ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1746/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului civil de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, să se constate, în temeiul Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, existența dreptului său, la despăgubiri sau compensații, pentru bunurile imobile avute în proprietate, până în anul 1940, de către autorii săi, B. și C. (bunicii paterni), refugiați din Bucovina de Nord; anularea deciziilor de validare a hotărârii nr. 185/2006, emisă de Instituția Prefectului Județului Suceava, ordinelor nr. 1280/2007 și nr. 687/02.07.2017, emise de A.N.R.P, prin care au fost respinse cererile nr. x/2003 și nr. y/2004, formulate în temeiul Legii nr. 290/2003 de către reclamant și obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pe numele reclamantului, pentru proprietățile arătate la primul capăt al cererii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a soluției pronunțate în prezentul dosar.

Prin sentința civilă nr. 536 din 18 iunie 2019, Tribunalul Suceava a respins, ca nefondată, cererea reclamantului A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 1041 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta-intimată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva sentinței civile nr. 536 din 18.06.2019, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea cererii de recurs și casarea deciziei recurate, iar în subsidiar, casarea sentinței civile nr. 536/18.06.2019, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a invocat, în esență, următoarele critici:

- În mod nelegal, instanța a invocat, din oficiu și fără a fi pusă în discuția părților, excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P., încălcând astfel prevederile art. 14 alin. (4), (5), (6) C. proc. civ.

In susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P, instanța a invocat faptul că aceasta este o instituție de stat, cu atribuții de coordonare și control a aplicării legislației din domeniul restituirii proprietății funciare de către instituțiile administrației de stat și comisiile de fond funciar, asigurând aplicarea unitară de către acestea a reglementarii în domeniu.

Totodată, a afirmat instanța că persoana față de care, în speță, se poate pretinde constatarea existenței dreptului este Statul Român, prin instituțiile administrației de stat, care nu este, din punct de vedere juridic, una și aceeași cu persoana care derulează procedurile administrative necesare obținerii despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 (comisia prevăzută de art. 6 din Legea nr. 9/1998) și nici cu persoana care are atribuții de coordonare și control în aplicarea acestei legi, A.N.R.P, fără a menționa însă care este, în opinia sa, instituția administrației de stat împotriva căreia ar fi trebuit introdusă acțiunea.

În consecință, acțiunea în constatare a fost corect îndreptată împotriva pârâtei A.N.R.P., singura autoritate de stat îndrituită să emită decizia cu privire la existența sau inexistența dreptului la despăgubiri și acordarea sau neacordarea despăgubirilor, în funcție de înscrisurile cu care persoanele îndreptățite fac dovada pretențiilor.

De altfel, pârâta nu a invocat, nici la fond și nici în apel, această excepție a lipsei calității procesuale pasive, ba chiar prin întâmpinarea depusă la fond, A.N.R.P a făcut dovada faptului ca a analizat înscrisurile doveditoare depuse în susținerea acțiunii și singurul motiv invocat pentru care considera că nu i se cuvin despăgubirile este faptul că, în anul 1941, autorul său, B., a obținut pentru sine și membrii familiei sale, care au emigrat cu el, cetățenia germană și a decedat în Germania, ca cetățean german, fapt contrazis prin probele administrate în cauză.

- În mod nelegal a apreciat instanța de apel că instanța de fond a calificat corect acțiunea ca fiind o acțiune în pretenții.

Prin această afirmație, instanța de apel a constatat faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la acțiunea în constatare, nu a intrat în judecata fondului și nu a motivat respingerea acestei acțiuni.

Cu toate acestea, instanța de apel nu a admis apelul, considerând justă soluția instanței de fond, pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

- În mod nelegal, instanța de apel a indicat, în decizia recurată, motive contradictorii de respingere a apelului, precum:

"Reclamantul a formulat acțiunea în contradictoriu cu Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților", după care a afirmat că:

"Așa cum am arătat anterior, reclamantul nu a indicat persoana cu care înțelege să se judece în acțiunea în constatare."

În același sens, s-a făcut referire la următoarele considerente:

"...persoana față de care în speță se poate pretinde constatarea dreptului este Statul român, prin instituțiile administrației de stat", după care a afirmat că:

"...pentru ca realizarea pretențiilor de către A.N.R.P să poată fi îndeplinită pe calea solicitată de reclamant, acesta din urma trebuie să-și probeze dreptul pretins".

- În mod nelegal, instanța de apel a reținut că nu a probat dreptul pretins, dar nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au intrat în judecata fondului cauzei, pentru a se putea pronunța cu privire la faptul că a probat sau nu dreptul pretins.

- A mai menționat instanța de apel, în mod eronat, că, la fond, a invocat doar aspecte cu privire la parcurgerea procedurii prevăzută de legea specială. Prezumția de lucru judecat a fost reținută de prima instanță, tocmai raportat la aceste probe.

În susținerea acțiunii în constatare, a depus înscrisurile oficiale obținute de la autoritățile îndrituite, despre care a arătat, în repetate rânduri, că le-a obținut mai târziu, și nu din vina sa.

Sentințele judecătorești au fost depuse la dosar, tocmai pentru a constata instanța că, până în prezent, nicio altă instanța de judecată nu s-a mai pronunțat cu privire la existența sau inexistența dreptului său la despăgubiri, că nicio altă instanță nu s-a pronunțat pe fond cu privire la dreptul pretins, dar și faptul că nu are o altă acțiune în realizare, prin care să obțină acest drept.

Raportat la obiectul cauzei "acțiune în constatare", prezumția puterii lucrului judecat nu putea fi reținută din aceste sentințe.

Ca urmare, în mod greșit, instanța de apel, fără a judeca cererea pe fond, a apreciat că "probele aflate la dosar, cu care reclamantul înțelege să-și dovedească acțiunea, nu sunt de natură să susțină dreptul pretins", după care a afirmat că "nu are relevanță la soluționarea cauzei dacă aceste probe emană ca urmare a analizei fondului dreptului, deoarece instanța nu soluționează în acest dosar o acțiune în baza legii reparatorii, ci o acțiune pe calea dreptului comun, unde reclamantul produce probele pe care le consideră de cuviință".

În raport de aceste afirmații, recurentul a arătat că, dacă acțiunea ar fi fost soluționată pe calea dreptului comun, atunci instanța, din înscrisurile doveditoare depuse, ar fi stabilit dacă are sau nu dreptul la despăgubiri pentru bunurile autorilor săi și nu ar fi respins acțiunea ca nefondată, fără a intra în judecata fondului.

Recurentul a susținut că a probat dreptul pretins prin înscrisurile oficiale emise de autorități. În drept, legea care îi conferă acest drept este Legea nr. 290/2003, cu completările și modificările ulterioare. Dreptul la despăgubiri s-a născut odată cu asumarea de către România, prin Tratatul de pace, că va despăgubi persoanele îndreptățite. Așadar, nu a solicitat constatarea unei situații de fapt, ci constatarea existenței unui drept pe care l-a avut întotdeauna, însă, până acum, nu l-a putut proba, din motive independente de voința sa.

Instanța însă nu s-a pronunțat asupra a tot ce s-a cerut, nu s-a pronunțat cu privire la existența sau inexistența dreptului său la despăgubiri, contrar prevederilor art. 22 alin. (2), (6) C. proc. civ.

Recurentul a susținut și că termenul prevăzut la art. 8 alin. (5) din Legea 290/2003 nu poate fi considerat un termen de decădere din dreptul la despăgubiri, întrucât legea poate da un termen de depunere a cererilor pentru acordarea despăgubirilor, dar nu poate obliga pe nimeni, sub sancțiunea decăderii din dreptul la despăgubiri, să dea în judecată A.N.R.P în termen de 30 de zile, 6 luni sau un an, pentru anularea deciziilor sale, și nici nu poate să decadă din drepturi persoanele care, la data soluționării cererilor de către comisii, aveau dosarele incomplete. Așa cum se poate constata, termenul de depunere a cererilor a fost prelungit o singură dată, prin Legea nr. 171/2006, însă termenul de completare a dosarelor a fost prelungit în mod repetat, atât prin Legea nr. 171/2006, cât și prin îndrumarea A.N.R.P nr. 3870/2007, și chiar și prin Legea nr. 164/2014, numai că recurentul nu a mai beneficiat de aceste prevederi, întrucât comisiile au ales să soluționeze dosarul său, chiar dacă era incomplet, încă din 2006-2007, iar acesta a obținut documentele necesare abia începând cu anul 2009 și apoi au fost necesare alte demersuri care au durat până în 2015. De altfel, Legea nr. 290/2003, la art. 8 alin. (5), prevede că petenții nemulțumiți se pot adresa instanței împotriva ordinului A.N.R.P și nu impune acest lucru sub sancțiunea decăderii din drepturi.

Recurentul a arăta că, în 2004, a primit de la Arhiva de stat din Cernăuți documente care arătau că autorul său, B., a fost proprietarul unei case pe strada x, după care, în 2006, înainte de emiterea ordinului Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, aceeași arhivă i-a trimis o adresă prin care îi comunica faptul că nu există informații că autorii săi ar fi domiciliat în Storojinet.

Dacă instanța ar fi soluționat pe fond cererea sa și dreptul pretins, având în vedere obiectul acesteia, dacă ar fi analizat înscrisurile doveditoare atașate la dosar, ar fi constatat că, din motive independente de voința sa, la data analizării dosarelor de către comisii, nu a putut face dovada pretențiilor și că acest fapt nu poate duce la decăderea sa din dreptul la despăgubiri, dar și faptul că acum face pe deplin dovada dreptului pretins.

- În ceea ce privește afirmația instanței de apel "apelantul critică faptul că sentința civilă nr. 3277/2010 a Tribunalului Suceava nu a rămas definitivă", arată că această afirmație este neîntemeiată, întrucât, în cap. II din cererea de apel, a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că această sentință a rămas definitivă prin nerecurare, în condițiile în care aceasta a fost atacată cu recurs, doar că, prin această sentință, nu s-a stabilit existența sau inexistența dreptului său la despăgubiri, pentru a se reține prezumția lucrului judecat.

Recurentul a formulat în instanță o cerere de chemare în judecată, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, prin care a solicitat repunerea în termen și, nicidecum, constatarea dreptului la despăgubiri pentru a putea fi reținută prezumția puterii lucrului judecat. Prin sentința nr. 3277/2010, Tribunalul Suceava a invocat excepția tardivității acțiunii în anulare a ordinului, reținând că nu este vina sa că a obținut actele necesare completării dosarului mai târziu. Această sentința a fost atacată cu recurs, care a fost respins, ca nefondat.

- A mai reținut instanța de apel, în mod eronat, că a invocat, în cererea de apel, că dreptul la despăgubiri este imprescriptibil și a invocat ca temei de drept art. 2502 C. civ.

Având în vedere că dispozițiile procedurale cuprinse în Legea nr. 290/2003 permit cenzurarea deciziilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, îndreptățește instanța nu numai la analizare, ci și la completarea probatoriului administrat în procedura administrativă și judiciară; în măsura în care aceasta ar conduce la soluționarea justă a cauzei.

De asemenea, instanța are posibilitatea reaprecierii forței probante a înscrisurilor depuse de părți, în măsura în care atare înscrisuri se coroborează cu restul probatoriului, ținând seama de dificultățile procurării înscrisurilor în discuție, de autoritățile emitente și, mai ales, de data întocmirii acestora și de contextul istoric al redactării acestora.

- A mai reținut instanța de apel, în mod eronat, că, prin faptul că nu a beneficiat de prelungirea termenului de completare a dosarelor, prevăzut în îndrumarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nr. 3870/2007 și Legea nr. 164/2014, invocă, practic, lipsa din cuprinsul legii a unor prevederi referitoare la situația sa. Instanța nu poate adaugă la lege prevederi noi, ci trebuie să soluționeze cauza în raport cu reglementările legale existente.

Recurentul nu a solicitat însă instanței să adauge prevederi noi, ci să judece, ținând cont de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință, așa cum s-a statuat de legiuitor prin art. 22 alin. (7) C. proc. civ., și să nu refuze soluționarea acțiunii în constatare, pe motiv că legea nu prevede sau este neclară sau incompletă, judecătorul fiind obligat la interpretarea judiciară a legii, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Așadar, se impune judecata pe fond a cauzei, pentru a se stabili dacă are sau nu dreptul la despăgubiri, în baza înscrisurilor oficiale, emise de autoritățile îndrituite depuse la dosar și nu pe prezumții.

- A mai reținut instanța de apel, în mod total nefondat, că reclamantul nu a indicat un temei de drept din care să rezulte obligația Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a propune autorităților locale reanalizarea hotărârii nr. 185/2006 sau ordinului nr. 1280/2007 al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Or, a invocat art. 17 alin. (1) lit. f) din H.G. nr. 1120/2006 și art. 40 din Ordinul Președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nr. 189/05.02.2019, prevederile art. 2 lit. h) din Hotărârea nr. 572/2013 și art. 16 din Legea nr. 164/2014.

- În decizia recurată, instanța a mai reținut ca nu a indicat, prin trimitere la o jurisprudență similară a Curții Europene a Drepturilor Omului, în ce a constat nesocotirea acestei jurisprudențe. În acest sens, a invocat că nu este aplicabilă speței cauza Amurăriței contra României, reținută ca temei de către instanța de fond pentru prezumția lucrului judecat.

În cauza Broniowski contra Poloniei, Curtea a reținut că "dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială."

Prin apel, a invocat că art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului este aplicabil în cazul său, întrucât omisiunile statului de a respecta angajamentul de a-i despăgubi pe cetățenii săi pentru bunurile pierdute și dreptul la despăgubiri constituie o ingerință în dreptul de proprietate.

- Instanța de apel a mai menționat că nu sunt întemeiate susținerile privind încălcarea de către instanța de fond a obligațiilor prevăzute de art. 22 C. proc. civ. și de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece obligația judecătorului de a se pronunța pe cererile deduse judecații nu presupune, în mod obligatoriu, admiterea tuturor cererilor, ci și respingerea acestora.

Or, așa cum a arătat anterior, raportat la faptul că acțiunea în constatare a fost respinsă de prima instanță ca nefondată, fără a se indica măcar un motiv întemeiat, fără a se intra în judecata fondului și fără ca instanța să menționeze și să motiveze în vreun fel dacă are sau nu dreptul la despăgubiri, a considerat că instanța nu s-a pronunțat pe tot ce s-a cerut, nu a stăruit în aflarea adevărului și nici nu a indicat un temei legal.

Așa cum a menționat și în cererea de apel, respingerea ca nefondată a unei acțiuni în constatare a existenței dreptului său la despăgubiri, fără a se intra în judecata fondului, poate avea efecte negative pe viitor. Așadar, se impune analizarea acestor înscrisuri, pentru a fi pronunțată o soluție temeinică și legală, întrucât dreptul la despăgubiri nu poate fi constatat decât pe fond, în funcție de înscrisurile care fac dovada acestui drept, pe care le-a enumerat în cerere, și nicidecum pe prezumții.

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate.

Intimata a arătat că cererea de recurs nu conține precizări care să reprezinte o minimă argumentare a vreunei critici de nelegalitate, de natură să învestească instanța de recurs cu soluționarea căii de atac.

Susținerile recurentului reclamant nu constituie critici ale argumentelor legale, ci detaliază și reiterează motivele de netemeinicie expuse în fața instanței de apel.

În consecință, reținându-se că nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., și că, în cauză, nu pot fi identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanța de recurs, urmează a se aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

În raport de motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, intimata-pârâtă a făcut următoarele precizări:

Instanța de apel nu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, ci a constatat că instanța de fond, în mod corect, a calificat cererea ca fiind "pretenții".

De asemenea, a considerat că invocarea acestui motiv de recurs este lipsit de interes, atâta vreme cât nu s-a soluționat cauza pe excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei, ci pe fondul cauzei, astfel încât recurentul-reclamant nu poate pretinde nicio vătămare.

Recurentul-reclamant consideră că instanța de apel a reținut că instanța de fond, în mod corect, a calificat acțiunea ca fiind acțiune în pretenții, fără însă să fi intrat în judecarea fondului și fără să-și motiveze această soluție.

Însă, în considerentele deciziei, instanța de apel a motivat pe larg de ce criticile formulate împotriva sentinței civile nr. 536/18.06.2019 sunt nefondate.

Astfel, instanța de apel a precizat faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în prevederile art. 35 C. proc. civ., întrucât acesta avea la dispoziție realizarea dreptului, prin procedura prevăzută de Legea nr. 290/2003. Astfel, cererea de constatare a existenței dreptului, ce face obiectul acestui dosar, are un caracter subsidiar față de modalitatea prevăzută de Legea nr. 290/2003.

Mai mult, instanța de apel a constatat că apelantul-reclamant a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 290/2003, însă cererea lui a fost respinsă atât în cursul procedurii administrative, cât și de către instanțele de judecată.

De asemenea, raportat la obiectul cererii, reclamantul a formulat o acțiune în realizarea dreptului, pentru că a solicitat anularea ordinelor/deciziilor de validare a hotărârilor și obligarea intimatei la emiterea unei decizii prin care să i se recunoască dreptul de a beneficia de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 290/2003. Primul capăt de cerere la care face referire recurentul constituie un artificiu, pentru că, în fapt, acesta a înțeles să atace Ordinul nr. 1280/2007 pe altă cale procedurală, întrucât a pierdut termenul de a ataca actul administrativ în temeiul legii speciale, împrejurare constatată prin hotărâre judecătorească definitivă.

Instanța de fond a calificat acțiunea ca fiind una în realizare, pentru că, în caz contrar, cererea ar fi fost respinsă ca inadmisibilă. În concret, a existat posibilitatea formulării unei acțiuni privind anularea Ordinului nr. 1280/2007, termen pe care recurentul-reclamant l-a pierdut, astfel că instanța nu poate reține că recurentul nu a avut altă cale pentru realizarea dreptului său, în temeiul Legii nr. 290/2003.

Deși recurentul afirmă că instanța de apel a indicat în decizia recurată motive contradictorii de respingere a apelului, acesta nu a arătat care ar fi aceste motive, astfel încât, în speță, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susținut că termenul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 290/2003 nu poate fi considerat un termen de decădere din dreptul la despăgubiri, întrucât legea nu poate obliga pe nimeni, sub sancțiunea decăderii, să dea în judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în 30 de zile, 6 luni sau un an pentru anularea deciziilor sale.

Conform art. 8 alin. (5) din Legea nr. 290/2003 cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006, cu modificările și completările ulterioare, "Deciziile vicepreședintelui sunt supuse controlului judecătoresc conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul."

Recurentul-reclamant consideră că, în mod nelegal, atât instanța de fond, cât și instanța de apel nu au intrat în judecata fondului cauzei, pentru a se pronunța cu privire la faptul că a probat cu acte dreptul pretins.

Or, raportat la probele pe care recurentul-reclamant le-a adus în susținerea dreptului său de a beneficia de despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut puterea de lucru judecat.

Având în vedere aceste aspecte, intimata a considerat că nici nu era nevoie ca instanța de apel să motiveze respingerea dreptului pretins, pentru că s-a reținut că recurentul reclamant, prin cererea de chemare în judecată, a înțeles să obțină, în cadrul demersului de față, constatări de fond, cu privire la drepturile stipulate în legea specială, pe care nu le-a contestat în termen, iar cererea de repunere în termen a fost respinsă prin hotărâre judecătorească.

Așadar, a fost epuizată posibilitatea reclamantului de a formula acțiune în realizarea dreptului, pentru că nu a atacat, în termen legal, Ordinul nr. 1280/2007.

Prin demersul judiciar declanșat în cauză, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, să se constate, în temeiul Legii nr. 290/2003, existența dreptului său, la despăgubiri sau compensații, pentru bunurile imobile avute în proprietate, până în anul 1940, de către autorii săi, refugiați din Bucovina de Nord; anularea deciziilor de validare a hotărârii nr. 185/2006, emisă de Instituția Prefectului Județului Suceava, și a ordinelor nr. 1280/2007 și nr. 687/02.07.2017, emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care au fost respinse cererile nr. x/2003 și nr. y/2004, formulate de către reclamant în temeiul acestui act normativ, și obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor în favoarea sa, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a soluției pronunțate în prezentul dosar.

Prima instanță a respins această cerere prin raportare la dezlegările și statuările anterioare care au intrat în puterea lucrului judecat, prin care a fost respinsă cererea reclamantului A. de acordare a despăgubirilor, formulată în temeiul Legii nr. 290/2003, considerând că sunt incidente dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanța de apel a validat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, respingând apelul introdus de reclamant.

Examinând cu prioritate, prin raportare la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, Înalta Curte va face următoarele considerații:

Sub un prim aspect, trebuie subliniat că, în actuala structură a recursului, natura de cale atac extraordinară a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, este consacrată în mod expres în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile).

În considerarea acestei naturi normative a recursului, rezultă că instanța de recurs poate fi învestită doar cu analiza aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate, nu și cu cele de netemeinicie ce vizează restabilirea situației de fapt sau reaprecierea probelor administrate în etapele anterioare.

În acest context, din analiza conținutului motivelor de recurs invocate de către recurentul A., se constată că, deși acestea sunt prezentate într-o manieră prolixă și sunt amalgamate aspectele de fapt și cele de drept, cu nenumărate referiri la situația de fapt și probele ce ar susține dreptul pretins, se poate aprecia că acesta deduce judecății instanței de recurs critici de nelegalitate ale deciziei nr. 1041 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, constând în motivarea contradictorie a acestei hotărâri, invocarea greșită, din oficiu, a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, reținerea greșită a puterii lucrului judecat, aplicarea greșită a dispozițiilor legii speciale - Legea nr. 290/2003- și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea excepției nulității recursului declarat de recurentul A. și examinarea recursului pe fondul său.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă motivarea contradictorie a hotărârii pronunțate de instanța de apel, Înalta Curte îl găsește fondat, pentru următoarele considerente:

În esență, motivarea hotărârii constituie o garanție procesuală, o condiție a procesului echitabil, impusă atât de dispozițiile interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. care reglementează obligația instanțelor de a expune, în considerentele hotărârii, atât motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, cât și de dispozițiile convenționale ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă, coerentă și inteligibilă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la pretențiile și apărările esențiale formulate de părți și să conducă, în mod logic și convingător, la soluția cuprinsă în dispozitiv.

În același sens, cerința legală a motivării hotărârii a fost instituită în scopul bunei și corectei înfăptuiri a justiției, a posibilității exercitării controlului judiciar și, nu în ultimul rând, în scopul protejării părților împotriva unor soluții sau măsuri discreționare din partea instanțelor judecătorești.

Considerentele contradictorii fac ca o hotărâre judecătorească să fie afectată de viciul nemotivării, întrucât părțile beneficiare ale acestei hotărâri nu pot înțelege care sunt motivele fundamentale ce au determinat deznodământul judiciar în cauza dedusă judecății și nu pot aprecia asupra validității lor.

În cauza dedusă judecății, deși instanțele fondului au considerat că sunt învestite cu o acțiune de drept comun îndreptată împotriva Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților București, instituție de stat care are atribuții de coordonare și control a aplicării legislației din domeniul restituirii proprietății funciare, nu au tranșat acest litigiu din perspectiva raportului lege specială - lege generală și a principiului specialia generalibus derogant, ce guvernează acest raport, ci au statuat fie că este aplicabilă prezumția de lucru judecat, în considerarea efectelor sale reglementate de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fie că probele aflate la dosar și cu care reclamantul înțelege să-și dovedească acțiunea nu sunt de natură să susțină dreptul pretins.

Legea nr. 290/2003 prevede, la art. 1 alin. (1), că:

"Cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, în condițiile prezentei legi".

Potrivit art. 5 alin. (1), în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptățite vor depune la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cereri proprii, însoțite de acte doveditoare autentice sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate.

Din interpretarea dispozițiilor acestei legi, rezultă cu evidență că Legea nr. 90/2003 republicată este o lege reparatorie cu caracter special care impune parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, cu reglementarea unor termene și sancțiuni specifice, în vederea obținerii măsurilor reparatorii pentru bunurile imobile ce fac obiectul său de reglementare.

Or, în ipoteza în care instanța este învestită cu o acțiune ce tinde în mod evident la restituirea, în natură sau prin echivalent, a unor bunuri imobile ce fac obiectul unei legi speciale de restituire, cum este Legea nr. 290/2003, dincolo de caracterizarea ce o dă partea unei asemenea acțiuni, această instanță trebuie să determine scopul concret spre care tinde reclamantul, deci să identifice cauza juridică a cererii de chemare în judecată, domeniul de reglementare a bunurilor imobile pretinse, să califice în mod corect demersul judiciar cu care este învestită, și să verifice, în consecință, dacă partea poate uza de un asemenea demers, în baza dreptului comun sau acestui demers i se opune legea specială.

În acest context, trebuie subliniat că, atunci când partea reclamantă se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestește instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, iar instanța de judecată constată că pentru cererea dedusă judecății există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanța este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților.

Existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept, principiul disponibilității fiind limitat de principiul legalității.

Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special, ce se suprapune dreptului comun, pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii fără a interfera cu autoritatea legiuitoare.

În consecință, câtă vreme pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, s-au adoptat legi speciale, care prevăd în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, instanța era obligată să pună în discuția părților principiul specialia generalibus derogant și să dea o dezlegare cauzei, prin prisma acestuia.

În același context, se poate observa că instanța de apel a validat calificarea data de prima instanță acțiunii exercitate de reclamant, ca fiind aceea a unei acțiuni în pretenții, fără a analiza, în mod coerent, dacă această cerere nu se suprapunea pe obiectul unei acțiuni ce ar fi putut fi introdusă exclusiv în temeiul legii speciale de despăgubire, în speță, Legea nr. 290/2003.

Astfel, deși prima instanță a constatat că, în procedurile administrative și judiciare inițiate în temeiul legii speciale, cererile reclamantului de obținere a măsurilor reparatorii instituite de Legea nr. 290/2003 au fost respinse în mod irevocabil, nu a analizat, din perspectiva principiului specialia generalibus derogant, dacă acesta mai putea iniția și o acțiune de drept comun care să tindă la obținerea despăgubirilor ce nu îi fuseseră acordate în temeiul Legii nr. 290/2003, pentru că reclamantul nu dovedise dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile pretinse și nu respectase termenele instituite de legea specială pentru atacarea dispozițiilor emise în procedura administrativă.

De asemenea, instanța de apel, printr-o motivare contradictorie, deși a făcut referiri la procedurile administrative urmate, a statuat că, "în condițiile în care probele aflate la dosar și cu care reclamantul înțelege să-și dovedească acțiunea nu sunt de natură să susțină dreptul pretins, nu are relevanță la soluționarea cauzei dacă aceste probe emană ca urmare a analizării fondului dreptului, deoarece instanța nu soluționează în acest dosar o acțiune în baza legii reparatorii, ci o acțiune pe calea dreptului comun, unde reclamantul produce probele pe care le consideră de cuviință. Ceea ce urmărește apelantul prin această critică este, de fapt, obținerea în cadrul prezentului demers a unor constatări pe fond, cu privire la drepturile stipulate în legea specială, pe care să le poată folosi tot în acest litigiu în susținerea pretențiilor față de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților fapt care depășește limitele învestirii instanței".

Or, din această motivare contradictorie, nu rezultă dacă instanța de apel a pronunțat soluția de respingere a apelului, considerând că, pe calea dreptului comun, reclamantul nu și-a dovedit dreptul de proprietate sau că acesta nu mai putea urma calea dreptului comun, ca urmare a respingerii demersurilor inițiate pe calea legii speciale, sau pentru că i se opune efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel cum a statuat prima instanță.

În acest context procesual, raportat și la critica recurentului conform căreia instanțele anterioare ar fi aplicat greșit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate, instanța de recurs constată că niciuna dintre instanțele fondului nu a fost preocupată în a stabili, în lumina ultimelor dezvoltări jurisprudențiale (a se vedea, în acest sens, cauza pilot D. și alții contra României, hotărârea din 12 octombrie 2010) dacă reclamantul A. poate invoca existența în patrimoniul său a unui bun actual, a unei valori patrimoniale sau cel puțin a unei speranțe legitime care să atragă în cauza dedusă judecății aplicabilitatea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protecția dreptului de proprietate pretins, din perspectivă convențională.

În același sens, tot printr-o motivare contradictorie, instanța de apel a apreciat că, deși reclamantul nu a indicat persoana cu care înțelege să se judece în acțiunea în constatare, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, obligarea acestei instituții la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pentru bunurile autorilor săi, rămase în Bucovina de Nord.

În plus, a arătat instanța de apel că "persoana în raport de care se poate pretinde constatarea existenței dreptului este Statul Român - prin instituțiile administrației de stat, care nu este, din punct de vedere juridic, una și aceeași cu persoana care derulează procedurile necesare obținerii despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003".

Or, pe de o parte, persoana cu care reclamantul a înțeles să se judece este intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, deci există indicată în cererea de chemare în judecată, cel puțin, în mod formal, o pârâtă, cu privire la care nu s-a tranșat absența calității procesuale pasivă în cauza dedusă judecății, iar în ceea ce privește indicarea statului, ca persoană în raport de care reclamantul ar fi putut pretinde recunoașterea dreptului de proprietate, instanța de apel nu a indicat în ce cadru procesual obiectiv, acest demers ar fi fost posibil, raportat și la Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru considerentele enunțate, constatând că motivarea expusă în considerentele deciziei recurate nu este aptă să determine menținerea acestei hotărâri, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1041 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă; va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Stabilirea incidenței motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu consecința casării hotărârii atacate, face de prisos analizarea celorlalte motive de recurs, ce vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1041 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2020.