ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1261/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă la data de 06.03.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților-Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003: să se constate existenta dreptului său, în temeiul Legii nr. 290/2003 cu modificările și completările ulterioare, la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietate până în anul 1940 de către autorii săi B. și C. (bunicii paterni) refugiați din localitatea Storojineț Bucovina de Nord, respectiv, o casă de cărămidă cu două nivele în suprafață de 1920 mp, suprafața locuibilă 334 mp, suprafața comercială -2"120 mp, 10 camere și 2 apartamente, acoperită cu material refractor, magazie de lemn și 10 prăjini de pământ ca urmare a părăsirii forțate din anul 1940, conform cererilor formulate in acest scop si dovezilor prezentate; anularea deciziilor de validare, a hotărârii nr. 185/2006 emisă de Instituția Prefectului Județului Suceava, ordinul nr. 1280/2007 și nr. 687/02.07.2017 emise de A.N.R.P, prin care au fost respinse cererile nr. x/2003 și nr. y/2004 formulate în temeiul Legii nr. 290/2003 de către reclamant; obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pe numele reclamantului pentru proprietățile arătate la primul capăt al cererii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a soluției pronunțate în prezentul dosar.

În drept, a invocat art. 35, art. 194 și urm. N C. proc. civ., art. 2502 alin. (2) pct. 2 N C. civ., art. 509 alin. (1) pct. 5 N C. proc. civ., Legea nr. 290/2003, art. 2, art. 17 alin. (1) lit. c) și f) din H.G. nr. 1120/2006, Constituția României - art. 16 și art. 46.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția tardivității introducerii cererii.

Prin sentința nr. 536/18.06.2019, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1041/28.11.2019, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Prin decizia nr. 1746/23.09.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 834/15.12.2020 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței; a schimbat sentința în sensul că a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului de a se constata existența dreptului său la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietate până în anul 1940 de către autorii săi B. și C., în temeiul Legii nr. 290/2003; a respins, ca fiind în puterea lucrului judecat cererea reclamantului de anulare a Hotărârii nr. 185/17.03.2006 emisă de Instituția Prefectului Județului Suceava-Comisia pentru aplicarea legilor nr. 9/1998 și nr. 290/2003, a Ordinului nr. 1280/2007 și a Deciziei nr. 687/02.07.2017 emise de A.N.R.P; a respins, ca nefondată, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pentru proprietățile arătate la primul capăt al cererii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a soluției pronunțate în prezentul dosar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6-8 C. proc. civ., reclamantul A., formulând următoarele critici de nelegalitate:

- În mod nelegal și cu încălcarea dispozițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de apel nu a respectat toate indicațiile deciziei de casare nr. 1746/23.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, instanța de apel nu a determinat, "dincolo de caracterizarea ce o dă partea unei asemenea acțiuni, scopul concret spre care tinde reclamantul, deci să identifice cauza juridică a cererii de chemare în judecată, domeniul de reglementare a bunurilor imobile pretinse, să califice în mod corect demersul judiciar cu care este învestită, și să verifice, în consecință, dacă partea poate uza de un asemenea demers, în baza dreptului comun sau acestui demers i se opune legea specială."

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată de pârâtă în întâmpinarea depusă împotriva apelului formulat de către reclamant, însă prin decizia nr. 1041/18.11.2019, Curtea de Apel nu a admis această excepție, iar pârâta nu a formulat recurs.

Deși potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ. apelul este o cale devolutivă de atac și instanța de casare a făcut referire în repetate rânduri, în decizia pronunțată la recunoașterea dreptului de proprietate pretins, instanța de apel în rejudecare nu a mai pus în discuția părților calificarea juridică a cererii de chemare în judecată motivând că reclamantul nu și-a modificat cererea în fața primei instanțe în temeiul art. 204 C. proc. civ. Deși instanța de casare a menționat în decizia nr. 1746/23.09.2020 că niciuna din instanțele fondului nu a verificat aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța fără a analiza pe fond, a respins cererea ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, instanța a respins ca inadmisibilă acțiunea în constatare fără a analiza situația particulară a reclamantului și circumstanțele concrete ale cauzei, considerând că reclamantul a uzat deja de singura acțiune în realizare la care a avut dreptul și anume cea pusă la dispoziție de Legea nr. 290/2003-respectiv a contestat Ordinul A.N.R.P nr. 1280/2007 în instanță,fără a observa că din motive independente de voința sa, s-a adresat atunci tardiv instanței.

Reclamantul însă a obținut înscrisurile necesare completării dosarului începând cu anul 2009, cu mult după emiterea Ordinului nr. 1280/2007 și după trecerea termenului în care ar fi putut contesta ordinul.

Cu toate acestea, reclamantului nu-i poate fi îngrădit dreptul ca o instanță să se pronunțe pe fond cu privire la dreptul pretins și nu poate fi decăzut din drepturi motivat de faptul că acesta nu a obținut înscrisurile până când comisia a ales să-i soluționeze dosarul și că nu a atacat în termen un ordin fondat la acea dată.

Nenumăratele demersuri efectuate de reclamant și înainte de emiterea hotărârii nr. 185/2006 și după pronunțarea acestei hotărâri,dovedesc fără doar și poate că acesta și-a dorit să facă dovada pretențiilor, dar nu a putut în 2006-2007.

În rejudecare, instanța nu a analizat "în lumina ultimelor dezvoltări jurisprudențiale (a se vedea, în acest sens, cauza pilot D. și alții contra României, hotărârea din 12 octombrie 2010) dacă reclamantul A. poate invoca existența în patrimoniul său a unui bun actual, a unei valori patrimoniale sau cel puțin a unei speranțe legitime care să atragă în cauza dedusă judecății aplicabilitatea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protecția dreptului de proprietate pretins, din perspectivă convențională".

Această analiză urma a fi făcută de către instanța de apel în rejudecare însă, încălcând dispozițiile imperative ale art. 501 C. proc. civ. dar și ale art. 476 alin. (1) C. proc. civ. această instanță a reținut că "reclamantul nu a invocat ca temei de drept art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, astfel încât indicarea acestuia direct în apel este lipsită de efecte, în condițiile în care în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, nici cauza cererii de chemare în judecată".

Soluția în rejudecare a fost pronunțată cu ignorarea faptului că instanța de casare a indicat ca și motivele de recurs invocate în primul recurs formulat și care nu au fost analizate să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei și anume: invocarea greșită, din oficiu, a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București; reținerea greșită a puterii lucrului judecat; aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 290/2003 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

Or,având în vedere cele reținute de instanța de casare și faptul că în cauză se pune în discuție existența unui drept la despăgubiri pentru bunuri proprietate rămase în Bucovina de Nord, este evident că instanța avea sarcina ca în rejudecare să aibă în vedere toate prevederile aplicabile în cauză inclusiv art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție și nu doar cele invocate în cerere de către reclamant.

A condiționa reclamantul, care a formulat cereri în temeiul Legii nr. 290/2003, să obțină și să depună la dosar înscrisurile prin care să-și dovedească pretențiile într-un anumit interval (în timp ce alți petenți au dreptul și în prezent să mai completeze dosarele), sau a-l decade din dreptul de a-i fi judecată cauza pe fond de către o instanță, pentru că nu a atacat Ordinul nr. 1280/2007 în 30 zile în instanță (ordin prin care s-a constatat că la acea dată reclamantul nu a făcut dovada pretențiilor, fapt adevărat de altfel), sau a nu i se recunoaște acestuia dreptul de proprietate dobândit prin moștenire și dreptul de a obține despăgubirile cuvenite pentru aceste bunuri imobile, chiar dacă dovedește că a făcut în termen demersuri pentru obținerea înscrisurilor doveditoare și susține cu înscrisuri oficiale emise de autorități că are dreptul de a obține despăgubiri, reprezintă clar o ingerință în executarea drepturilor acestuia, fără a exista un scop legitim.

În ce privește principiul specialia generalibus derogant, instanța de apel nu a analizat dacă, în circumstanțele concrete și particulare ale cauzei există neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 290/2003) sau modul de aplicare al acesteia și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în lumina deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit acestei decizii, nu în toate cazurile, o acțiune în revendicare sau în constatare poate fi respinsă și cu siguranță instanța de casare nu a menționat inutil ca în rejudecare instanța de apel să analizeze dacă reclamantul A. poate invoca existența în patrimoniul său a unui bun actual, a unei valori patrimoniale sau cel puțin a unei speranțe legitime care sa atragă în cauza dedusă judecății aplicabilitatea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protecția dreptului de proprietate pretins, din perspectivă convențională, analiză pe care însă aceasta nu a făcut-o.

- În mod nelegal instanța de apel nu a avut în vedere cererile și apărările părților cu privire la excepțiile pe care le-a invocat din oficiu și le-a admis în cauză, fiind astfel încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Recurentul arată că în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat pentru capătul II al cererii, pârâta a invocat această excepție chiar înaintea primei instanțe, iar Tribunalul Suceava prin sentința civilă nr. 536/18.06.2019 a apreciat că nu suntem în prezența excepției autorității de lucru judecat în sensul prevederilor art. 431 alin. (1) N C. proc. civ., existând diferențe între cele 3 petite din prezenta cauză și litigiile anterioare, neexistând tripla identitate de părți,obiect și cauză. Împotriva acestei sentințe pârâta nu a formulat apel.

În ceea ce privește soluția pronunțată pentru capătul III al cererii, instanța a considerat că și acesta se impune a fi respins, având în vedere că este un capăt de cerere accesoriu primelor și că dacă acestea vor fi respinse implicit și acesta urmează a fi respins.

Aceste două excepții au fost readuse în discuție în rejudecare, din oficiu de către instanța de apel, reanalizate și admise, deși în raport de dispozițiile art. 9 C. proc. civ. care prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, aceste excepții au fost deja tranșate, singurul apel și recurs declarate în cauză fiind ale recurentului-reclamant, căruia potrivit art. 481, 502 C. proc. civ. nu i se poate crea o situație mai rea în propria sa cale de atac.

Unul din motivele de recurs invocate de reclamant și reținut de instanța de casare a fost și acela că s-a reținut greșit puterea lucrului judecat, iar instanța în rejudecare, fără a se pronunța asupra acestui motiv, a invocat din nou din oficiu și a admis excepția autorității de lucru judecat, chiar dacă s-a constatat de către Înalta Curte de Casație și Justiție a României în decizia nr. 1746/23.09.2020 că niciuna din instanțele fondului nu a fost preocupată în a stabili, în lumina ultimelor dezvoltări jurisprudențiale dacă reclamantul poate invoca existența în patrimoniul său a unui bun actual, a unei valori patrimoniale sau cel puțin a unei speranțe legitime care să atragă în cauza dedusă judecății aplicabilitatea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protecția dreptului de proprietate pretins, din perspectivă convențională.

Reclamantul a depus la instanță un tabel cu toate dosarele și soluțiile pronunțate până în prezent în care acesta a fost parte, pentru a dovedi că nu a mai solicitat recunoașterea drepturilor sale și că niciuna dintre instanțe nu s-a pronunțat pe fondul cauzei. Cu toate acestea, instanța de apel, în mod greșit a reținut că în dosarul nr. x/2014 este dată tripla identitate de părți,obiect și cauză ignorând cele reținute de Curtea de Apel Suceava în decizia nr. 2368/11.05.2015 și anume "comunicarea deciziei contestate în cauza de față (referindu-se la Decizia ANRP nr. 687/20l4) nu poate produce consecințe juridice asupra acestora (referindu-se la ceilalți reclamanți în afară de E. reclamantului) în sensul de a le fi recunoscută calitatea de contestatori ai hotărârii nr. 185/2006 emisă de Comisia județeană Suceava ventru aplicarea Leșii nr. 290/2003 ".

Astfel că deși reclamantul a solicitat anularea Deciziei ANRP nr. 687/2014 această cerere ar fi putut fi respinsă cel mult pentru faptul că nu are efecte asupra reclamantului, iar în dosarul nr. x/2010 reclamantul nu a solicitat să se constate că are sau nu dreptul la despăgubiri, întrucât la acea dată nici nu deținea toate înscrisurile necesare.

Prin cele reținute în decizia recurată, instanța de apel a concluzionat practic faptul că niciodată cererile reclamantului nu au fost soluționate pe fond, că reclamantul nu a beneficiat de prelungirea termenului pentru completarea dosarului, că reclamantul este exonerat de culpă, că nu au fost analizate niciodată pe fond motivele sau maniera de lucru ale instituțiilor care au emis hotărârile în cazul său și totuși, în final, a respins acțiunea.

- Instanța de apel nu a motivat în fapt și în drept soluția pronunțată pentru capătul III de cerere, care a fost respins pe baza excepțiilor invocate din oficiu și admise la celelalte capete de cerere, astfel încât nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. In practica judiciară s-a decis că motivarea sumară a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Reclamantul era cetățean român la data formulării cererilor, autorii lui cetățeni români s-au refugiat din Storojineț Bucovina de Nord în anul 1940 lăsând în urmă bunuri imobile proprietate constând într-o casă și 10 prăjini de pământ care nu le-au mai recuperat niciodată așa cum arată Fișa C și adeverințele de arhivă depuse la dosar și face dovada calității de moștenitor gr. II prin certificatele de calitate de moștenitor obținute în anul 2015.

Dreptul de a obține despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietate de autorii săi, ca și dreptul de proprietate dobândit prin moștenire nu poate fi pierdut prin neuz sau prin intervenția prescripției extinctive. Este un drept civil protejat prin art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și prin art. 44 din Constituția României, iar statul român a fost obligat prin Hotărârea pilot Cauza Atanasiu și alții contra României să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație.

Raportat la capătul III al cererii prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de acordare a despăgubirilor după autorii lui B. și C., Legea nr. 290/2003 nu prevede că A.N.R.P, dacă a emis o decizie de respingere a cererii pe numele unui petent, nu ar mai putea reveni asupra ei sau nu ar putea emite o altă decizie, de această dată de acordare a despăgubirilor, în cazul în care constată că petentul are acest drept.

Este sarcina judecătorului de a aprecia dacă A.N.R.P poate emite o decizie de acordare a despăgubirilor în condițiile în care se constată că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru bunurile dobândite prin moștenire de la bunicii săi paterni.

In cazul reclamantului, dacă inițial s-a constatat că nu a făcut dovada pretențiilor și nu a fost evaluat niciun bun, iar ulterior se constată că acestea există și că are dreptul la despăgubiri, A.N.R.P are dreptul să stabilească evaluarea acestor bunuri. Dar A.N.R.P ignoră toate înscrisurile care dovedesc dreptul de proprietate al autorilor reclamantului, dreptul reclamantului de a moșteni acest drept, dreptul la despăgubiri al reclamantului, precum și motivele care atestă nulitatea absolută a hotărârii nr. 185/2006.

Dreptul de proprietate al autorilor reclamantului nu poate fi contestat. Adeverințele de arhivă depuse la dosar susțin acest lucru, iar faptul că autorii nu mai sunt în viață nu înseamnă că poate fi însușit acest drept de către alte persoane atâta timp cât există un certificat de calitate de moștenitor pe numele reclamantului și a celorlalți moștenitori, iar dacă statul român s-a obligat să-i despăgubească pe cei aflați în situația reclamantului, ignorarea înscrisurilor doveditoare reprezintă, fără a exista un scop legitim, o ingerință în dreptul de proprietate dobândit de acesta.

Instanța de apel pentru a soluționa capătul III al cererii avea obligația de a stărui în aflarea adevărului, de a stabili pe fond din înscrisurile depuse la dosar dacă reclamantul dovedește că are un drept de proprietate dobândit de la autorii lui, dacă îndeplinește condițiile pentru a primi despăgubiri și că nu exista niciun temei legal care să interzică A.N.R.P să emită o nouă decizie, de această dată de acordare a despăgubirilor, iar prin refuzul de a se elibera o astfel de decizie nu se urmărește un scop legitim de către pârâtă.

Reclamantul a solicitat emiterea acestei decizii pe baza unor înscrisuri oficiale emise de autorități, iar despăgubirile care i se cuvin nu aduc niciun prejudiciu statului român atâta timp cât acestea sunt dovedite.

Instanța de apel a invocat și a admis excepții pentru toate cele trei capete de cerere (capătul l-excepția inadmisibilității,capătul II- excepția autorității lucrului judecat, capătul III - excepția inadmisibilității și excepția autorității lucrului judecat), a refuzat să analizeze aplicabilitatea în cauză a art. 1 Protocolul 1 al CEDO, în condițiile în care în speță este vorba clar despre un drept de proprietate pentru care reclamantul în calitate de moștenitor solicită să i se recunoască dreptul de a obține despăgubiri și să i se emită o decizie de acordare a acestora.

- În mod nelegal, instanța de apel a creat reclamantului o situație mai rea în propria cale de atac, contrar dispozițiilor art. 481 C. proc. civ.

Întrucât nu a respectat indicațiile instanței de casare și efectul devolutiv al apelului, instanța de apel în rejudecare a ales să rețină că apelantul a invocat ca temei al acțiunii art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și prevederile Legii nr. 164/2014 abia în apel și că acestea nu mai pot avea efecte în cauză și a considerat de cuviință să invoce din oficiu excepții care din punctul de vedere al părților au fost deja tranșate, și drept urmare să creeze o situație mai grea reclamantului în propria sa cale de atac.

Referitor la Hotărârea nr. 185/17.03.2006 emisă de Comisia Județeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și implicit la Ordinul ANRP nr. 1280/12.03.2007, recurentul arată că operează nulitatea absolută întrucât: nu a fost emisă în vederea executării legii sau în vederea realizării unui scop licit, ci prin aceasta s-a limitat dreptul reclamantului de a-și dovedi pretențiile; nu a fost emisă cu respectarea condițiilor de formă și de procedură prescrise de lege pentru valabilitatea sa, având mai mult forma unei adrese prin care i se comunică reclamantului ce dovezi lipsesc din dosar și nu a unei hotărâri motivate atât în fapt cât și în drept; conține doar o constatare a unui fapt și anume că la acea dată reclamantul nu face dovada pretențiilor și nu o constatare a existenței sau inexistenței unui drept; a fost pronunțată de o comisie care și-a însușit pe nedrept atribuțiile comisiei mun. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în timp ce aproximativ 475 de dosare formate în aceeași perioadă și în aceeași zi cu dosarul reclamantului, în care se aflau moștenitori din mai multe județe le-a trimis spre competentă soluționare comisiei București; a fost emisă pe repede înainte deși conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 "Hotărârile privind recunoașterea drepturilor, acordarea despăgubirilor sau/și a compensațiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la înregistrarea cererilor"; a fost pronunțată într-un dosar incomplet, astfel încât comisia nu putea avea certitudinea la acea dată dacă reclamantul are sau nu dreptul la despăgubiri; a fost emisă fără a i se comunica reclamantului cu ce acte ar mai trebui să completeze dosarul; nu a fost emisă pe numele tuturor moștenitorilor menționați în cereri și nu a fost comunicată tuturor petenților (moștenitorilor), deși prin aceasta a fost soluționată și cererea nr. x/2004 în care erau 5 petenți care au semnat fiecare în numele lor și reclamantul nu a fost desemnat mandatar; a fost emisă fără a se întocmi vreun referat de specialitate.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului.

Cererea reclamantului nu se încadrează în dispozițiile art. 35 C. proc. civ., acesta a avut la dispoziție realizarea dreptului său prin procedura Legii nr. 290/2003, cale de care a și uzat, însă demersul judiciar i-a fost respins atât în procedura administrativă, cât și în cea judiciară. În acest context, instanțele anterioare au făcut aplicarea normelor de drept la situația de fapt și au pronunțat hotărâri legale și temeinice.

Analizând înscrisurile aflate la dosar, atât cele depuse în susținerea cererii de chemare în judecată, cât și cele depuse de către pârâtă, instanța a concluzionat că susținerile reclamantului nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect și amplu argumentată, neexistând vreo contradictorialitate în motivarea soluției, iar dezlegarea dată problemelor de drept găsește suport juridic în considerente. În mod corect instanța a invocat din oficiu excepția autorității de lucru judecat, excepție incidentă în cauză cu privire la solicitarea reclamantului de anulare a Hotărârii nr. 185/17.03.2006 emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Ordinului nr. 1280/2007 și a Deciziei nr. 687/02.07.2014 emise de ANRP, în raport cu sentința nr. 3277/30.09.2010 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2010 și cu sentința nr. 7422/18.12.2014 pronunțată de aceeași instanță în dosar nr. x/2014.

Cererile reclamantului de repunere în termen pentru a-și dovedi pretențiile la despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 au fost respinse prin hotărâri judecătorești rămase irevocabile. Repunerea în discuție, prin prezenta cerere de chemare în judecată, a cererii de acordare de despăgubiri de pe urma autorilor B. și C. ar însemna ignorarea efectelor juridice ale hotărârilor respective care au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi contrazise într-un litigiu ulterior.

În mod corect s-a reținut că nesoluționarea pe fond a pretențiilor reclamantului îi este imputabilă doar acestuia, întrucât nu a atacat Ordinul nr. 1280/2007, astfel cum s-a reținut în litigiile anterioare, cu putere de lucru judecat.

Întrucât reclamantul a înțeles să-și valorifice drepturile prin procedura Legii nr. 290/2003, acesta trebuia să aibă în vedere termenele procedurale prevăzute de actul normativ, în caz contrar sancțiunea fiind aceea a decăderii.

Procedura reglementată de Legea nr. 164/2014 nu este aplicabilă în cauză, întrucât cererea reclamantului a fost soluționată înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ prin Hotărârea nr. 185/17.03.2006 emisă de Comisia Județeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Solicitarea reclamantului din al treilea capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor, este o cerere accesorie primelor două capete de cerere principale, iar respingerea acestora atrage respingerea cererii accesorii, fără a se impune o motivare mai detaliată.

Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 290/2003 reglementează toate demersurile pe care solicitantul trebuie să le urmeze pentru a obține despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

Admiterea excepției autorității de lucru judecat reprezintă o derogare reglementată de lege de la principul conform căruia apelantului nu i se poate crea o situație mai rea în propria cale de atac (art. 481 C. proc. civ.).

În ce privește solicitarea recurentului de a se constata nulitatea absolută a Hotărârii nr. 185/17.03.2006 emisă de Comisia Județeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Ordinului nr. 1280/12.03.2007 emis de ANRP, așa cum corect a constatat instanța de apel, față de acest petit există autoritate de lucru judecat în raport cu sentința nr. 3277/30.09.2010 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2010 și cu sentința nr. 7422/18.12.2014 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2014.

La data de 20.04.2021, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate în cadrul actului procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La data de 11.05.2021, recurentul-reclamant, prin mandatar F., cu procură la dosar la fila x, a solicitat judecata în lipsă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.

Deși printr-un memoriu amplu de recurs, reclamantul a susținut nelegalitatea hotărârii atacate, acesta nu a oferit și o încadrare punctuală a criticilor sale în motivele legale de recurs prevăzute prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

- Într-o primă critică, reclamantul a pretins nelegalitate deciziei instanței de apel în rejudecare, în raport de dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și de dezlegările obligatorii ale instanței de casare anterioare, critică ce va fi examinată în raport de motivul legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica a vizat atât soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii în constatarea existenței dreptului la despăgubiri sau compensații în temeiul Legii nr. 290/2003, cât și absența din considerentele deciziei atacate a unei analize în raport de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluția în privința capătului de cerere în constatarea existenței dreptului reclamantului la despăgubiri sau compensații conform Legii nr. 290/2003 este, așa cum o arată clar instanța de rejudecare în practicaua și considerentele hotărârii atacate, consecința invocării din oficiu a motivului de ordine publică al inadmisibilității acțiunii în constatare în raport de prevederile art. 35 teza finală C. proc. civ., comportament procesual permis instanței prin dispozițiile art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. fiind, prin urmare, nerelevantă situația excepției inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă prin întâmpinarea la apelul formulat în primul ciclu procesual al cauzei (despre care reclamantul arată că nu a fost admisă de instanță și că, întrucât pârâta nu a formulat recurs la soluție, excepția în discuție nu a fost dată de părți).

Admițând această excepție de drept procesual, de fond, care ține de condițiile procesuale legale în care este permisă, prin norma art. 35 C. proc. civ., formularea unei cereri în constatarea existenței unui drept subiectiv civil, instanța de rejudecare nu s-a abătut de la dezlegările și îndrumările trasate prin precedenta decizie de recurs, cum fără temei pretinde reclamantul.

Decizia civilă nr. 1747/23.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a sancționat o motivare contradictorie a hotărârii de apel din primul ciclu procesual al cauzei, semnalând că, deși instanțele fondului au considerat că sunt învestite cu o acțiune de drept comun îndreptată împotriva A.N.R.P., nu au tranșat acest litigiu din perspectiva raportului lege specială-lege generală și a principiului specialia generalibus derogant, ce guvernează acest raport, ci au statuat fie că e aplicabilă prezumția lucrului judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ..), fie că probele aflate la dosar, cu care reclamantul a înțeles să-și dovedească acțiunea, nu sunt de natură să susțină dreptul pretins, considerent ce fundamentează - în raționamentul unei instanțe de judecată - concluzia asupra netemeiniciei unei acțiuni doar după cercetarea ei pe fond.

De altfel, la fila x a considerentelor sale, instanța de casare a arătat explicit că nu se înțelege dacă respingând apelul, instanța care îl judecase a considerat că reclamantul nu și-ar fi dovedit dreptul de proprietate sau că acesta nu mai putea urma calea dreptului comun, dată fiind respingerea demersurilor inițiate pe calea legii speciale sau pentru că i se opune efectul pozitiv al lucrului judecat, cum reținuse prima instanță.

De asemenea, sancționând calificarea inițială dată de instanțele de fond acțiunii, ca fiind una în pretenții, fără a analiza dacă cererea nu se suprapune pe obiectul unei acțiuni ce ar fi putut fi introdusă exclusiv în temeiul legii speciale de despăgubire (Legea nr. 290/2003), instanța de casare a trasat instanței de rejudecare ca, dincolo de caracterizarea ce o dă partea acțiunii sale, să determine scopul concret spre care tinde reclamantul, să identifice cauza juridică a cererii de chemare în judecată, domeniul de reglementare a bunurilor imobile pretinse, să califice în mod corect demersul judiciar cu care este învestită și să verifice, în consecință, dacă partea poate uza de un asemenea demers în baza dreptului comun sau acestui demers i se opune legea specială.

Prin urmare, nu s-a impus în rejudecare nicio recalificare a acțiunii reclamantului în raport de scopul sau de cauza juridică a cererii de chemare în judecată, pentru a fi îndreptățită critica acestuia prin care a invocat că "instanța de apel în rejudecare nu a mai pus în discuția părților calificarea juridică a cererii de chemare în judecată", după cum nu s-a impus nici judecarea sa pe fond, pentru a se justifica susținerea unei soluționări nelegale a cauzei, fără a se analiza situația particulară a reclamantului în raport de circumstanțele speței, cu îngrădirea dreptului său la o judecată pe fond și fără a-l decade din dreptul la despăgubiri, motivat de neobținerea înscrisurilor necesare dovedirii acestui drept până la momentul soluționării cererii de către comisie și de neatacarea în termen a unui ordin fondat la momentul emiterii sale.

În realitate, ceea ce a impus precedenta decizie de casare, a fost soluționarea cauzei în raport de scopul concret al acțiunii și de cauza juridică a cererii, cu observarea domeniului de reglementare a bunurilor/drepturilor pretinse care, fiind afectat unei legi speciale, antrenează aplicarea și observarea regulii "specialia generalibus derogant", dincolo chiar de caracterizarea ce o dă partea acțiunii sale (întrucât, așa cum cu suficientă claritate o spune decizia de casare, existența legii speciale ce reglementează un anume domeniu, constituie un impediment, egal opozabil părților și instanței, în a se recurge la normele dreptului comun pentru rezolvarea raporturilor juridice litigioase ce țin de domeniul respectivei legi).

Judecând acțiunea în raport de temeiul său legal concret - art. 35 C. proc. civ. - și de obiectul indicat "în constatarea dreptului la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietate până în anul 1940 de autorii B. și C." - instanța de rejudecare a apreciat că aceasta este inadmisibilă pentru neîndeplinirea condiției legale impuse prin teza finală a acestui articol de lege, care instituie o condiție de procedură acțiunii în constatarea existenței unui drept și, implicit, o sancțiune de ordin procedural, a inadmisibilității acțiunii în constatare când condiția legală nu se verifică.

În continuare, pentru a conchide asupra nerespectării condiției legale de ordin procedural, instanța de rejudecare a statuat corect în sensul că nu e deschisă calea acțiunii în constatarea existenței unui drept (aceasta fiind, deci, inadmisibilă), cât timp partea are deschisă calea acțiunii în realizare sau când aceasta a urmat-o deja și a epuizat-o. Identificând domeniul de reglementare a bunurilor imobile pretinse (la care se referea îndrumarea din decizia de casare), instanța de rejudecare a reținut corect că acordarea de despăgubiri sau compensații, de felul celor pretinse de reclamant, face obiectul unei legi speciale - Legea nr. 290/2003 - care reglementează o acțiune în realizare specială, ce include o fază administrativă de soluționare a cererilor de către comisii special constituite în acest sens (comisii județene și a municipiului București), cu posibilitatea contestării hotărârilor acestora la comisia centrală (în speță, A.N.R.P.) și o fază judiciară, în care sunt supuse controlului judecătoresc hotărârile comisiei centrale (conform art. 8 alin. (5) din lege, forma inițială, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază reclamantul).

Or, cu referire la situația concretă a reclamantului, pe care instanța de rejudecare nu a ignorat-o ci, dimpotrivă, a valorificat-o, s-a reținut că au fost parcurse ambele faze ale acțiunii în realizare reglementată prin Legea nr. 290/2003, respectiv atât cea administrativă - finalizată prin emiterea Hotărârii nr. 185/17.03.2006 a Instituției Prefectului Județului Suceava și a Ordinului nr. 1280/2007 emis de A.N.R.P. -, cât și cea judiciară, derulată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Suceava, în care s-a judecat atât cererea reclamantului de repunere în termenul de contestare a Ordinului nr. 1280/2007 emis de A.N.R.P., cât și contestația la ordin propriu-zisă, formulată în temeiul art. 8 (5) din Legea nr. 290/2003, prin sentința civilă nr. 3277/30.09.2010 pronunțată în acest dosar, definitivă prin decizia civilă nr. 523/14.02.201 a Curții de Apel Suceava, fiind respinsă atât cererea de repunere în termen, cât și contestația la ordin (ca tardivă).

De asemenea, cu referire la aceleași cereri de recunoaștere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 290/2003, pentru bunurile imobile deținute de autorii B. și C. anterior anului 1940, s-a reținut că acțiunea în realizare specială a mai fost parcursă și cu ocazia emiterii Deciziei nr. 687/2.07.2014 a A.N.R.P. (urmare a soluției obținută împotriva acestei entități, de obligare la soluționarea contestației nr. 3413/RB/16.05.2011 îndreptată împotriva Hotărârii nr. 185/17.03.2006 a Instituției Prefectului Județului Suceava, formulată de toți moștenitorii lui B. și C., inclusiv de reclamantul A., soluție pronunțată prin sentința nr. 3583/19.06.2014 a Tribunalului Suceava, dosar nr. x/2014, rămasă definitivă), urmată de faza judiciară, de exercitare a controlului judecătoresc asupra acesteia, derulată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Suceava și finalizată prin sentința civilă nr. 7422/10.12.2014 a acestei instanțe, menținută prin decizia civilă nr. 2368/11.05.2015 a Curții de Apel Suceava.

Pornind de la această constatare și dând eficiență principiului "specialia generalibus derogant", la aplicarea căruia îndruma, de fapt, decizia de casare, instanța de rejudecare a reținut corect că, de vreme ce pentru pretenții de felul celor deduse judecății a fost edictat un act normativ special, partea nu se poate prevala de un temei legal de drept comun pentru a obține recunoașterea acestora întrucât nu are un drept de opțiune între normele aplicabile, principiul disponibilității fiind limitat de principiul legalității.

Acțiunea acestui principiu este cu atât mai puternică atunci când, precum în cauza dedusă judecății, partea a urmat și parcurs calea acțiunii în realizarea drepturilor ce fac obiectul legii speciale, motivele care au împiedicat obținerea unui rezultat favorabil neputând să justifice deschiderea unei căi în dreptul comun pentru discutarea și, eventual, recunoașterea acelorași drepturi aflate sub regimul de reglementare al unei legi speciale.

Motivele concrete arătate de reclamant, care l-au împiedicat pe acesta - după cum el însuși recunoaște - să parcurgă procedura legii speciale în termenele și etapele reglementate de aceasta (el afirmând că a omis, spre exemplu, să conteste Ordinul A.N.R.P. nr. 1280/2007 sau să răspundă invitației acestei autorități adresată în temeiul art. 8 alin. (2

1

) din lege, de a oferi lămuriri, conștient fiind de temeinicia soluțiilor pronunțate de comisii, din lipsa probelor în posesia cărora susține că a reușit să intre mult mai târziu, după soluționarea cererii, respectiv în decursul anilor 2009, 2015) și care au condus, pe fond, la insuccesul demersului său, nu deschid acestuia calea unei noi acțiuni pentru recunoașterea acelorași drepturi nici în legea specială și, cu atât mai puțin în dreptul comun, așa cum a inițiat acesta prezentul demers.

Întrucât posibilitatea recunoașterii drepturilor la despăgubire prevăzute de Legea nr. 290/2003 nu există altfel decât în cadrul și după procedura acestei legi, reclamantul trebuia să aibă în vedere termenele procedurale din acest act normativ, etapele legale de soluționare a cererilor sale, dar, deopotrivă, și mijloacele legale de temporizare a procedurii (art. 7 din lege, forma de la data publicării) în vederea procurării dovezilor necesare probării tuturor împrejurărilor de care depindea recunoașterea drepturilor solicitate, pe care să le valorifice pe toate căile posibile, inclusiv invitația de prezentare la sediul ANRP cu adresa nr. x/29.01.2007 .

Cel mult, imposibilitate obiectivă, neculpabilă a procurării dovezilor în privința drepturilor solicitate în procedura Legii nr. 290/2003, afirmată de reclamant (deși, se observă că acesta nu a dovedit inițierea de demersuri pentru obținerea dovezilor relative la refugiul autorilor sau la vocația succesorală de pe urma lor anterior emiterii Hotărârii nr. 185/17.03.2006, moment până la care, de altfel, nu furnizase comisiei nici măcar probele a căror procurare stătea în puterea sa, ex. declarația pe propria răspundere menționată de art. 5 alin. (1) din lege, înaintată la dosar la 12.04.2006), putea deschide părții calea formulării unei cereri de repunere în termen în procedura legii speciale (așadar, pentru a recupera termene sau proceduri pierdute ale legii speciale), iar nu a unei acțiuni în constatare pe dreptul comun.

O atare cerere se impunea a fi ea însăși supusă unui examen riguros, prin stabilirea imposibilității obiective, neculpabile a procurării probelor de către parte anterior soluționării definitive a cererii sale în stabilirea dreptului la despăgubire în temeiul Legii nr. 290/2003 și dincolo de temporizarea procedurii permisă legal, cerere care să fie formulată cu respectarea termenelor de introducere reglementate legal (art. 103 vechiul C. proc. civ. sau art. 186 noul C. proc. civ., eventual după procedura Legii nr. 554/2004), socotite de la data procurării celui din urmă înscris necesar și util procedurii de recunoaștere a dreptului.

Înalta Curte reține, însă, că partea a uzat inclusiv de această cale, deducând judecății în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Suceava, atât cererea sa de repunere în termen a dosarelor nr. x/2003 și nr. y/2004 (conexate) - calificată de instanță și judecată drept cerere de repunere în termenul de formulare a contestației împotriva Ordinului nr. 1280/2007 -, cât și contestația împotriva Ordinului A.N.R.P. nr. 1280/2007, cereri care toate au fost soluționate prin respingere, în baza sentinței civile nr. 3277/30.09.2010 a Tribunalului Suceava, definitivă prin decizia nr. 523/14.02.2011 a Curții de Apel Suceava.

Ignorarea efectelor juridice ale acestei judecăți, după cum propune reclamantul, sub motivul că, oricum, la data demarării procedurii respective, nu se afla (încă) în posesia tuturor înscrisurilor doveditoare ale dreptului solicitat, nu e de conceput față de efectele obligatorii ale respectivelor hotărâri judecătorești în raport cu partea, împrejurarea arătată fiind una care ține de modul în care acesta a înțeles să-și organizeze dreptul la apărare în respectiva procedură și de felul în care, în general, acesta se raportează la lege și la prescripțiile ei.

Pretenția reclamantului de a i se recunoaște calea unei acțiuni de drept comun care să-i asigure recunoașterea drepturilor pentru care a inițiat fără succes procedura Legii nr. 290/2003 - pentru că nu și-a dovedit dreptul la despăgubire și nu a respectat cu bună știință termenele instituite de legea specială pentru atacarea dispozițiilor emise în procedura administrativă - este lipsită de orice suport juridic și nu corespunde niciunei dezlegări cu valoare obligatorie a deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ. Pretinzând aceasta, reclamantul ignoră ceea ce s-a dezlegat chiar cu titlu obligatoriu prin precedenta decizie de recurs pronunțată în cauză, anume că principiul specialia generalibus derogant " cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile (...) potrivit ierarhiei și priorității normelor juridice ce operează într-un stat de drept, principiul disponibilității fiind limitat de principiul legalității".

Interpretând trunchiat considerentele deciziei de casare anterioare, despre care afirmă că s-ar referi în mod repetat la "recunoașterea dreptului de proprietate pretins" și făcând analogia între Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 290/2003, ambele cu statut de legi speciale, reclamantul a pretins chiar ca acțiunea de drept comun, în care să-i fie permisă stabilirea drepturilor solicitate de pe urma autorilor B. și C., să fie cea în revendicare, acesta făcând ample referiri la dreptul de proprietate și de moștenire a autorilor, ocrotit prin art. 563 C. civ. și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care nu se stinge prin neuz, ca și la dezlegările obligatorii regăsite în decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ, invocate ca direcții de cercetare judecătorească ce ar urma să fie aplicate și în cauză.

Or, toate aceste considerații nesocotesc reguli elementare de judecată, care pornesc de la actul de învestire a instanței, respectiv o acțiune în constatarea existenței unui drept la despăgubire supus unei legi speciale, cerere întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., însoțită de o contestare a hotărârilor emise în procedura administrativă de soluționare a cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, acțiune care nu ar putea fi niciodată transformată în recurs într-o acțiune în revendicare, față de limitele procedurale instituite prin dispozițiile art. 204 C. proc. civ. În plus, formularea unei cereri în revendicare pe dreptul comun trebuie să aibă în vedere existența fizică a bunurilor a căror dobândire se urmărește, pe teritoriul jurisdicției statului român, existență fizică ce este îndoielnică în cazul bunurilor pentru care Legea nr. 290/2003 acordă despăgubiri, din pricina duratei de timp îndelungate, a condițiilor istorice ce au stat la baza modificării granițelor (stare de război) și care bunuri, în mod cert, nu se află sub jurisdicția instanțelor naționale.

De altfel, învestind instanța cu judecarea unei acțiuni în constatarea existenței unui drept, întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., nu s-ar fi putut recunoaște accesul reclamantului la judecarea unei acțiuni în revendicare (care este una în realizare) nici în situația unor raporturi juridice aflate integral sub regimul de reglementare al dreptului comun, fapt cu atât mai puțin posibil când în discuție sunt drepturi de despăgubire (iar nu bunuri care să existe în materialitatea lor) supuse unei legislații speciale.

Nu există, deci, rațiuni de a ieși de sub regimul procedural și substanțial al Legii nr. 290/2003, observându-se că pentru motivul afirmat de reclamant, al imposibilității obiective, neculpabile și de durată în dovedire drepturilor sale, remediile se regăseau chiar în legea specială, care reglementa o cale de temporizare a procedurii pentru cazul imposibilității temporare de obținere a înscrisurilor doveditoare și care, de asemenea, era compatibilă cu procedurile specifice de recuperare a termenelor/etapelor procedurale depășite în mod neculpabil, prin formularea de cereri de repunere în termen. Așa cum a reținut instanța de apel, astfel de căi au fost urmate și epuizate de reclamant, cu referire la judecata dosarului nr. x/2010

Discriminarea pe care o acuză reclamantul atunci când se plânge de soluționarea prea grabnică a cererii sale, și pe care o invocă prin raportare la titularii cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003 nefinalizate și care ar mai avea astfel posibilitatea (și) în prezent de a-și completa dosarele cu probele necesare, nu constituie un argument pertinent. În primul rând, acesta nu indică un criteriu/motiv concret al tratamentului diferit pe care susține că l-a suferit prin soluționarea grabnică a cererii (pe temei de rasă, sex, limbă, religie, persoană, bunuri, interese comerciale, profesionale, financiare, statut personal, drepturi politice, civile, etc.). În al doilea rând, există discriminare când persoane aflate în situații comparabile sunt tratate diferit, astfel că, pentru a acuza un tratament diferit și discriminatoriu în cazul său, reclamantul ar trebui să se raporteze la cazuri în care, persoane întocmai ca el, s-au desistat de procedură din pricina absenței probelor, dar care, în pofida pierderii termenelor și etapelor procedurale de soluționare a cererilor formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, ar fi fost acceptate să-și prezinte probele obținute ulterior soluționării definitive a cererilor de acordare a despăgubirilor și, chiar în acest context, ar fi beneficiat de recunoșterea drepturilor solicitate, situație pe care însă acesta nu o are în vedere când invocă discriminarea sa. Cât privește situația titularilor de cereri formulate în baza Legii nr. 290/2003, nesoluționate încă la acest moment, instanța nu deține informații asupra cauzelor care au concurat la o atare întârziere (văzută de reclamant ca fiind profitabilă) în fiecare caz în parte și nu poate face aprecieri valabile pe acest aspect. Se poate reține, însă, că posibilitatea de a-și completa probele oferită acestora prin Legea nr. 164/2014 - aplicabilă, potrivit art. 3 alin. (1), doar cererilor depuse în termen legal la comisii, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere sau de acordare de despăgubiri, până la data intrării sale în vigoare - a fost una limitată, în baza art. 12 din lege fiind instituit un termen de decădere de 120 de zile, care curge de la data comunicării scrise realizată de comisii a documentelor necesare soluționării cererii, termen care poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei pentru o singură dată, pe o durată de 60 de zile, dacă se face dovada efectuării de demersuri pentru completarea dosarului.

Astfel fiind, este de presupus că nici aceste persoane nu mai beneficiază în prezent de această posibilitate, cum pretinde reclamantul, observându-se că termenele acordate și condițiile prevăzute pentru a putea beneficia de acestea sunt comparabile cu cele descrise ca existente în legislație și la data aplicării Legii nr. 290/2003, în forma sa inițială, cu referire la procedura temporizării soluționării cererilor de despăgubiri sau a cererilor de repunere în termen.

Decizia de casare anterioară nr. 1746/23.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a impus în rejudecarea cauzei o analiză în lumina dezvoltărilor jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza pilot D. ș.a. contra României), decât cu titlu subsecvent, subordonat eventualei concluzii afirmative a existenței accesului reclamantului la calea acțiunii (în constatare) de drept comun formulate în scopul recunoașterii drepturilor ce țin de domeniul legii speciale nr. 290/2003, aspect care se deduce din îndrumarea instanței de recurs, de aplicare în cauză a principiului "specialia generalibus derogant" și din realitatea că o atare analiză ține de verificarea temeiniciei acțiunii, ce succede problemei admisibilității acesteia.

Critica prin care reclamantul a pretins valoarea de îndrumare obligatorie a acestui considerent al deciziei de casare anterioară are un caracter formal, de vreme ce el însuși arată că, din pricina obținerii cu o întârziere de câțiva ani, în raport cu data soluționării cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, a probelor