ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2116/2019

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub dosarul nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. prin lichidator judiciar C., D. S.A. și E. S.R.L. a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare autentificat de BNP F. sub nr. x/08.11.2011 încheiat între B. prin lichidator judiciar și AEP Giurgiu Part S.A., având ca obiect imobilul situat în Brăila, str. x, compus din următoarele corpuri de proprietăți: Lot x Trup 2 - construcția C1 reprezentând platformă betonată și macara înscris în cartea funciară nr. x/Brăila; Lot x Trup 2 reprezentând teren intravilan, categoria curți construcții, în suprafață de 11.505 mp și construcțiile C1 și C2 edificate pe această suprafață, având număr cadastral x și 78832-C2 identificate în CF x a municipiului Brăila; Lot x Trup 1 înscris în cartea funciară nr. x/Brăila, reprezentând teren în suprafață de 3845,00 mp și construcțiile C3 și C4; Lot x Trup 3 înscris în cartea funciară nr. x/Brăila compus din teren, curți construcții în suprafață de 5381,00 mp și din construcțiile C5, C7, C8, C9, C10 și C11.

A mai solicitat reclamanta și constatarea nulității contractului de vânzare autentificat sub nr. x/12.07.2012 de BNP G. încheiat între D. S.A. și E. S.R.L., având ca obiect același imobil descris în primul capăt de cerere situat în Brăila, str. x, precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractelor de vânzare în privința cărora s-a solicitat constatarea nulității absolute și radierea din cărțile funciare 78831/78832/78922/78917 a municipiului Brăila a dreptului de proprietate a dobânditorilor succesivi, respectiv a pârâților D. S.A. și E. S.R.L. Totodată reclamanta a solicitat notarea litigiului în CF nr. x a municipiului Brăila.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, art. 1254 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 74/Fciv din 3 iunie 2015, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 216A din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia nr. 677 din 11 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată Curții de Apel Galați, secția I civilă.

În motivarea acestei sentințe, instanța a reținut, în esență, că doar contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1248 alin. (4) din noul C. civ., nu și cel lovit de nulitate absolută, sub rezerva cazurilor prevăzute de lege.

În speță, recurenta a invocat motivele de nulitate absolută ale fraudării legii și cauzei ilicite, astfel încât instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la analiza acestora, iar nu să constate că aplicarea sancțiunii nulității ar putea fi lăsată la latitudinea unor subiecte de drept, în direcția unei confirmări, incompatibile cu caracterul general al interesului vizat prin normele juridice încălcate.

În consecință, Înalta Curte a constatat că în etapele anterioare ale procesului, judecata nu a purtat în mod corespunzător asupra fondului, din cauze care relevă o greșită aplicare a normelor de drept material ce țin de regimul juridic al nulității, motiv pentru care a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Prin decizia civilă nr. 62/A din 12 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimatele B. S.A. prin lichidator judiciar C., D. S.A. și E. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL Filiala București împotriva sentinței civile nr. 74 din 3 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Brăila.

A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și, pe cale de consecință, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 08.11.2011 de BNP I. încheiat între B. S.A. și D. S.A. și a contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 12.07.2012 de BNP G. încheiat între D. S.A. și E. S.R.L.

S-a dispus repunerea părților semnatare ale contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 08.11.2011 de BNP I. și contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 12.07.2012 de BNP G., în situația anterioară încheierii contractelor.

S-a dispus radierea din CF nr. x, 78832, 78922 și 78917 ale mun. Brăila a dreptului de proprietate al pârâtelor S.C. D. S.A. și S.C. E. S.R.L. H. SPRL Filiala București.

Au fost obligate intimatele-pârâte B. S.A. prin lichidator judiciar C., D. S.A. și E. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL Filiala București la plata către apelanta reclamantă A. S.R.L. a sumei de 37.351,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxa judiciară de timbru.

În motivarea acestei decizii, instanța a reținut că, în ceea ce privește contractul de vânzare autentificat sub nr. x/08.11.2011 de BNP I., acesta a fost încheiat, deși ambele părți contractante cunoșteau faptul că licitația publică în cadrul căreia fusese oferit spre vânzare imobilul ce făcea obiectul contractului fusese contestată, în contextul în care anularea licitației s-a făcut prin decizia pronunțată de instanța de recurs în dosarul nr. x/2010, dosar în care B. S.A. a avut calitatea de pârâtă debitoare, iar D. S.A. a avut calitatea de intervenientă în interesul pârâtei. Prin modul în care au procedat ambele pârâte au demonstrat rea-credință față de reclamanta posibilă participantă la licitație.

Prin încheierea contractului de vânzare în baza procesului-verbal de licitație din 21.04.2011, pârâta și intervenienta din dosarul nr. x/113/2010/a2 nu și-au conformat conduita celor hotărâte de instanța de judecată, ci dimpotrivă, au nesocotit dispozițiile acesteia, lipsind decizia irevocabilă a instanței de efectele ei practice.

S-a mai reținut că, în speță, pârâtele au urmărit să se sustragă dispozițiilor imperative ale art. 116 din Legea nr. 85/2006, adică procedurii organizării unei noi licitații, la care să participe și reclamanta, sub aparența ocrotirii intereselor creditorilor societății în insolvență al cărei bun era vândut și al nesocotirii dispozițiilor imperative ale hotărârii judecătorești prin care se anula licitația care ar fi declarat câștigătoare pârâta D. S.A.

În ceea ce privește cel de-al doilea contract, instanța a reținut că mijloacele de probă administrate în cauză converg spre conturarea unei rele-credințe a pârâtei E. S.R.L., în sensul că aceasta ar fi cunoscut și sprijinit interesul pârâtei D. S.A. de a înstrăina imobilul unei a treia persoane, pentru a eluda efectele nulității contractului încheiat de aceasta din urmă cu B. S.A. cu nerespectarea procedurii art. 116 din Legea insolvenței și a efectelor deciziei nr. 518/2012 a Curții de Apel Galați de anulare a licitației în urma căreia a fost dobândit de pârâtă dreptul de proprietate asupra imobilului.

În consecință, s-a apreciat că și în cazul acestui ultim contract de vânzare a existat o cauză ilicită cunoscută de ambele părți, respectiv intenția de a eluda dispozițiile legale privind efectele constatării nulității unui contract.

Pârâta B. S.A. prin lichidator judiciar C. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 62/A din 12 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că prin decizia nr. 518/02.07.2012 a fost admis recursul formulat de A. S.R.L. dispunându-se doar anularea licitației din 21.04.2011, în contradictoriu cu C. Filiala Brăila. Recurenta susține că anularea procesului-verbal de licitație nu atrage nulitatea absolută a contractelor de vânzare.

În speță, potrivit art. 404 alin. (3) C. proc. civ., cei îndreptățiți să solicite restabilirea situației anterioare executării silite sunt doar creditorii care, în cauză, nu au niciun interes, în condițiile în care au obținut prețul maxim în urma vânzării.

În opinia recurentei B. S.A., lichidatorul judiciar urmărește în cadrul procedurii doar interesul creditorilor de a-și recupera creanțele și nu interesul unei societăți comerciale cu capital privat, care nu a făcut nicio ofertă de preț.

Mai mult decât atât, s-a susținut că, în cauză, creditorii au hotărât în cadrul Adunării Creditorilor să nu promoveze acțiune în anularea contractului de vanzare încheiat cu AEP Giurgiu, motivat de faptul ca au fost îndestulați în urma vânzării bunului, iar o repunere a părților în situația anterioara i-ar prejudicia.

Totodată, s-a mai învederat că nu ar fi justificată promovarea unei cereri de întoarcere a executării silite din partea lichidatorului judiciar, întrucât în cazul reluării licitațiilor exista posibilitatea neobținerii prețului de 2.940.000 RON fără TVA.

O altă critică invocată de pârâtă vizează faptul că la data încheierii contractului de vânzare nr. x/08.11.2011 procesul-verbal nu era anulat, prețul era încasat și distribuit creditorilor, iar litigiul nu era notat în Cartea Funciară.

S-a menționat că prin contestația formulată, reclamanta nu a înțeles să se judece cu D., astfel cum rezultă și din sentința nr. 292 din 27 aprilie 2011 a Tribunalului Brăila.

În ceea ce privește contractul nr. x/12.07.2012 încheiat între S.C. D. S.A. și E. S.R.L., recurenta a subliniat că și acesta a fost valabil încheiat, părțile fiind de bună-credință la momentul încheierii lui, întrucât reclamanta, care se presupune că avea interes, a înțeles să nu noteze litigiul în Cartea Funciară.

În ceea ce privește cauza ilicită a încheierii contractelor, reclamanta nu a făcut dovada existenței cauzei ilicite, în sensul încheierii contractelor în vederea eludării legii.

Primul contract a fost încheiat în anul 2011, iar cel de-al doilea la un interval de un an, iar la momentul încheierii contractului nr. x/12.07.2012 nu a existat niciun impediment legal care să interzică încheierea acestuia.

În consecință, recurenta-pârâtă B. S.A. prin lichidator judiciar C. a învederat că, în speță, nu sunt motive care să atragă nulitatea absoluta a contractelor, astfel încât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Pârâta E. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL Filiala București a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 62/A din 12 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a dispus anularea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/12.07.2012, aplicând în mod eronat prevederile art. 1254 alin. (2) C. civ.

Cu privire la calitatea de acționar a J. S.A. la D. S.A., recurenta-pârâtă a arătat că nu cunoștea faptul că J. S.A. ar fi acționar în cadrul societății D. S.A., depunând în acest sens extrase de pe Bursa de Valori București, precum și extras de la Oficiul Registrului Comerțului din care reieșeau asociații vânzătoarei.

Față de reținerile instanței potrivit cărora E. S.R.L. ar fi trebuit să depună situația de la momentul vânzării, s-a subliniat că D. S.A. și-a schimbat sediul în anul 2013, astfel că anterior acestei date, doar situația de la Bursa de Valori București putea să arate structura acționariatului vânzătoarei pârâte, nefiind respectate egalitatea părților în proces.

S-a mai susținut că, în speță, calitatea de cumpărător a avut-o E. S.R.L. și nu K., societate care a fost constituită în asociere cu L. și J. S.A. în vederea realizării unui proiect investițional și care este radiată. Din probele administrate, nu reiese că J. S.A. ar fi asociatul cumpărătoarei E. S.R.L. și nici că ar avea vreo putere decizională asupra tranzacției încheiate între părți.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că, în cauză, nu se poate pune în discuție existența unei cauze imorale, în contextul în care societatea E. S.R.L. a achiziționat activele în vederea dezvoltării economice ulterioare.

În opinia pârâtei-recurente, cauza ilicită a fost analizată cu aplicarea eronată a prevederilor art. 1236 C. civ., în sensul că existența cauzei licite se prezumă, iar reclamanta trebuia să facă dovada necontestabilă a cauzei ilicite. Or, chiar din înscrisurile invocate de parte, respectiv decizia nr. 518/2012, reiese faptul că această soluție nu a fost comunicată părților la momentul încheierii contractului autentificat sub nr. x/12.07.2012, întrucât această soluție a fost redactată după data încheierii contractului, iar comunicarea a avut loc după data redactării.

Totodată, s-a mai subliniat că, în cazul în care din extrasul de carte funciară, care a stat la baza încheierii contractului de vânzare rezultă că vânzătorul este proprietarul imobilului, părțile nu pot fi acuzate de rea-credință, întrucât reclamanta nu notase niciun litigiu în cartea funciară la acel moment, astfel că, în accepțiunea pârâtei, contractul de vânzare a fost valabil încheiat.

La data de 23 iulie 2018, reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta E. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL Filiala București.

Se susține că recursul încalcă interesul debitoarei și ocrotește interesul particular al unui singur creditor, în defavoarea celorlalți, respectiv D. S.A., ce figurează înscris în tabelul preliminar al creanțelor cu suma de 4.0571.689.23 RON, din care 3.406.0720 RON reprezentând prețul prevăzut în contractul de vânzare nr. x/12.07.2012.

Reclamanta a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, raportat la faptul că instanța de apel a analizat aspectele legate de buna-credință și frauda la lege.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. S.A. prin lichidator judiciar C. prin care se arată că modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ.. Criticile expuse în conținutul cererii de recurs nu precizează în ce constă încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material și sunt străine de considerentele hotărârii atacate, întrucât se referă la împrejurări ce nu pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate, nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, se solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării și nulității recursurilor declarate de pârâtele B. S.A. prin lichidator judiciar C. și E. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL - Filiala București, invocate de intimata-reclamantă A. S.R.L., a admis în principiu recursurile și a stabilit termen la 19 noiembrie 2019.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că nu sunt fondate recursurile, pentru următoarele considerente:

I. Recurenta-pârâtă B. S.A. prin lichidator judiciar C. invocă motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6, 8 din C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. Circumscris acestor motive de recurs, se susține de către recurenta-pârâtă că nu ar fi fost respectat principiul specializării instanței în procedura insolvenței.

Criticile recurentei-pârâte urmează a fi înlăturate, pornind de la observația că decizia atacată cu recurs este pronunțată în fond după casarea dispusă prin Decizia nr. 677 din 11 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Competența materială procesuală în legătură cu specializarea instanței a fost stabilită la prima instanță, potrivit dispozițiilor art. 130 și art. 131 din C. proc. civ., iar soluția de respingere a excepției de necompetență prin încheierea din 17 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, nu a format obiectul apelului, dobândind autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în legătură cu nepronunțarea instanței de apel asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează calea de atac a apelului.

Prin decizia nr. 677 din 11 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a constatat că în etapele anterioare ale procesului, judecata nu a purtat în mod corespunzător asupra fondului, din cauze care relevă greșita aplicare a normelor de drept material ce țin de regimul juridic al nulității absolute, reclamanta întemeindu-și acțiunea pe motivele legate de cauza ilicită și frauda la lege.

Prin decizia de casare, prin care s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a stabilit că obiectul cererii de chemare în judecată privea constatarea nulității absolute și erau, deci, incidente normele de drept material specifice care instituie regula fundamentată a unei legitimatio ad causam generale, în virtutea intereselor publice vătămate, potrivit art. 1247 alin. (1) și (2) din C. civ.

Instanța de apel reține corect că, efect al casării, în condițiile în care apelul reclamantului viza hotărârea instanței fondului în integralitatea acesteia, limitele judecății erau determinate de o nouă judecată asupra fondului, nefiind, în consecință, analizate și soluțiile date în legătură cu excepțiile pârâtelor din prima instanță, legate de lipsa unor condiții de exercitare a acțiunii civile.

Obiecțiunile recurentei-pârâte sunt legate, în realitate, de o altă condiție de exercitare a acțiunii, prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ. și anume interesul, în sensul inexistenței folosului propriu urmărit de parte.

Sub acest aspect, instanța de recurs motivează în considerentele deciziei de casare că efectul admiterii acțiunii în anularea licitației nu îl constituie dreptul de a câștiga licitația, ci doar dreptul de a participa la aceasta, iar un asemenea drept justifică interesul reclamantei de a solicita anularea contractelor de vânzare, dezlegare cu caracter obligatoriu, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Interesul procesual poate fi și unul viitor, previzibil, în sensul în care folosul urmărit, chiar dacă nu intervine imediat odată cu admiterea acțiunii în nulitate, aceasta nu este lipsită de interes dacă deschide părții care a promovat acțiunea calea către o nouă procedură de valorificare a imobilului debitoarei, ce îi va aduce folosul urmărit.

Potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., instanța de apel se afla în situația unei instanțe care, rejudecând fondul, era obligată să se limiteze la analizarea chestiunii care a atras casarea. Judecata s-a reluat de la momentul la care s-a produs neregularitatea care a atras casarea hotărârii, nefiind cazul refacerii actelor de procedură anterioare sentinței, potrivit art. 501 alin. (2) C. proc. civ.

Readucerea în dezbaterea judiciară, în calea de atac a recursului, în al doilea ciclu procesual, a aspectelor legate de competența materială procesuală a instanței ori de interesul procesual al reclamantei ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale din interiorul aceluiași, proces, neputând fi primite.

În ce privește indicarea formală a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, se constată că acestui temei juridic al căii de atac nu îi este circumscrisă nicio argumentație juridică.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu pot fi reținute, pe de o parte pentru că nu este dezvoltat acest pretins motiv de nelegalitate și, pe de altă parte, în cauză instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de admitere a apelului reclamantei și de înlăturare a apărărilor recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă invocă și motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin modul în care este concepută motivarea recursului se tinde și la o cenzurare a aprecierii date în interpretarea mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară a recursului, în cadrul căruia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanța de la fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei sub aspectul elementelor de fapt ale cauzei.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel ar fi nesocotit efectele Deciziei nr. 518 din 2 iulie 2012 a Curții de Apel Galați, secția a II-a civilă, Maritimă și Fluvială și dispozițiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, în sensul că anularea licitației în cadrul procedurii de insolvență a debitoarei B. S.A. în lichidare judiciară nu atrăgea nulitatea contractului de vânzare încheiat cu pârâta-intimată D. S.A., autentificat la BNP I., nr. 1339 din 8 noiembrie 2011.

Dispozițiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 statuează că dacă vânzarea activelor se face prin licitație publică, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate.

Recurenta-pârâtă a susținut și în apel că deși s-ar fi anulat licitația, prin nepronunțarea expresă asupra nulității procesului-verbal de licitație, acest act juridic ar fi continuat să își producă efectele, argumente care au fost corect înlăturate.

Prin decizia de casare nr. 583 din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel Galați, s-au stabilit obiectul cauzei si limitele învestirii instanței, respectiv că judecătorul sindic avea de soluționat o contestație împotriva procesului-verbal de adjudecare și a actelor premergătoare licitației, cu consecința că admiterea contestației a avut ca efect anularea procesului-verbal de adjudecare.

Astfel, decizia de anulare a procedurii de vânzare a imobilului debitoarei la licitație publică își producea în mod necesar efectele și asupra rezultatului acestei proceduri.

Pârâtele au conceput cu rea-credință un mijloc de a eluda aceste efecte obligatorii ale hotărârilor judecătorești, prin încheierea contractului de vânzare a imobilului, în legătură cu care s-au reținut prin decizia atacată cu recurs cauza ilicită și frauda la lege (art. 1237 C. civ.), cu consecința nulității, în temeiul art. 1238 alin. (2) C. civ.

Dispozițiile art. 1237 din C. civ. prevăd că este ilicită cauza atunci când contractul este mijlocul pentru a se eluda aplicarea unei norme legale imperative, cu precizarea că fraudarea legii se distinge de fraudarea intereselor altor persoane.

Normele imperative eludate au fost identificate în cuprinsul Legii privind procedura insolvenței nr. 85/2006 care, prin art. 116 plasează desfășurarea lichidării bunurilor din averea debitorului sub controlul de legalitate al judecătorului sindic, precum și în cuprinsul dispozițiilor din C. proc. civ., cu care se completează aceste dispoziții speciale, respectiv ale art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., privind obligativitatea hotărârii judecătorești.

Cauza ilicită a contractului de vânzare a fost raportată la aceste norme imperative, a căror aplicare ar fi operat în defavoarea cel puțin a uneia dintre părțile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul. În virtutea hotărârii definitive de anulare a licitației, procedura de valorificare a activelor imobiliare ale debitoarei ar fi fost reluată, fără a exista certitudinea dobândirii dreptului de proprietate de către cumpărător, pârâta-intimată D. S.A.

În argumentarea căii de atac, recurenta-pârâtă invocă faptul că la data încheierii contractului, nu era anulat procesul-verbal de adjudecare, prețul vânzării a fost încasat și distribuit creditorilor, litigiul nu era notat în Cartea funciară, iar cadrul procesual stabilit în procedura de contestare a licitației nu l-ar fi inclus și pe cumpărător, respectiv pe intimata-pârâtă D. S.A.

Toate aceste argumente ale recurentei-pârâte constituie critici de nelegalitate în legătură cu reținerea greșită a dispozițiilor art. 1238 alin. (2) din C. civ., privind caracterul comun al iliceității cauzei. Potrivit acestor prevederi legale, ambele părți ale contractului trebuie să fie animate de scopul comun, al eludării aplicării unei norme legale imperative sau cel puțin ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască acest scop în privința cocontractantului.

Or, instanța de apel a avut în vedere faptul că în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, privind intenția de vânzare, respectiv de cumpărare, căreia îi este circumscrisă plata prețului, contractul nu era nevalabil, valorificând în schimb modul extrinsec de raportare a acestei convenții la incidența normelor imperative menționate anterior, în scopul eludării lor, perspectivă din care raționamentul logico-juridic al instanței de apel este corect.

Vânzătoarea (debitoarea prin lichidatorul judiciar) a fost parte în cadrul dosarului având ca obiect contestarea licitației publice încă de la începutul procesului, în timp ce cumpărătoarea (pârâta-intimată) a formulat cerere de intervenție în proces, hotărârea definitivă pronunțată fiind, în egală măsură, față de ambele părți ale convenției obligatorie, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 1238 alin. (2) teza finală din C. civ. sancționează și comportamentul cocontractantului care, cunoscând sau trebuind să cunoască scopul ilicit al celeilalte părți, a consimțit, în aceste condiții, la încheierea contractului.

Astfel, ignorarea scopului ilicit al celeilalte părți, respectiv al vânzătoarei, nu este suficientă pentru înlăturarea sancțiunii nulității.

Potrivit dispozițiilor legale antereferite, cumpărătorul trebuia, la rândul său, să manifeste diligență, în vederea cunoașterii adevăratului scop al celeilalte părți, tocmai în vederea asigurării sale asupra valabilității contractului, în caz contrar neputându-se susține buna-credință.

Intimata-pârâtă D. S.A. (cumpărătoare) care, de altfel, nici nu a atacat soluția instanței de apel, de constatare a nulității contractului încheiat cu recurenta-pârâtă (vânzătoare) trebuia și putea să efectueze verificările necesare în legătură cu legalitatea procedurii ce stătea la baza încheierii convenției și a existenței unei proceduri judiciare de contestare a acesteia.

Obiectul material al convenției de vânzare îl constituia unul dintre activele societății aflate în lichidare judiciară, a căror înstrăinare era supusă unor condiții de strictă reglementare stabilite prin legea specială a procedurii insolvenței, cu posibilitatea contestării în condițiile aceluiași act normativ.

Din această perspectivă, lipsa unei notări în cartea funciară nu ar putea constitui un argument în sprijinul validității convenției, pentru că în discuție nu este neîndeplinirea condiției privind titularul dreptului real, ci neregularitatea vânzării realizate în cadrul procedurii insolvenței, pentru care sunt instituite alte forme de publicitate.

Spre deosebire de dreptul comun, procedura specială în baza căreia se desfășoară procesele în cadrul insolvenței cuprinde prevederi exprese menite să evite soluții prin care terții față de litigiul soluționat ar putea fi lezați.

Legiuitorul a asigurat cadrul legal ce corespunde necesității de transparență a desfășurării procedurii insolvenței, bazată pe accesul liber la informație. Astfel, Buletinul Procedurilor de Insolvență oferă garanția oricăror persoane interesate privind accesul la toate documentele procedurale emise de către instanțele judecătorești și lichidatorul judiciar.

Recurenta-pârâtă mai susține că restabilirea situației anterioare putea fi cerută doar de către creditori, dar aceștia nu ar fi avut nici un interes, pentru că ar fi obținut un preț maxim.

În același sens, se susține și că lichidatorul judiciar ar fi acționat pentru recuperarea creanțelor, neavând obligația de a proteja interese ale terților față de procedură, cum este reclamanta-intimată.

Sub acest ultim aspect, se reține că acțiunile lichidatorului judiciar se exercită în numele și pe seama debitoarei, în sensul unei legitimatio ad causam care îi conferă dreptul de a acționa în interesul procedurii, dar includ în mod necesar respectarea principiului legalității, acesta fiind și motivul pentru care activitatea sa se desfășoară sub controlul judecătorului sindic, care intervine în vederea restabilirii acesteia.

Prin hotărârea de anulare a licitației s-a reținut că măsura a avut ca motiv încălcarea intereselor debitoarei privind maximizarea averii, principiu general și legal al procedurii insolvenței.

Efectul anulării licitației s-a răsfrânt într-o manieră egalitară asupra tuturor participanților la procedură, debitoare și creditori, având în vedere prevalența caracterului concursual al procedurii, pregătind executarea silită asupra patrimoniului debitoarei în condiții de legalitate, tocmai în vederea satisfacerii interesului general al maximizării gradului de valorificare a activelor și recuperării creanțelor.

Având în vedere natura nulității absolute, aceasta nu putea fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită, neputând avea un asemenea efect decizia creditorului majoritar de validare a convenției de vânzare ori hotărârea de neatacare cu acțiune în nulitate adoptată de creditori, sens în care sunt și dezlegările deciziei nr. 677 din 11 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut incidența fraudei la lege, în considerarea faptului că prin convenția încheiată s-a urmărit de către părți sustragerea de la controlul de legalitate efectuat de instanța judecătorească și lipsirea de efecte a hotărârii pronunțate.

Prefigurându-se modul de soluționare a procesului având ca obiect nulitatea licitației, prin adoptarea voluntară si conștientă a convenției, ceea ce denotă și caracterul ilicit al cauzei determinante a acesteia, părțile au realizat o finalitate contrară normelor legale imperative menționate anterior, sancțiunea constând în nulitatea absolută a operațiunii frauduloase, deoarece actul juridic încheiat în scopul săvârșirii unei fraude nu poate produce efectul urmărit la încheierea acesteia.

În sensul intenției cumpărătoarei (intimata-pârâtă) de sustragere de la norma legală aplicabilă este de menționat și că la scurt timp după pronunțarea soluției definitive de anulare a licitației, imobilul achiziționat de la debitoarea aflată în lichidare a fost vândut mai departe, în temeiul unei alte convenții de vânzare care a format, de asemenea, obiectul acțiunii în nulitate, fiind dovedite atât intenția frauduloasă, cât și procedeul fraudulos prin care, folosindu-se mijloace aparent legale, au fost eludate prevederile imperative ale legii.

Concluzia care se desprinde din analiza motivelor menționate anterior este că recurenta-pârâtă nu a reușit să demonstreze existența unor motive de nelegalitate ale deciziei atacate cu recurs.

În legătură cu motivele de recurs care vizează soluția de constatare a nulității contractului subsecvent de vânzare autentificat de BNP G. nr. 1516 din 12 iulie 2012, întrucât au același conținut cu motivele invocate prin calea extraordinară de atac a cumpărătoarei- recurenta-pârâtă E. S.R.L., vor fi analizate prin considerente comune.

II. Recurenta-pârâtă E. S.R.L. își întemeiază recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul unei greșite aplicări a dispozițiilor art. 1254 alin. (2) din C. civ., a art. 1236 C. civ., precum și a art. 938 C. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod.

Recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează inclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel, în virtutea dispozițiilor din decizia de casare.

Înalta Curte constată că în expunerea argumentelor sale, recurenta- pârâtă se referă la situația de fapt, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel. Astfel, argumentele legate de înscrisurile privind structura capitalului social al societăților în litigiu ori plata prețului aferent convenției de vânzare, care ar demonstra o situație de fapt diferită decât cea reținută de instanța devolutivă de control judiciar, reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Nu pot fi reținute nici criticile în sensul că instanța de apel nu ar fi dat prevalența cuvenită prezumției caracterului licit al cauzei contractului de vânzare și prezumției de bună-credință, astfel încât contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 12 iulie 2012 la BNP G., încheiat între D. S.A. (vânzător) și recurenta-pârâtă E. S.R.L. (cumpărător) ar fi fost greșit anulat.

Principiul desființării actului subsecvent, ca urmare a desființării actului inițial, aplicat de instanța de apel, este cel potrivit cu care desființarea actului juridic primar atrage după sine și desființarea actului juridic următor, datorită legăturii acestora. Acest principiu exprimat în adagiul "resolute iure dantis resolvitur ius accipientis" este consacrat în dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ.

Instanța de apel și-a întemeiat soluția de anulare a contractului pe dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ., constatând că nu opera în cauză nicio excepție de la regula privind nulitatea actelor juridice subsecvente celui anulat, contractul fiind lovit de nulitate absolută, urmare a cauzei ilicite și a relei-credințe a părților convenției.

Astfel, instanța de apel motivează că recurenta ar fi cunoscut și sprijinit interesul intimate-pârâte, vânzătoare de rea-credință, de a înstrăina imobilul pentru a se eluda efectul nulității contractului încheiat cu debitoarea în insolvență, cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale art. 116 din Legea nr. 85/2006 și a efectelor hotărârii judecătorești de anulare a licitației.

Recurenta-pârâtă își circumscrie criticile de legalitate în jurul principiului ocrotirii credinței legitime, argumentul principal fiind legat de lipsa unei înscrieri în cartea funciară a mențiunii privind litigiul având ca obiect anularea procedurii licitației.

Recurenta se prevalează de ideea de aparență juridică care înlătură nulitatea actului juridic încheiat, cu motivarea că în calitate de terț ar fi dobândit proprietatea imobilului vândut de intimata-pârâtă, întemeindu-se cu bună-credință pe aparența creată de autorul său.

Instanța de apel a constatat că de la principiul anulării actelor subsecvente urmare a anulării actului inițial, legea instituie anumite excepții și a citat dispozițiile art. 937 alin. (1) C. civ., deși privesc dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință. Acest argument nu formează obiectul criticilor în recurs, fiind preluat în motivarea căii extraordinare de atac a pârâtei, prin care se invocă dispozițiile art. 938 din C. civ. care, la rândul lor, se referă la dobândirea proprietății mobiliare și reglementează buna-credință.

În ce privește dobândirea drepturilor reale asupra imobilelor și situația terțului dobânditor, potrivit art. 17 alin. (4) C. civ., nu sunt aplicabile dispozițiile privind eroarea comună invocate de recurentă la instanțele devolutive.

Recurenta nu se prevalează direct de modul de dobândire ex lege a dreptului de către terțul achizitor de bună-credință al imobilului, însă prezintă relevanță analiza condiției privind buna-credință instituită în această situație, potrivit art. 901 alin. (2) C. civ.

Buna-credință se referă, în acest caz, la credința dobânditorului tabular că antecesorul său avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite acest drept. Această convingere se întemeiază pe prezumția exactității înscrisurilor drepturilor reale imobiliare în cartea funciară. Pentru a produce acest efect, buna-credință a terțului dobânditor trebuie să existe la data înregistrării cererii sale de înscriere a dreptului în cartea funciară.

Instanța de apel a analizat corect situația recurentei-pârâte, care își susținea poziția de subdobânditor al imobilului cu titlu oneros și de bună-credință, în situația în care nu exista o notare în cartea funciară a litigiului în legătură cu procedura de executare silită a imobilului și a pornit de la prezumția bunei-credințe, prezumție relativă (juris tantum) ce poate fi răsturnată prin proba contrarie.

Astfel, instanța de apel și-a motivat soluția în baza concluziei că recurenta-pârâtă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că antecesorul său, intimata-pârâtă vânzătoare a înstrăinat bunul imobil (în data de 12 iulie 2012), la scurt timp după pronunțarea hotărârii definitive a curții de apel (2 iulie 2012), în urma căreia nu avea toate calitățile prevăzute de lege pentru a transmite dreptul real asupra imobilului și l-a înstrăinat cu rea-credință, cauza convenției, în aceste condiții, având caracter ilicit, în sensul art. 1236 alin. (2) C. civ.

Argumentele principale ale instanței de apel sunt legate de o înțelegere între părți care exclude buna-credință, dedusă din decizia societății cumpărătoare de achiziționare a imobilului ce precede decizia societății vânzătoare de înstrăinare, apropierea între parțile convenției demonstrată de relațiile de afaceri cu participație comună și îndeosebi de neplata prețului vânzării care, în această situație, dovedește existența unui alt scop al convenției decât cel aparent.

Instanța de apel nu a reținut existența unui acționariat comun, ci a evidențiat relațiile de parteneriat de afaceri derulate prin intermediul administratorului recurentei, din care rezulta existența unor interese comune.

Recurenta-pârâtă avea toate mijloacele de verificare, prin diligențe minime, a situației juridice a bunului înstrăinat de vânzătoare. Aceasta din urmă achiziționase imobilul în urma unei proceduri publice de vânzare în cadrul procedural special al insolvenței, care are un grad maxim de transparență și care permite accesarea actelor de procedură emise de instanțele judecătorești de către orice persoană interesată. Instituindu-se condiții speciale de publicitate prin legea insolvenței, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de eroare și de buna-credință.

În aceste condiții, corect instanța de apel a stabilit că ipoteza prezumției legale a bunei-credințe nu a fost confirmată, astfel încât nu putea interveni consecința prezumției.

Potrivit recurentei-pârâte, în mod greșit s-a reținut că ar fi cunoscut calitatea de acționar a societății J. S.A. în cadrul societății vânzătoare D. S.A. și în aprecierea probatoriului s-ar fi produs o încălcare a principiului egalității de arme.

Înalta Curte revine cu observația că reanalizarea situației de fapt stabilite de instanța de apel în baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei nu este posibilă, situația de fapt stabilită constituind o premisă ce nu mai poate fi repusă în discuție, în cadrul controlului de legalitate pe calea recursului.

În jurisprudența C.E.D.O., principiul invocat de recurentă semnifică tratarea egală a părților pe toate durata procedurii, în fața tribunalului, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces.

În judecarea cauzei după casare, părțile au avut posibilitatea de a solicita suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, privind dovada efectuării plății prețului aferent achiziției imobilului și cu privire la celelalte aspecte ale litigiului.

Au fost depuse în apel înscrisuri privind efectuarea unor operațiuni de compensare și de cesiune de creanță între părțile convenției și societatea J. S.A., înscrisuri pe care și-a fundamentat concluziile instanța de apel, în sensul că plata prețului de cumpărare a imobilului nu s-a efectuat nici în termenul și nici în modalitatea prevăzute în contract.

Recurenta-pârâtă a dispus, deci, de aceleași mijloace probatorii ca și intimata-reclamantă, a avut posibilitatea reală de a-și susține cauza prin administrarea de dovezi și formularea concluziilor în apărare, în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă în proces.

În cuprinsul deciziei au fost explicate argumentele esențiale care au concurat la formarea convingerii instanței, fiind analizate circumstanțele relevante expuse de recurenta-pârâtă.

Prin urmare, argumentele dezvoltate de recurenta-pârâtă nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale, de natură să impună admiterea căii de atac și casarea hotărârii recurate.

Pentru toate aceste considerente, recursurile vor fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Cererea intimatei-reclamante întemeiată pe dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., privind recuperarea cheltuielilor de judecată va fi respinsă, în urma constatării că se solicită plata onorariului de avocat pentru toate gradele de jurisdicție, fără a se face dovada onorariului aferent căii de atac extraordinare a recursului.

Solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în fond și apel direct în recurs nu poate fi admisă, având în vedere dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., precum și limitele judecății în calea de atac, față de care, în această situație, este depășit cadrul procedural.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele S.C. P. S.A. prin lichidator judiciar C. S.P.R.L. și S.C. E. S.R.L. prin administrator judiciar H. S.P.R.L. - Filiala București împotriva deciziei civile nr. 62/A din 12 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 19 noiembrie 2019.