ÎCCJ, decizie (scj.ro #193000)

Forța majoră. Incidența acestui caz exonerator de răspundere în raport cu clauzele contractuale stabilite de părți. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în constatare

rezoluțiune unilaterală

contract de vânzare-cumpărare cereale

interpretarea contractului

răspundere civilă contractuală

forță majoră

clauză penală

C. civ., art. 1270, art. 1271, art. 1350, art. 1351 alin. (1)-(2), art. 1530,

art. 1531, art. 1538, art. 1634 alin. (6)

Legea nr. 335/2007, art. 4 lit. j)

Una dintre cauzele exoneratoare de răspundere este forța majoră care, în art. 1351 C. civ., are următoarea reglementare: „(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit. (2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. (...)”.

În cazul în care părțile au stabilit prin clauzele contractului de vânzare-cumpărare că forța majoră, așa cum este denumită de lege, exonerează de răspundere partea care o invocă și o dovedește în condițiile legii, cu cerința notificării scrise în prealabil, în termen de 48 de ore de la apariția cazului de forță majoră, cu obligația de a prezenta în termen de 5 zile actele doveditoare eliberate de Camera de Comerț și Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare, iar partea care a invocat forța majoră nu a prezentat în termenul convenit aceste înscrisuri, nu este aplicabil acest caz exonerator de răspundere.

Astfel, chiar dacă din starea de fapt, astfel cum a fost ea stabilită de instanțele de fond, rezultă neîndoielnic că vânzătorul nu a fost în măsură să livreze nicio cantitate de cereale societății cumpărătoare, invocând intervenirea unui fenomen meteo - seceta pedologică -, căreia i-a atribuit, iar instanțele devolutive au fost de acord, efectele unui caz de forță majoră, apreciind că sunt întrunite condiții stabilite prin alin. (2) al art. 1351 C. civ. (și anume: caracterul extern al evenimentului, caracterul imprevizibil al acestuia și caracterul absolut invincibil și inevitabil), totuși, în cauză, s-a făcut o greșită aplicare a legii, sub aspectul condițiilor convenite de părțile contractante pentru invocarea acestui caz exonerator de răspundere civilă.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1529 din 16 iunie 2022

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub dosar nr. x/113/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta PFA B., constatarea rezoluțiunii unilaterale a contractelor nr. 1451 și nr. 1453 din 30 iunie 2020, repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea sumei de 50.000 lei, achitată cu titlu de avans cultură, precum și plata penalităților contractuale de 192.000 lei, conform facturii (...) nr. 225/15.10.2020 și clauzei 6.4 din contractul nr. 1451/2020, din care 120.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea nelivrată și 72.000 lei reprezintă costul achiziției din piață, respectiv de 28.500 lei, conform facturii (...) 216/15.10.2020 și clauzei 6.4 din contractul nr. 1453/2020, din care 9.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea nelivrată și 19.500 lei reprezintă costul achiziției din piață, la care se adaugă cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 189 din 29 iunie 2021, Tribunalul Brăila a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să-i restituie suma de 50.000 lei reprezentând avans și să-i plătească 9.000 lei cu titlu de clauză penală, conform contractului nr. 1453/2020, precum și 2.285 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, taxă de timbru, proporțional cu pretențiile admise.

Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 357/2021 din 24 noiembrie 2021, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 189 din 29 iunie 2021 a Tribunalului Brăila.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei civile nr. 357/2021 din 24 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă, pe care o consideră netemeinică și nelegală, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Întemeindu-și calea de atac pe pct. 8 al alin. 1 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 9 din contractele nr. 1451 și nr. 1453/30.06.2020.

În motivarea soluției pronunțate s-a reținut că sunt nefondate susținerile apelantei de vreme ce fenomenul secetei extreme, care a afectat cultura agricolă a anului 2019-2020, a fost de 83,52%, astfel cum rezultă din adresa emisă de Primăria comunei C., jud. Brăila, precum și din procesele-verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole nr. 11210 și nr. 11225, ambele emise de U.A.T. Țăndărei la data de 7 septembrie 2020, acesta neîncadrându-se în situațiile previzibile.

Recurenta apreciază că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile prevăzute în cele două convenții semnate de părți, încălcând în acest mod principiul forței obligatorii a contractului, reglementat de art. 1270 C. civ. Or, din acest principiu se desprinde regula conformității, potrivit căreia executarea obligațiilor trebuie să fie conformă cu clauzele contractului, în ceea ce privește calitatea, cantitatea, timpul și modalitatea de prestare a obligațiilor.

Potrivit art. 9 din contractele nr. 1451/30.06.2020 și nr. 1453/30.06.2020, intitulat „Forța Majoră”: „9.1 Forța majoră, așa cum este denumită de lege, exonerează de răspundere partea care o invocă și o dovedește în condițiile legii, cu cerința notificării scrise în prealabil, în termen de 48 de ore de la apariția cazului de forță majoră, prin fax, telefon, e-mail, scrisoare recomandată, cu obligația de a prezenta în termen de 5 (cinci) zile actele doveditoare eliberate de Camera de Comerț și Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare. 9.2 Prevederile prezentului articol nu se aplică dacă partea care invocă forța majoră era în întârziere”.

Pe cale de consecință, prevederile contractuale instituie trei condiții, care trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a da eficacitate dispozițiilor referitoare la forța majoră: a) invocarea forței majore și dovedirea acesteia potrivit condițiilor legii; b) notificarea prealabilă scrisă, emisă în termen de 48 de ore de la apariția cazului de forță majoră; c) prezentarea, în mod obligatoriu, a actelor doveditoare eliberate de Camera de Comerț și Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare.

La o simplă analiză se poate observa că niciuna dintre aceste condiții nu a fost îndeplinită de către intimata-pârâtă.

În ceea ce privește intervenirea forței majore, fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada se poate face cu orice mijloc de probă, în concordanță cu art. 250 C. proc. civ. Cu toate acestea, pentru a putea fi invocată cu succes forța majoră, debitorul trebuie să facă dovada următoarelor aspecte de fapt: a) evenimentul să poată fi calificat din punct de vedere legal ca reprezentând forță majoră, fiind extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil; b) imposibilitatea îndeplinirii obligației contractuale de către debitor; c) legătura de cauzalitate între intervenirea cazului de forță majoră și imposibilitatea îndeplinirii obligației sale contractuale.

Or, cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în luna iunie, când situația culturilor de porumb și de floarea-soarelui era deja bine cunoscută și, în orice caz, putea fi cu ușurință prevăzută de intimată. Cu atât mai mult, nu se poate susține că seceta din anul 2020 reprezintă un eveniment absolut invincibil și inevitabil, având în vedere că fermierii au beneficiat atât de sisteme de irigații, cât și de despăgubiri acordate de Ministerul Agriculturii, pentru zonele în care nu există sisteme de irigații, iar aprecierea invincibilității și a inevitabilității se apreciază

in abstracto

.

În ceea ce privește a doua condiție, respectiv transmiterea unei notificări prealabile scrise, comunicată în termen de 48 de ore de la apariția cazului de forță majoră, prin fax, telefon, e-mail, scrisoare recomandată, recurenta susține că nici aceasta nu este îndeplinită, pentru că societatea nu a fost în niciun moment notificată formal cu privire la posibila incidență a unui eveniment de forță majoră, contrar celor reținute de către instanțele de fond. Simpla transmitere a unor procese-verbale de calamitate, fără depunerea unui certificat emis de Camera de Comerț și Industrie a României, prin care se constată forța majoră, nu echivalează cu îndeplinirea formalităților cerute de art. 9.1 din contracte.

Referitor la a treia condiție, respectiv prezentarea, în mod obligatoriu, a actelor doveditoare eliberate de Camera de Comerț și Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare, analiza trebuie făcută raportat și la cel de-al patrulea motiv de respingere a apelului.

Astfel, prezentarea proceselor-verbale în locul actelor doveditoare eliberate de Camera de Comerț și Industrie încalcă vădit forța obligatorie a contractului, reglementat de art. 1270 C. civ., întrucât nesocotește voința părților de la momentul încheierii contractului și modifică unilateral condițiile cerute de contractele nr. 1451 și nr. 1453 din 30 iunie 2020 pentru invocarea forței majore, modificare care nu este acceptată conform contractelor sau conform legii. Mai mult, actele doveditoare au fost prezentate recurentei prin intermediul înscrisurilor depuse de intimata-pârâră la dosarul cauzei, nicidecum în termenul de 5 zile instituit prin contracte, astfel că o asemenea probă nu este concludentă.

Totodată, aceste acte eliberate de Camera de Comerț și Industrie nu pot avea ca efect paralizarea dreptului recurentei de constatare a unei situații contrare concluziilor desprinse din acestea, cât timp intimata a încalcat dispozițiile contractuale asumate, drept pentru care depunerea documentelor la mai bine de un an de la momentul cu pricina nu este de natură să înlăture răspunderea pentru prejudiciile cauzate din propria culpă.

Pentru exonerarea de răspundere intimatei îi revine obligația de a face dovada imposibilității de executare a obligației contractuale, conform dispozițiilor art. 1634 alin. 4 C. civ., în speță aceasta implicând, pe lângă proba caracterului extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil al evenimentului invocat drept forță majoră, și proba consecințelor produse de eveniment, în sensul imposibilității de executare a obligațiilor asumate, imposibilitate generată de cazul de forță majoră, iar în cauză nu s-a făcut o asemenea dovadă.

Instanța de apel a realizat o interpretare contrară normelor care instituie principiul forței obligatorii a contractului, omițând faptul că prevederile contractuale operează

ope legis

, respectiv din „legea” părților, instanța având rolul de a verifica, formal, existența împrejurărilor prevăzute de normele legale criticate. În acest context, orice modificare a clauzelor contractuale se realizează exclusiv în baza unor acte adiționale, prin voința părților contractante, nicidecum de către instanță, care nu poate să intervină unilateral să „adapteze” contractul în beneficiul debitorului.

Oricum, în speță nu sunt îndeplinite condițiile pentru adaptarea contractului și, implicit, condițiile pentru invocarea impreviziunii, prevăzute de art. 1271 C. civ. Astfel, părțile au convenit, prin art. 11 din contracte, că „Vânzătorul, având la cunoștință natura obligațiilor avute în vedere de prezentul contract, declară că își asumă prin prezentul contract riscul schimbării împrejurărilor în care este încheiat acesta, în conformitate cu art. 1271 alin. 3 lit. c) C. civ. și renunță la invocarea impreviziunii în legătură cu acest contract”.

Reclamanta-recurentă susține și încălcarea prevederilor art. 1634 alin. 6 C. civ., potrivit căruia, dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.

În situația de față, obiectul obligației este reprezentat de predarea unei cantități de 400 tone porumb, origine România, nemodificat genetic, din recolta anului 2020, în vrac, respectiv predarea unei cantități de 30 tone floarea soarelui, origine România, nemodificat genetic, din recolta anului 2020, în vrac, adică bunuri de gen, astfel încât nici nu se poate pune problema unei imposibilități de executare, deoarece

genera non pereunt

.

Având în vedere că din contracte rezultă în mod expres că intenția recurentei a fost aceea de a achiziționa o anumită cantitate de porumb, respectiv floarea soarelui, intimata având la dispoziție fie să livreze cantitatea din producția proprie, fie de la alt producător, nicio prevedere contractuală neconducând la interpretarea că societatea reclamantă a dorit să achiziționeze bunuri din producția proprie a pârâtei, cum în mod eronat a reținut instanța de apel, ținând seama și de natura bunurilor și faptul că acestea sunt fungibile, intimata nu este îndreptățită să invoce forța majoră ca și cauză exoneratoare de răspundere pentru neexecutarea obligațiilor.

Ultima critică din recurs vizează interpretarea eronată a clauzei penale prevăzute de art. 6.4 din contracte, recurenta susținând că eronat a fost confirmată soluția primei instanțe, potrivit căreia creditorul nu poate cere repararea prejudiciului prin invocarea concomitentă a două din cele trei variante alternative prevăzute în contract.

În realitate, instanța de apel a realizat o examinare superficială a clauzei penale din contracte și a art. 1530 și 1531 C. civ., fără a lua în considerare faptul că părțile și-au asumat în mod expres ca, în situația în care vânzătorul nu își va îndeplini obligația de livrare a bunurilor contractate, acesta va suporta și câștigurile nerealizate de către cumpărător. Or, art. 1531 C. civ. prevede următoarele: „(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut. într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.

III. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă PFA B. a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 28 martie 2022, pe cale de excepție, invocând nulitatea cererii de recurs, excepție respinsă la termenul de dezbateri, pentru argumentele prezentate în cuprinsul practicalei hotărârii, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, referitor la greșita interpretare a clauzei de la art. 9 din cele două contracte, recurenta nu neagă situațiile de fapt dovedite de intimată prin care se atesta de către U.A.T.-uri că anumite culturi de porumb și floarea-soarelui au fost calamitate în proporție de 100% de seceta prelungită, ceea ce dovedește susținerile intimatei, în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a-și onora obligația de livrare a cantităților contractate. De altfel, recurenta nu contestă realitatea proceselor-verbale depuse de intimată, ci doar invocă aspecte formale privind comunicarea acestei stări de fapt, precum și condițiile cerute de legiuitor pentru forța majoră.

În ceea ce privește încadrarea secetei pedologice prelungite în conceptul de forță majoră, intimata se prevalează de prevederile O.U.G. nr. 148/2020, care, în art. 3 lit. d), definește această noțiune.

Critica adusă neîndeplinirii condițiilor pentru invocarea impreviziunii nu este întemeiată pentru că, în afara caracterului obiectiv al clauzei evocate, trebuie avut în vedere faptul că impreviziunea operează în baza dispozițiilor art. 1271 alin. 2 C. civ. - „executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației”.

Prin urmare, impreviziunea, așa cum este consacrată de Codul civil, dă posibilitatea instanței de a interveni în acordul de voință al părților și de a-l modifica, în sensul de a adapta contractul pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile care rezultă din schimbarea împrejurărilor exterioare, obiective și independente de voința părților.

În legătură cu a doua condiționalitate, aceea de a nu se putea presupune în mod rezonabil că riscul survenit a fost asumat de debitor, s-a învederat că este indisolubil legată de prevederea de către acesta a producerii unor astfel de schimbări, iar în analiza condiției legiuitorul a introdus termenul de rezonabilitate, atunci când a stabilit măsura după care trebuie apreciată puterea de prevedere a debitorului, adică a unui om dotat cu o prudență și diligență obișnuite.

Deoarece recurenta, atât în cadrul cererii de chemare în judecată, cât și în cursul judecații fondului și a apelului, nu a solicitat o identificare a proporționalității riscurilor în raport de cele două părți, acest fapt nu se poate realiza în recurs.

Conform celor două contracte, obligațiile de livrare a produselor agricole trebuia să aibă loc în perioada 1-30 septembrie 2020, perioadă în care a intervenit și imposibilitatea de executare ca urmare a calamității generate de seceta pedologică prelungită. Din acel moment, conform art. 1557 C. civ., intimata s-a aflat în imposibilitate de executare totală și definitivă, iar contractul încheiat de părți, prin efectul legii, a fost desființat de plin drept, astfel că nu se pune problema interpretării eronate a dispozițiilor art. 1634 alin. 6 din același cod.

Nu în ultimul rând, nici critica ce vizează interpretarea clauzei de la art. 6.4 din contracte nu poate fi primită, întrucât recurenta a ales, din cele trei opțiuni, pe cea de a doua, ceea ce nu o scutește de a face dovezi cu privire la prejudiciu. Această clauză este comună ambelor contracte, iar eroarea făcută de recurentă este aceea că transformă daunele-interese în penalități, care constituie, de fapt, prima opțiune prevăzută de clauza contractuală, dar pe care recurenta nu a agreat-o.

În data de 20 aprilie 2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, în care a reiterat, în esență, susținerile formulate în cuprinsul cererii de recurs, solicitând înlăturarea apărărilor intimatei.

IV. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493

C. proc. civ.

, în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 C. proc. civ., conform căruia, „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 18 aprilie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 iunie 2021, cu citarea părților.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., a constatat că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta-reclamantă, A. S.R.L., în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al alin. 1 al art. 488 C. proc. civ., a arătat, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270, art. 1271, art. 1351, art. 1530, art. 1531, art. 1538, art. 1634 alin. 6, cu referire la prevederile convenționale care vizează forța majoră (art. 9.1 și 9.2) și clauza penală (art. 6.4), interpretând eronat contractul, contrar voinței reale a părților.

Înalta Curte constată că recursul este fondat, prima instanță de control judiciar încălcând mai multe norme de drept material referitoare la interpretarea clauzelor contractuale.

Astfel, se reține că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă, cum în mod judicios a arătat și recurenta, în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (

interpretatio cessat in claris

). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Societatea reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere contractuală, solicitând constatarea intervenirii rezoluțiunii unilaterale a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1451 și 1453 din data de 30 iunie 2020, repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea sumei de 50.000 lei, achitată cu titlu de avans cultură, precum și obligarea pârâtei la plata penalităților contractuale de 192.000 lei, conform facturii (...) nr. 225/15.10.2020 și clauzei 6.4 din contractul nr. 1451/2020, din care 120.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea nelivrată și 72.000 lei costul achiziției din piață, respectiv de 28.500 lei, conform facturii (...) 216/15.10.2020 și clauzei 6.4 din contractul nr. 1453/2020, din care 9.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea nelivrată și 19.500 lei costul achiziției din piață, la care se adaugă cheltuielile de judecată.

În sinteză, disputa litigioasă are în vedere, pe de o parte, interpretarea clauzelor prevăzute de art. 9.1 și 9.2, care reglementează forța majoră ca și caz exonerator de răspundere prevăzut în favoarea debitorului unei obligații civile, iar pe de altă parte, a celei stipulate de art. 6.4, care cuprinde, în variantă alternativă, o clauză penală pentru protejarea intereselor legitime ale cumpărătorului, în ipoteza în care vânzătorul nu livrează întreaga cantitate de cereale contractată, în termenul și în condițiile convenției de vânzare, toate cele trei clauze având același conținut în cuprinsul ambelor contracte semnate de părți.

Într-adevăr, orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu-și îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii (art. 1350 C. civ.).

În esență, aceasta este premisa răspunderii contractuale, și anume neîndeplinirea obligației contractuale și, deci, înfrângerea principiului forței obligatorii a contractului legal încheiat (art. 1270 din cod) sau a adagiului

pacta sunt servanda

, cu alte cuvinte, o încălcare a convenției părților, care, odată încheiată cu respectarea tuturor condițiilor de formă și de fond, „are putere de lege între părțile contractante”.

În cazul în care se încalcă acest principiu, legiuitorul stabilește condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale, respectiv: a) neîndeplinirea nejustificată a obligației contractuale; b) partea care nu are o justificare pentru neîndeplinirea obligației asumate prin contract este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți prin neexecutare; c) partea care nu și-a executat obligația este ținută să repare prejudiciul cauzat celeilalte părți „în condițiile legii”, adică cele cuprinse în Codul civil, în Titlul V - Executarea obligațiilor, Capitolului II, Secțiunea a 4-a -  Executarea prin echivalent.

Una dintre cauzele exoneratoare de răspundere, de care se și prevalează intimata-pârâta, este forța majoră care, în art. 1351 din același cod, are următoarea reglementare: „(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit. (2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. (...)”.

Chiar dacă din starea de fapt, astfel cum a fost ea stabilită de instanțele de fond, rezultă neîndoielnic că intimata nu a fost în măsură să livreze nicio cantitate de cereale societății cumpărătoare, invocând intervenirea unui fenomen meteo - seceta pedologică -, căreia i-a atribuit, iar instanțele devolutive au fost de acord, efectele unui caz de forță majoră, apreciind că sunt întrunite condiții stabilite prin alin. 2 al art. 1351 C. civ. (și anume: caracterul extern al evenimentului, caracterul imprevizibil al acestuia și caracterul absolut invincibil și inevitabil), Înalta Curte constată că, totuși, în cauză, s-a făcut o greșită aplicare a legii, sub aspectul condițiilor convenite de părțile contractante pentru invocarea acestui caz exonerator de răspundere civilă.

Astfel, trebuie relevată împrejurarea că însuși legiuitorul, în reglementarea dată forței majore, impune anumite limite, una dintre acestea fiind aceea trasată chiar de părți prin acte juridice bilaterale.

Or, prin art. 9.1 și 9.2 din ambele contracte, părțile au convenit că: „9.1 Forța majoră, așa cum este denumită de lege, exonerează de răspundere partea care o invocă și o dovedește în condițiile legii, cu cerința notificării scrise în prealabil, în termen de 48 de ore de la apariția cazului de forță majoră, prin fax, telefon, e-mail, scrisoare recomandată, cu obligația de a prezenta în termen de 5 (cinci) zile actele doveditoare eliberate de Camera de Comerț și Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare. 9.2 Prevederile prezentului articol nu se aplică dacă partea care invocă forța majoră era în întârziere”.

De asemenea, potrivit art. 4 lit. j) din Legea camerelor de comerț din România nr. 335/2007, modificată, camerele județene au, printre atribuțiile principale, și pe aceea de a aviza existența cazurilor de forță majoră și influența acestora asupra executării obligațiilor comercianților.

După cum au reținut ambele instanțe de fond, pârâta-intimată a comunicat reclamantei-recurente, prin corespondență electronică, cele două procese-verbale de calamitate întocmite de U.A.T. Țăndărei, ce atestă afectarea în proporție de 100% a culturii de porumb.

Însă, pentru ca forța majoră să constituie cauză exoneratoare de răspundere a pârâtei-intimate, pe de o parte, s-ar fi impus ca, în termen de 5 zile, aceasta să fi prezentat recurentei actele doveditoare eliberate de camera județeană de comerț și industrie, lucru pe care partea nu l-a făcut, ceea ce determină inaplicabilitatea acestui caz exonerator. Pe de altă parte, ambele procese-verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole de care se prevalează intimata întrucât le-a transmis recurentei, vizează doar culturile de porumb, deși al doilea contract avea ca obiect vânzarea culturii de floarea soarelui.

În aceste condiții, nefiind respectate de către intimata-pârâtă cerințele stipulate în cuprinsul clauzei din art. 9.1 din contracte, cu raportare la prevederile art. 1351 alin. 1 C. civ., în mod nelegal și cu aplicarea greșită și a prevederilor art. 1270 din același cod, instanța de apel a stabilit că în speță operează forța majoră ca și cauză exoneratoare de răspundere civilă, ceea ce atrage casarea deciziei atacate, prin reținerea ca întemeiat a motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al alin. 1 al art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă cu referire la interpretarea clauzei penale (

stipulatio poenae

), Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând să fie înlăturare, ambele instanțe devolutive stabilind în mod judicios că, prin raportare la clauza cuprinsă în art. 6.4 din contracte, în temeiul căreia cumpărătorul a urmărit, în conformitate cu prevederile art. 1530, art. 1531 și art. 1538 C. civ., obținerea de despăgubiri ca echivalent al prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării fără justificare a obligației de către vânzător, societatea reclamantă, deși are un drept de opțiune între cele trei variante de evaluare anticipată a prejudiciului în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor asumate de debitor, nu poate apela la o formulă combinată de determinare a prejudiciului încercat.

Altfel spus, chiar dacă în cuprinsul celei de a doua variante a clauzei penale, de care a înțeles să se prevaleze reclamanta cumpărătoare, creditorul are dreptul „să pretindă și să obțină de la Vânzător daune-interese în cuantum de 300 lei/tonă, pentru toată cantitatea nelivrată, precum și acoperirea întregului prejudiciu suferit (inclusiv câștigurile nerealizate de Cumpărător), considerând contractul desființat de plin drept, fără notificare prealabilă sau intervenția instanței de judecată. În această situație, Vânzătorul se obligă, după notificarea scrisă a Cumpărătorului, să achite daunele-interese în termen de 30 de zile de la primirea notificării”, aceasta nu înseamnă, cum eronat consideră recurenta, că intimata debitoare este ținută să-i plătească, în afara penalizării pentru cantitatea nelivrată, și costul de achiziție din piață.

Nicidecum nu se poate considera că acest din urmă prejudiciu reclamat - „costul de achiziție din piață” - intră în noțiunea de „prejudiciu suferit (inclusiv câștigurile nerealizate de Cumpărător)”, pe de o parte, pentru că în a treia variată a clauzei penale, la care creditorul nu a apelat, este prevăzută expres obligația vânzătorului de a-l despăgubi pe cumpărător cu suma reprezentând diferența pozitivă dintre prețul plătit pentru achiziția cantității de marfă nelivrată și prețul stabilit prin contract cu debitorul; pe de altă parte, nu i se poate imputa debitorului, cu titlu de daune-interese care s-ar circumscrie noțiunii analizate, întregul cost de achiziție din piață; oricum, chiar dacă în varianta activată a clauzei penale creditorul are dreptul inclusiv la câștigurile nerealizate, contrar celor susținute de recurentă, se impune a fi subliniat faptul că în niciun caz, prin „câștigul nerealizat de către cumpărător”, nu se poate înțelege prețul pe care societatea reclamantă a fost obligată să îl plătească pentru a achiziționa marfa (cerealele) de la alți profesioniști.

De altfel, recurenta nu a oferit vreo explicație nici pentru faptul că, motivat de nelivrarea de către intimată a cantităților de cereale contractate (400 tone de porumb și 30 tone de floarea soarelui), a fost nevoită să contracteze de la alte societăți de profil 4.000 tone de porumb și 1.742 tone de floarea soarelui, marfă care are prețuri diferite de achiziție, între 930 lei/tonă și 940 lei/tonă, la porumb, și între 400 USD/tonă și 500 USD/tonă, respectiv 2.000 lei/tonă, la floarea soarelui.

Constatând că celelalte apărări ale intimatei sunt nefondate, impreviziunea nefiind incidentă în speță, nici instanța de apel nereținând, de altfel, aplicabilitatea dispozițiilor art. 1271 C. civ., existența unei clauze penale scutind pe creditor de a mai face dovada prejudiciului încercat tocmai pentru că aceasta reprezintă o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său, alin. 4 al art. 1538 din cod statuând expres că creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu, nici prevederile O.U.G. nr. 148/2020 nefiind incidente, acest act normativ urmărind doar recunoașterea și declararea stării de calamitate din cauza manifestării secetei pedologice în agricultură, pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat având ca obiectiv acordarea de compensații producătorilor agricoli care au înființat culturi de păioase în toamna anului 2019, după cum o recunoaște și intimata prin întâmpinare,

Reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 din același cod, a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care, în respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., va judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.