ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2352/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 mai 2019 pe rolul Tribunalului Brăila sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. Brăila a chemat în judecată pârâta B., pentru a se dispune obligarea acesteia la plata sumei de 219.765,85 RON cu titlu de preț, reprezentând contravaloarea produselor livrate de societatea reclamantă către cumpărătoarea S.C. C. S.R.L., conform contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de fidejusiune nr. 100/24.03.2015, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 476/Fciv./2019 din 28 noimebrie 2019, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 97 din 20 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată că în dispozitivul hotărârii recurate se menționează în mod incorect că este definitivă, iar în raport de dispozițiile art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ., trebuia precizată instanța la care trebuie depusă cererea de recurs.

Recurenta-reclamantă consideră că sunt aplicabile și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a respins proba cu martorul D. (solicitată și în apel), probă deosebit de importantă, întrucât era angajatul său și a fost prezent la semnarea contractului nr. x/24.03.2015, la negocierea condițiilor contractuale și ulterior la derularea acestuia.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că martorul, chiar dacă nu a fost propus prin acțiune, a fost propus prin notă la termenul de probe și că încheierea din 12.09.2019 dată la fond nu putea fi atacată separat cu apel.

Recurenta-reclamantă invocă și motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că, în motivarea hotărârii, instanța de apel nu a arătat concret motivele pentru care nu au fost reținute afirmațiile sale, în sensul că intimata cunoștea că tatăl acesteia acționează și în numele său.

Arată, în acest sens, că unul din motivele sale de apel a fost acela că a dovedit ca intimata cunoștea faptul că tatăl său avea delegație să semneze atât la rubrica cumpărător, cât și la rubrica fidejusor și că sunt aplicabile prevederile art. 1309 alin. (2) C. civ.

Totodată, potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel a justificat respingerea susținerilor sale cu motivarea că procesul-verbal de compensare este semnat de S.C. C. S.R.L. prin B. - reprezentant legal și nu de persoana fizică B..

În opinia sa, procesul-verbal reprezenta lichidarea datoriilor de plată reciproce care figurau în contabilitatea celor trei societăți semnatare, nefiind posibil din punct de vedere contabil și legal să apară doar persoana fizică B. - semnatar.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că intimata nu poate invoca faptul că este în necunoștință de cauză privind semnarea și executarea contractului, atât timp cât aceasta și-a aplicat semnătura pe procesul-verbal de compensare nr. x/15.10.2015, care face dovada că și-a asumat clauzele contractuale.

Recurenta-reclamantă arată, de asemenea, că intimata, prin comportamentul său, a determinat-o să creadă că tatăl său o reprezintă prin aplicarea semnăturii acestuia la rubrica fidejusor.

În drept, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Critica referitoare la eroarea din dispozitivul hotărârii este formală, neputând fi încadrată în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aceasta vizează procedura impusă de art. 445 din același cod.

Totodată, argumentele recurentei-reclamante în susținerea motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. vizează aspecte de netemeinicie, aceasta expunând situația de fapt și făcând trimitere mijloacele de probă administrate, respectiv la înscrisurile depuse la dosar și la respingerea probei testimoniale.

Se tinde, așadar, inclusiv prin invocarea dispozițiilor art. 1.309 alin. (2) C. civ., la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Având în vedere cele reținute mai sus, precum și dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 97 din 20 mai 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1.000 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum reiese din dovada aflată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 97 din 20 mai 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1.000 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.