vaslui, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2013.