ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1107/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C., obligarea pârâților la plata sumei de 657.078,99 RON, penalități de întârziere calculate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1.01.2013 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1.01.2016, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 159 din 11 aprilie 2018, Tribunalul Galați a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și a calificat excepția nulității absolute a clauzei de fidejusiune, excepție invocată de același pârât, ca fiind o apărare privind fondul cauzei. A admis în parte acțiunea formulată numai în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 643.200,71 RON, penalități de întârziere calculate pentru perioada 23.06.2013-31.01.2016, aferente livrărilor de marfă efectuată în perioada 23.05.2013-31.12.2015 în baza contractului nr. x/1.01.2013, și suma de 5.960,11 RON, penalități de întârziere calculate pentru perioada 14.02.2016-30.04.2016, aferente livrărilor de marfă efectuate în perioada 15.01.2016-31.03.2016 în baza contractului nr. x/1.01.2016. Totodată, a respins ca nefondată acțiunea promovată în contradictoriu cu pârâtul C.. A obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 10.044 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 162/A din 02 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 159 din 11 aprilie 2018.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii.

Un prim argument invocat de către recurentă vizează faptul că în mod greșit instanța de apel a respins proba cu expertiză contabilă în condițiile în care aceasta a invocat ca și motiv de apel că în mod eronat a fost obligată la plata penalităților de întârziere, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 1.617 C. civ.

Recurenta arată că, așa cum rezultă din proba cu înscrisuri, a avut calitatea de furnizor al intimatei-reclamante în perioada 2013-2016, creanța recurentei nefiind contestată de intimată, astfel încât în perioada pentru care reclamanta a solicitat plata penalităților de întârziere ambele părți au avut calitatea atât de creditor, cât și de debitor.

Raportat la acest aspect, recurenta apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 1.617 C. civ., în conformitate cu care compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.

Potrivit recurentei, Curtea de Apel Galați, cât și prima instanță, nu au dat eficiență acestor dispoziții legale, cu omiterea faptului că penalitățile de întârziere nu puteau fi datorate decât cel mult pentru creanța rezultată în urma stingerii datoriilor certe lichide și exigibile.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere că, la data formulării acțiunii, S.C. B. S.R.L. nu mai avea calitatea de creditor al reclamantei, însă a omis că recurenta a avut această calitate în anii 2013, 2014 și 2015, neavând nicio relevanță situația obligațiilor reciproce la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Recurenta arată că, în condițiile în care datorii reciproce au existat încă din anul 2013 și până în anul 2016, operează compensația legală, indiferent de momentul la care părțile au stins aceste obligații, legiuitorul reglementând în mod expres stingerea de plin drept a obligațiilor la momentul coexistenței celor două datorii reciproce.

Prin urmare, pentru a se stabili creanța certă, lichidă și exigibilă a intimatei-reclamante față de recurenta-pârâtă, precum și pentru a se putea calcula nivelul penalităților după deducerea datoriilor reciproce dintre reclamantă și pârâtă la nivelul fiecărui an, în perioada 2013 - 2016, se impunea administrarea probei cu expertiză contabilă.

O altă critică vizează faptul că, în ceea ce privește modalitatea de executare a obligațiilor contractuale, astfel cum părțile au convenit prin contractele nr. x/2013 și nr. y/2016, soluția instanței este dată cu aplicarea greșită a clauzelor contractuale și a dispozițiilor ce guvernează buna-credință ce trebuie să existe între părți pe perioada executării contractului.

Astfel, arată recurenta, conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) din cele două contracte, "Vânzătorul acceptă să livreze, iar Cumpărătorul să achiziționeze combustibili auto din stația D.", iar potrivit art. 1 alin. (2) din contract, "Marfa va fi livrată numai pe bază de comandă emisă și semnată de Cumpărător sau altă formă agreată de părțile contractante", proprietatea mărfurilor fiind transferată către cumpărător numai după achitarea efectivă a mărfurilor.

Recurenta arată că niciuna din cantitățile de marfă ce au fost livrate de către vânzător nu a făcut obiectul vreunei comenzi ferme a cumpărătorului, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) din contract, invocând o serie de aspecte de fapt în susținerea acestei afirmații.

Invocând prevederile art. 1.538 alin. (1) și respectiv art. 1.350 alin. (2) C. civ., recurenta consideră că, de vreme ce relațiile comerciale desfășurate între părți nu au făcut obiectul vreunei comenzi ferme a cumpărătorului, conform dispozițiilor exprese ale contractului, contrar aprecierii instanței de apel, nici clauza penală reglementată prin contract nu operează în cauza dedusă judecății.

Recurenta susține, de asemenea, că instanța a omis faptul că orice contract se completează cu normele de drept comun, iar conform dispozițiilor art. 1.170 C. civ., atât la întocmirea contractului, cât și pe parcursul executării lui, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, obligație ce nu poate fi limitată sau înlăturată.

Cu privire la executarea cu bună-credință a obligațiilor, recurenta-pârâtă afirmă că, deși se invocă întârzieri la plată încă din anul 2013, intimata-reclamantă a continuat să livreze produse petroliere către B. S.R.L., nefiind semnalată de către reclamantă nicio neregulă în legătură cu plata facturilor sau vreo încălcare a obligațiilor contractuale.

Or, este de notorietate faptul că, în situația în care un client nu achită la scadență contravaloarea mărfurilor livrate, furnizorul fie nu mai livrează marfă, fie somează clientul să plătească.

Totodată, recurenta-pârâtă afirmă că, potrivit dispozițiilor art. 1.266 alin. (2) C. civ., la stabilirea voinței concordante a părților într-un contract trebuie să se țină seama inclusiv de comportamentul lor ulterior întocmirii contractului. În acest sens, susține că niciodată de-a lungul desfășurării operațiunilor comerciale între părți, societatea debitoare nu a fost notificată pentru plata cu întârziere a vreunei obligații.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, reclamanta a dat astfel dovadă de rea-credință în desfășurarea raporturilor comerciale, solicitând plata penalităților de întârziere abia după momentul în care S.C. B. S.R.L. a întrerupt raporturile juridice cu S.C. A. S.R.L., apelând la un alt furnizor de produse petroliere.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, întrucât motivele invocate privesc aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, precum și excepția lipsei de interes, întrucât recurenta a executat de bunăvoie obligațiile stabilite în sarcina sa. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul, întrucât nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată, fiind fixat termen la data de 18 martie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea din 18 martie 2020, s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 24 iunie 2020.

Prioritar, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza excepția lipsei de interes a recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, excepție care va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Partea care promovează acțiunea și/sau căile de atac este obligată să respecte condițiile de exercitare a acțiunii, după caz, căile de atac prevăzute de lege.

Interesul reprezintă una dintre condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune, adică folosul practic imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Conform dispozițiilor art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Argumentul intimatei-reclamante în sensul că recurenta-pârâtă a achitat de bună voie suma de 643.200,71 RON, penalități de întârziere, astfel cum a fost obligată prin sentința civilă nr. 159 din 11 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Galați, nu poate fi reținut.

Interesul recurentei-pârâte în promovarea căii de atac îndeplinește cerințele art. 33 C. proc. civ., în condițiile în care acesta critică obligarea sa la plata penalităților de întârziere, folosul practic imediat constând în înlăturarea acestei obligații.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este invocat formal, în condițiile în care recurenta-pârâtă nu aduce niciun argument de nelegalitate a hotărârii recurate din această perspectivă.

Totodată, casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, în susținerea motivului de casare invocat, expune argumente ce vizează situația de fapt, referitoare la înscrisurile administrate în cauză, modalitatea de executare a obligațiilor contractuale, interpretarea clauzelor contractuale, tinzând la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 1.617, art. 1.538 alin. (1), art. 1.350 alin. (2), art. 1.170, art. 1.266 alin. (2) C. civ. nu este suficientă, în condițiile în care prin argumentele expuse, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge excepția lipsei de interes a recursului, invocată de intimata-reclamantă și, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 162/A din 2 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Totodată, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2.000 RON, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes a recursului, ca nefondată.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 162/A din 2 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2.000 RON, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.