ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1155/2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 24 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamantul S.N. A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 13.578.761,74 RON, reprezentând îmbogățirea acestuia fără justă cauză, prin achitarea de către reclamant a lucrărilor la pista de decolare-aterizare care se află în proprietatea pârâtului, cu cheltuieli de judecată. La data de 18 august 2016 și, respectiv, 22 noiembrie 2016, reclamanta S.N. A. SA și-a majorat succesiv câtimea pretențiilor la suma de 13.829.499,02 RON și, ulterior, la suma de 14.729.499,02 RON. La data de 30 martie 2017 reclamanta și-a majorat din nou câtimea pretențiilor la suma de 15.916.438,21 RON, pentru ca la data de 27 aprilie 2017 reclamanta să depună o nouă precizare a cererii de chemare în judecată prin care și-a majorat câtimea pretențiilor la suma de 16.016.438,31 RON. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 1306/NLP/PI din 18 octombrie 2017 Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității de reprezentant al Statului Român a Ministerului Finanțelor Publice, invocată de Ministerul Finanțelor Publice precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor, invocată de Ministerul Transporturilor. A admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea formulată de reclamant, ca inadmisibilă. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A. SA, solicitând anularea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu obligarea intimatului debitor la plata cheltuielilor de judecată. În drept, a invocat dispozițiile art. 466 - 482 C. proc. civ. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin Decizia civilă nr. 368 din 19 iunie 2018 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva Sentinței civile nr. 1306 din 18 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/2016, având ca obiect pretenții întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut că art. 1348 C. civ. dispune în sensul că cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat. Această prevedere legală care consacră caracterul subsidiar al acțiunii întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză (fără just temei) determină inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, în speță existând un raport juridic între părțile litigante născut prin încheierea unui contract de concesiune, contractul care are ca obiect inclusiv folosirea pistei de aterizare de către concesionar, bun cu privire la care s-au realizat investițiile de către reclamant. Instanța de apel a mai reținut că apelanta-reclamantă a susținut ea însăși existența unui temei legal în virtutea căruia lucrările de modernizare ale pistei de aterizare trebuiau a fi suportate de către Statul Român, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998. Tocmai aceste temeiuri - clauzele contractuale și dispoziția legală invocată ca temei al obligației de plată a pârâtului, exclud posibilitatea de exercitare a acțiunii în îmbogățirea fără just temei, a concluzionat instanța de apel. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul SN A. SA, criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit a interpretat instanța de apel normele de drept, apreciind că reclamantul nu are deschisă calea acțiunii subsidiare a îmbogățirii fără just temei, întrucât dispozițiile H.G. nr. 521/1998 nu conțin referiri la contractul de concesiune pentru recuperarea investițiilor efectuate în perioada 2012 - 2013 de către recurentul-reclamant asupra pistei de decolare-aterizare.

A mai susținut recurentul-reclamant că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au prevăzut articolele din contractul de concesiune MM/2718 din 1 iunie 2011 în baza cărora să își poată recupera însărăcirea suferită de 16.016.438,31 RON, reprezentând investiții la pista de decolare-aterizare. Ori, răspunderea contractuală are drept temei prevederile din contractul de concesiune încheiat între părți.

Prin urmare, a arătat recurentul-reclamant, pentru ca bunurile de retur ce fac obiectul contractului de concesiune, să fie restituite concedentului în mod gratuit și liber de orice sarcini este necesar ca reparațiile sau modernizările să fie efectuate cu surse asigurate integral de la bugetul de stat. Ori investițiile efectuate de către recurentul-reclamant la pista de decolare-aterizare care se află în proprietatea pârâtului nu au fost efectuate din sume asigurate de intimatul-pârât de la bugetul de stat, ci din surse proprii ale recurentului-reclamant, intimatul realizând o îmbogățire fără justă cauză pentru suma de 16.016.438,31 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate. F. Apărările intimaților-pârâți.

Intimații-pârâți Ministerul Transporturilor și DGRFP Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât Ministerul Transporturilor a arătat prin întâmpinarea depusă că în perioada 3 noiembrie 2014 - 12 decembrie 2014 Curtea de Conturi a României a efectuat un control la recurentul-reclamant și prin Raportul de Control întocmit a dispus ca S.N. A. SA să califice cheltuielile ocazionate de reparațiile la pista de aterizare-decolare ca și active ale societății, potrivit dispozițiilor OMFP nr. 3055/2009. G. Considerentele instanței de recurs.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

După cum au reținut atât instanța de fond, cât și instanța de prim control judiciar, recurentul-reclamant a fost înființat prin H.G. nr. 521/1998, cu modificările ulterioare. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998, "Bunurile proprietate publică de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, reprezentând piste de decolare-aterizare, căi de rulare, platforme de îmbarcare-debarcare, precum și terenurile de sub acestea, aflate în administrarea Regiei Autonome Aeroportul Internațional Timișoara se concesionează de către Ministerul Transporturilor Aeroportului Internațional Timișoara, în condițiile legii". Potrivit art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 521/1998, "Contravaloarea bunurilor proprietate publică nu se regăsește în valoarea capitalului social al Aeroportului Internațional Timișoara" dar, potrivit alin. (5) al art. 2, "Veniturile rezultate din exploatarea bunurilor proprietate publică, concesionate Aeroportului Internațional Timișoara, se constituie venituri proprii ale acesteia". Între părți a fost încheiat, în condițiile H.G. nr. 521/1998, contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, contractul care stipulează în art. 7 alin. (19): "Concesionarul are obligația de a respecta toate celelalte obligații legate de bunurile ce fac obiectul prezentului contract prevăzut de H.G. nr. 521/1998". Rezultă că prevederile convenției părților se completează cu prevederile H.G. nr. 521/1998. Potrivit art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998, "Crearea de noi bunuri proprietate publică, dezvoltarea și modernizarea celor existente în scopul extinderii și modernizării activității Aeroportului Internațional Timișoara se asigură integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor. Obiectivele de investiții respective se aprobă prin hotărâre a Guvernului". În perioada 2012 - 2013 recurentul-reclamant a realizat investiții/lucrări de modernizare la pista de decolare-aterizare (care constituie domeniul public al Statului Român și potrivit Legii nr. 213/1998) - atât în temeiul convenției părților (art. 5 alin. (4) din contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001), cât și în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 521/1998, dispoziții în temeiul cărora concesionarul are atât dreptul de a încheia contracte economice cu terții pentru valorificarea în condiții de eficiență a exploatării obiectivelor concesiunii, dar, totodată, și obligația de a mări valoarea bunurilor concesionate și exploatate, prin lucrări de modernizare, îmbunătățiri, etc., potrivit obiectivelor stabilite de către concedent, pentru satisfacerea interesului public și îndeplinirea obiectului de activitate (art. 22 din H.G. nr. 521/1998). În mod corect au reținut instanțele de fond și de apel că lucrările contractate de către recurentul-reclamant au avut la bază acordul Statului Român, prin reprezentantul său în AGEA Aeroportului Internațional Timișoara, (hotărârea AGEA AIT-TV nr. 2 din 13 mai 2012), cât și în cadrul Consiliului de Administrație al AIT - TV, prin Decizia nr. 2 din 27 martie 2012, decizia emisă tocmai în baza contractului de concesiune. Așadar, nu se poate primi susținerea recurentului-reclamant în sensul că investițiile/lucrările de modernizare a bunurilor aparținând în proprietate Statului Român, dar care se află în folosința recurentului-reclamant, în baza contractului de cesiune încheiat pe o perioadă de 49 de ani, ar fi fost efectuate în afara unui acord contractual, recurentul-reclamant neputând administra și exploata domeniul public al statului decât în baza contractului de concesiune încheiat cu Ministerul Transporturilor. Aceasta este de fapt, și esența dreptului de concesiune. În acord cu prevederile contractuale, investiția efectuată, îmbunătățirile aduse bunurilor, crearea de noi bunuri proprietate publică, modernizarea celor existente, acestea intră în obiectul concesiunii în mod automat (art. 8 alin. (3) din Contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001). În acest context, în mod corect au considerat instanța de fond, cât și instanța de apel că recurentul-reclamant nu poate uzita de actio in rem verso, care reprezintă ultimul și singurul remediu, atunci când nu există nici un alt temei (legal sau contractual), prin care cel ce se pretinde a fi sărăcit să poată înlătura consecințele injuste ale unui fapt ilicit, dar care lui i-a produs un prejudiciu, îmbogățind în egală măsură, în mod injust și neimputabil, pe altul. Rezultă, astfel cum a decis legiuitorul prin art. 1348 C. civ., că acțiunea pentru restituirea îmbogățirii fără justă cauză are un caracter subsidiar, nefiind admisibilă dacă poate fi exercitată o altă acțiune pentru indemnizarea prejudiciului suferit. Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-reclamant, că instanța de apel a aplicat corect norma juridică la situația de fapt reținută de către instanță, în cauză nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cât privește recuperarea cheltuielilor efectuate de către recurentul-reclamant, pe baza acordului contractual, în condițiile explicate anterior, în contextul legal și contractual care reglementează raporturile juridice dintre părți, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 1705/2006, act normativ evocat de către părți, în cazul bunurilor reprezentând imobilizări finalizate, efectuate din surse proprii de finanțare, acestea vor fi cuprinse în inventarul bunurilor din domeniul public al statului "după recuperarea amortizării investiției, respectiv la expirarea duratei normale de utilizare, a contractului de concesiune sau de închiriere, potrivit prevederilor legale în vigoare, în baza unui act normativ adoptat în acest sens". Așa fiind, după cum au arătat și instanța de fond și instanța de apel, faptul că prin emiterea Raportului de Control întocmit de către Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Timiș, nr. 10.045 din 12 decembrie 2014, urmare a controlului efectuat în perioada 3 noiembrie 2014 - 12 decembrie 2014 la recurentul-reclamant, s-a stabilit că toate sumele achitate de către recurentul-reclamant nu reprezintă cheltuieli deductibile, ci acestea trebuie incluse în valoarea activului respectiv, sporindu-i astfel valoarea, nu prezintă relevanță, atâta timp cât, potrivit art. 16 alin. (2) din contractul de concesiune recurentul-reclamant avea obligația să țină separat evidența contabilă atât pentru bunurile de retur, cât și pentru bunurile proprii, iar recuperarea cheltuielilor se efectuează în modalități legale specifice.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., respinge recursul, ca nefondat.