ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1211/2020

Circumstanțele cauzei prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 22.02.2016, reclamanții A., B. și C. au solicitat obligarea pârâtului Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la continuarea aplicării prevederilor legale în materie de fond funciar, prin emiterea titlurilor de despăgubire aferente deciziei de despăgubire nr. 6707/23.04.2009 și să se ia act de faptul că reclamanții au fost în imposibilitatea exercitării dreptului la opțiune.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 279 din data de 23 noiembrie 2016 Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității invocată de pârât și a respins ca tardivă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții A., B. și C., aceștia criticând modul de soluționare a excepției tardivității cererii de chemare în judecată. Astfel, instanța de fond a analizat tardivitatea cererii prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. (1), (4) și (7) din Legea nr. 247/2005 - titlul VII, fără a ține cont de situația particulară a reclamanților, care s-au aflat în imposibilitate de a depune clarificările solicitate de pârâtă până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2010 vizând cotele succesorale. Practic, reclamanții au depus dosar la autoritatea pârâtă, acesta a rămas nesoluționat datorită greșelii din actele notariale de succesiune, iar după ce au fost depuse clarificările, dosarul a fost respins sub aspectul prescripției, fără a se lua în calcul motivul de suspendare a termenului. În opinia recurenților în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 2532 alin. (9), art. 2548 alin. (3) C. civ. și art. 41 din Legea nr. 165/2013, iar pârâta nu putea invoca un termen de decădere sau prescripție.

Apărările formulate de intimată Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond. În esență, intimata a arătat că s-a reținut în mod corect tardivitatea demersului reclamanților (dosar depus la A.N.R.P. la 2.09.2013) prin raportare la data emiterii deciziei nr. 6707/23.04.2009, întrucât termenul de 3 ani este unul de decădere, nesusceptibil de suspendare sau întrerupere. De asemenea, hotărârea primei instanțe este în acord și cu soluțiile pronunțate de Î.C.C.J. prin deciziile nr. 31/17.10.2016 și nr. 40/14.11.2016.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea hotărârii recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare: Prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la continuarea aplicării prevederilor legale în materie de fond funciar, prin emiterea titlurilor de plată aferente deciziei de acordare despăgubiri nr. 6707/23.04.2009 emise în temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005. Decizia sus-menționată a fost comunicată reclamanților la data de 4.02.2010 și, în raport de dispozițiile art. 18 1 alin. (4) Cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atât autoritatea pârâtă cât și instanța de fond au apreciat că cererea acestora depusă la data de 2.09.2013 a fost tardiv formulată, având în vedere și natura termenului instituit de textul de lege menționat, astfel cum s-a stabilit prin decizia Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 31/2016. Potrivit dispozițiilor art. 18 1 alin. (4) Cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 anterior menționate "titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea". Prin înscrisurile depuse în recurs și în special prin copia bonurilor de la fila x, recurenții-reclamanți au dovedit faptul că la data de 19.06.2012 s-au prezentat la sediul autorității pârâte în vederea exercitării dreptului de opțiune și valorificării titlului deținut. Dosarul reclamanților a fost verificat și restituit acestora, cu recomandarea verbală de a clarifica cotele succesorale, fără însă ca acesta să primească un număr de înregistrare cu dată certă. Această situație de fapt nu a fost contestată de către intimata-pârâtă, însă aceasta a înțeles să dea eficiență juridică doar cererii depuse de reclamanți la data de 16.07.2013, împreună cu sentința nr. 643/2012 pronunțată în dosarul nr. x/2010, prin care au fost anulate declarațiile notariale referitoare la cotele succesorale, pentru ca, în final, răspunsul autorității să fie unul de respingere a cererii ca tadiv formulată, astfel cum rezultă din adresa nr. x/20.06.2014. Raportat la aceste date și la înscrisurile depuse de părți, Înalta Curte reține că în cauză nu se repune în discuție natura termenului de 3 ani reglementat de art. 18 1 alin. (4) Cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, aceasta fiind stabilită prin deciziile nr. 31/17.10.2016 și nr. 40/14.11.2016 și pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și nici o eventuală suspendare sau întrerupere a termenului prin sentința Judecătoriei Botoșani, astfel cum în mod eronat a apreciat instanța de fond. Relevanță în cauză prezintă refuzul autorității pârâte de a înregistra în mod legal manifestarea de voință a reclamanților din data de 19.06.2012, exprimată cu respectarea termenului de 3 ani. Sub acest aspect, se impune a se efectua probatorii consistente cu privire la procedura de înregistrare a cererilor de emitere a titlurilor de plată aferente deciziilor de acordare despăgubiri emise în temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și de completare a dosarelor cu actele necesare, asigurând respectarea drepturilor persoanelor interesate și a manifestării lor de voință din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. Pentru considerentele expuse, întrucât instanța de fond s-a pronunțat pe excepție, fără a cerceta fondul acțiunii, în vederea respectării dreptului la dublul grad de jurisdicție, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.