ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3177/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. și înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, s-a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri anularea deciziei de respingere a cererii de rambursare nr. x din 26.07.2013 reprezentând finanțare nerambursabilă emisă în baza contractului de finanțare nr. x din 27.07.2011 cu obligarea intimatei la emiterea unei decizii de admitere în parte a acestor sume reprezentând finanțare nerambursabilă.

Prin Sentința civilă nr. 393 pronunțată la data de 24 septembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință a respins acțiunea formulată de S.C. A. S.A. în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene.

Împotriva Sentinței civile nr. 393 din 24 septembrie 2015 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare și obligarea pârâtului la plata taxei judiciare de timbru.

În susținerea recursului reclamanta a precizat că instanța de fond a greșit atunci când a îmbrățișat punctul de vedere al pârâtei exprimat în cadrul precizărilor depuse la al treilea termen de judecată, nu numai prin aceea că aceste apărări au fost formulate dincolo de termenul de decădere, ci prin aceea că a considerat aplicabilă procedura de la art. 9 și nu cea de la art. 46 și 51 din O.U.G. nr. 66/2011, procedură de altfel inexistentă în actul normativ, întrucât art. 9 nu prevede calea de urmat pentru solicitantul a cărei cerere a fost respinsă în această fază.

Procedura de soluționare a contestației formulate împotriva notificării respingerii cererii de rambursare nu trebuie căutată în alt act normativ, ci chiar în cadrul O.U.G. nr. 66/2011.

Recurenta-reclamantă afirmă că obiectul acțiunii în contencios are în vedere decizia dată în soluționarea contestației formulată de reclamantă împotriva notificării respingerii cererii de plată cu mențiunea că această decizie nu a fost luată nici până în prezent de autoritatea competentă din cadrul pârâtului.

În raport de petițele formulate de reclamantă prin prisma precizărilor pârâtului constatăm că acestea ar fi (1) constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de soluționare a contestației înaintate de către reclamantă împotriva deciziei de respingere a cererii de rambursare (notificarea de respingere) și (2) să se dispună anularea deciziei de respingere a cererii de rambursare (notificarea de respingere), cu obligarea intimatei să emită o nouă Decizie de admitere în parte a cererii de rambursare, calculul termenului în care reclamanta putea promova acțiunea pe rolul instanței pleacă de la momentul la care a expirat termenul legal de soluționare a contestației, respectiv 3 aprilie 2014.

Recurenta mai arată că potrivit art. 11 lit. c) din Legea nr. 554/2004, termenul în care poate fi sesizată instanța judecătorească despre vătămarea adusă petentului prin actul administrativ, începe să curgă de la data de la care expiră termenul în care autoritatea ar fi trebuit să răspundă contestației înaintate de acesta, iar potrivit art. 11 alin. (2) din aceeași lege, cererea nu poate fi depusă dincolo de termenul de un an de la data comunicării actului sau luării la cunoștință. Așadar, lipsa deciziei de soluționare a contestației, aflată la latitudinea exclusivă a pârâtului, nu constituie motiv de amânare a înaintării acțiunii peste termenul prevăzut de lege.

Recurenta mai arată și că, notificarea de respingere a cererii de rambursare s-a înregistrat la reclamanți în data de 21 februarie 2014, iar cererea de chemare în judecată s-a înregistrat exact la împlinirea termenului de un an la 23 februarie 2015 (21.02.2015 fiind zi nelucrătoare - sâmbătă), iar instanța asupra acestui aspect nu s-a oprit, deși reclamanta a susținut aplicabilitatea în speță a art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În drept, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, iar pe cale de consecință să se mențină respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.

În cauză s-a întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia către părți, prin încheierea din 22 mai 2018.

Prin rezoluția din 31 octombrie 2018, Înalta Curte, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ. a stabilit termen pentru judecata pe fond a recursului.

În motivarea acestei rezoluții s-au avut în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la motivele de recurs și la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte în analiza criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de recurs are în vedere situația de fapt, reținută și de instanța de fond, conform căreia:

Între reclamanta S.C. A. S.A. s-a încheiat contractul de finanțare nr. x din 27 iulie 2011 având ca obiect acordarea finanțării nerambursabile de către Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Creșterea Competivității Economice (AMPOS CCE) pentru implementarea Proiectului nr. 36694.

SC A. S.A. a formulat la data de 26 iulie 2013 o cerere de rambursare în baza contractului sus enunțat filele (23 - 36 ds. fond) prin care s-a constatat îndeplinirea în mare parte a indicatorilor asumați în contract de către ADR Nord - Vest. Ulterior, la data de 20.02.2014 a fost emisă notificarea privind situația cererii de rambursare nr. x din 26.07.2013 prin care organismul intermediar POST CCE a respins plata în sumă de 72.041,60 RON. Decizia de respingere a fost atacată cu contestație, fără ca reclamanta să fi primit un răspuns la aceasta.

Împotriva notificării de respingere la plată a sumei de 72.041,60 RON a formulat contestație, recurenta-reclamantă la data de 3.03.2014, iar ulterior aceasta la data de 23 februarie 2015 au formulat cerere de chemare în judecată.

În conformitate cu prevederile art. 11 din legea nr. 554/2002: "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

În speță, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o interpretare corectă în ceea ce privește analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care, termenul de 6 luni, de formulare a cererii de chemare în judecată curge de la data primirii Notificării privind situația cererii de rambursare nr. x din 26.07.2013, respectiv de la data de 21.02.2014 (data de intrare la registratura recurentei-reclamante).

Instanța de recurs este în acord și cu interpretarea oferită în argumentarea sentinței recurate de către instanța de fond, conform căreia Notificarea privind situația cererii de rambursare nr. x din 26.07.2013 reprezintă în sine un refuz, considerente pentru care nu mai era necesară formularea unei contestații cu privire la acest act administrativ.

Chiar și în situația în care s-ar accepta ca dată de curgere a termenului de exercitare a acțiunii în contencios administrativ, data împlinită după 30 de zile de la data de 4.03.2014 (data la care s-a înregistrat contestația la Ministerul Economiei fila x ds. fond) respectiv data de 4.04.2014 cum susține recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că aceasta s-ar afla tot în afara termenului de declarare a unei astfel de cerere, în speță neexistând argumente să opereze prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă a invocat o serie de critici neîntemeiate, împotriva sentinței recurate, instanța de fond pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constatând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în care se încadrează criticile invocate de recurenta-reclamantă nu este întemeiat, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 393 din 24 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2019.

GGC - MM