Decizia nr. 2731/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — apel

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31 august 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministrul Justiției și Tribunalul Dolj, anularea Ordinului nr. 1370/CC din 14 aprilie 2016 și obligarea pârâților, în funcție de competențe, la emiterea unui nou ordin, prin care salariul de bază și sporurile pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, să i se acorde identic cu ale unui judecător aflat la același nivel al instanței și cu aceleași condiții privind tranșele de vechime în muncă și în funcție. A mai solicitat emiterea ordinului de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare lunare pe ultimii 3 ani, în funcție de vechimea în profesie și în muncă și recalcularea sporurilor și altor drepturi aferente diferenței indemnizației de încadrare lunare pe ultimii 3 ani, în funcție de vechimea în profesie și în muncă. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților să plătească actualizarea sumelor de plată cu rata inflației, calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar și până la plata efectivă a acestuia, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar al reclamantei și până la plata efectivă a acestuia.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 4062 din 14 decembrie 2016, Curtea de Apel București a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Dolj și inadmisibilității și prescripției invocate de pârâtul Ministerul Justiției. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Ordinul nr. 1370/C din 14 aprilie 2016 emis de Ministrul Justiției, a obligat pârâtul Ministrul Justiției să emită un nou ordin de salarizare al reclamantei, începând cu data de 9 aprilie 2015 conform dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015. A obligat pârâții să achite reclamantei diferențele salariale rezultate cu dobânda legală de la 23 iunie 2016. A respins, în rest, acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva acestei sentințe, pârâtul Tribunalul Dolj a formulat apel și pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs. 3.1. Apelantul-pârât Tribunalul Dolj și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 466 și urm. C. proc. civ., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. A susținut că nu se poate vorbi de o discriminare, întrucât dispozițiile Legii nr. 285/2010 s-au aplicat în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice. 3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiției a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând solicitând casarea, în parte, a sentinței atacate în sensul înlăturării obligării Ministerului Justiției de la plata diferențelor salariale acordate reclamantului. A apreciat că în mod greșit s-a stabilit în sarcina sa obligația de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate, având în vedere că raporturile de muncă ale reclamanților sunt stabilite cu instanța angajatoare, tribunal sau curte de apel, astfel că drepturile salariale sunt calculate și plătite direct de instanță, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale.

Soluția instanței de recurs asupra apelului formulat de Tribunalul Dolj 4.1. Analizând, cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., regularitatea învestirii sale cu apelul formulat de Tribunalul Dolj, Înalta Curte reține următoarele. Demersul judiciar dedus judecății are ca obiect anulare act administrativ și, corelativ, obligare emiterea act administrativ, încadrându-se litigiilor specifice materiei contenciosului administrativ. Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, lege specială în materie, stabilește, derogând de la norma generală procedural civilă, pentru hotărârile judecătorești pronunțate în prima instanță calea de atac a recursului declarat în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate. Prin sentința ce face obiectul prezentei căi de atac, instanța de fond a consemnat, în cuprinsul dispozitivului, în mod corect, cu respectarea prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calea de atac a recursului ce poate fi exercitată în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Deși corect indicată în cuprinsul sentinței atacate, calea de atac legală a recursului, pârâtul Tribunalul Dolj a înțeles să declare apel în cauză. 4.2. Astfel, Înalta Curte apreciază că, prioritar, se cere a fi analizată admisibilitatea căii de atac declanșate, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., privind principiul legalității căii de atac, potrivit căruia "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Instanța de control judiciar reține, totodată, considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 19 din 24 octombrie 2016 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la o eventuală calificare a căii de atac în recurs, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ., conform cărora, "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă" și, respectiv, "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.". În considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2016 date în recursul în interesul legii, care a analizat sfera de aplicare a dispozițiilor art. 457 alin. (4) C. proc. civ., în care legiuitorul vorbește expres despre recalificarea căii de atac s-au reținut următoarele: "Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, posibilitatea ca părțile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) din C. proc. civ.] și fiind, astfel, de strictă aplicare. Ca atare, recalificarea căii de atac este operațiunea pe care o face instanța sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanță de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din C. proc. civ. În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 din C. proc. civ., intitulat "Legalitatea căii de atac". Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalității căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziție cu eventualele mențiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Așa cum se reține în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din C. proc. civ. s-a adus un "corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greșit". Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenței unei mențiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 și 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.". Prin dispozitivul deciziei menționate, Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a decis următoarele: "Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, stabilește că: Dispozițiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ." 4.3. Decizia nr. 19/2016 este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of. , conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că nu pot fi ignorate dezlegările în drept ale instanței supreme. Raportat la considerentele și la dispozitivul deciziei menționate, Înalta Curte reține că recalificarea s-ar impune numai în măsura în care s-ar fi menționat eronat calea de atac în cuprinsul hotărârii atacate, ceea ce nu este cazul, în condițiile în care în hotărârea Curții de Apel București s-a menționat în mod legal că poate fi atacată cu recurs. De asemenea, în măsura în care cererea nu conține suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. 4.4. În consecință, urmează a se da eficiență dispozițiilor legale relevante în rezolvarea excepției inadmisibilității căii de atac a apelului declarat și a respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, procedând la verificarea modului în care această decizie este incidentă în litigiu. Examinând conținutul cererii de apel formulate de pârâtul Tribunalul Dolj, se constată că acesta a invocat temeiul legal al apelului, art. 466 C. proc. civ. și a solicitat admiterea apelului. De asemenea, din dezvoltarea criticilor aduse rezultă că acestea nu vizează aspecte de legalitate, ci de temeinicie, neputându-se decela niciun motiv de nelegalitate a sentinței atacate care să poată fi încadrat în vreunul dintre motivele de casare reglementate, expres și limitativ, ca motive de recurs la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, apelul formulat în cauză urmează a fi respins, ca inadmisibil.

Soluția instanței de recurs asupra recursului formulat de Ministerul Justiției Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului Ministerului Justiției și casarea parțială a hotărârii recurate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. 5.1. Preliminar, instanța apreciază că excepția rămânerii fără obiect a acțiunii nu are nicio relevanță în soluționarea recursului. Recurentul-pârât Ministerul Justiției nu a criticat soluția instanței de fond în ceea ce privește obligația principală, de emitere a noului ordin de salarizare conform dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015. Recursul vizează doar obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor dintre drepturile salariale recalculate, începând cu data de 9 aprilie 2015. Prima instanță, consecutiv obligației instituite în sarcina Ministerului Justiției de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamant, l-a obligat să achite diferențele salariale rezultate. Însă, această dispoziție va fi înlăturată, pentru că se justifică numai prin prisma calității recurentului de ordonator principal de credite. 5.2. Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, s-a decis că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.". Or, potrivit celor statuate în această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față, reținându-se și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora "Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite", se poate concluziona că, în privința cererii intimatei-reclamante, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății. 5.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției și va casa, în parte, sentința atacată, în sensul că va respinge cererea formulată în contradictoriu cu acesta privind plata diferențelor salariale, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.