ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 98 din 9 iulie 2020, pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an și 1 lună închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (3 acte materiale).

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a deține o funcție de conducere în cadrul unei asociații sau fundații, pe o durată de 3 ani care curge de la momentul rămânerii definitive a prezentei sentințe.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a deține o funcție de conducere în cadrul unei asociații sau fundații, de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Argeș, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., s-a impus inculpatului A. să execute următoarea obligație: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Morărești sau Cepari pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

S-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea civilă formulată de persoana vătămată B..

S-a dispus desființarea parțială a celor 2 înscrisuri - cererile formulate de numita C., întocmite ulterior datei de 1 august 2012 și prin care se solicita înscrierea acesteia în Obștea de Pădure Costițele, respectiv Obștea de Pădure Vieroșanca - în sensul înlăturării din cuprinsul lor a mențiunilor "primit 27 iulie 2009".

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata, în favoarea statului, a sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare, din care 500 RON în faza de urmărire penală și 500 RON în faza de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 553/A din data de 5 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinței penale nr. 98 din data de 9 iulie 2020, pronunțate de Judecătoria Curtea de Argeș, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul-inculpat la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei decizii penale, la data de 11 noiembrie 2020, a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 16 decembrie 2020, sub nr. x/2019.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 20 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 553/A din data de 5 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. S-a dispus trimiterea cauzei la completul competent pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii.

Verificând condițiile de admisibilitate în conformitate cu dispozițiile art. 440 C. proc. pen., prin încheierea de admitere în principiu s-a reținut, printre altele, că cererea de recurs în casație se întemeiază pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală") și că întrucât recursul în casație produce o devoluție parțială (o reexaminare în limitele cazurilor de casare), controlul instanței de recurs va opera în limitele cazului de casare indicat.

Astfel, prin cererea de recurs în casație și concluziile formulate cu prilejul dezbaterilor, recurentul inculpat A. a criticat decizia atacată pe motiv că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și, totodată, a precizat că sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" din cuprinsul prevederilor art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., a fost reglementată și dezbătută prin Decizia nr. 631/2014 a Curții Constituționale. În considerentele acestei decizii, s-a reținut, referitor la prevederea faptei de legea penală, ca trăsătură esențială a infracțiunii, că aceasta este, în primul rând, o expresie a principiului legalității incriminării, prevăzut atât la nivel constituțional - art. 23 alin. (12), cât și la nivel convențional - art. 7 parag 1. Astfel, s-a arătat că prevederea faptei în legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete și cele ale modelului legal de incriminare). S-a făcut mențiunea că, atunci când nu există concordanță (tipicitate) între fapta concretă comisă și modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală se reține cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale consacrat de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.., respectiv "fapta nu e prevăzută de legea penală".

S-a arătat că noțiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective, cât și la elementele subiective din structura normei de incriminare, iar pentru a interveni răspunderea penală trebuie să existe o corespondență între trăsăturile faptei concrete și modelul abstract prevăzut de norma de incriminare. Astfel, aprecierea instanței de contencios constituțional în sensul că absența oricărui element constitutiv al infracțiunii lipsește acțiunea penală de temeiul său de drept, a determinat recurentul să afirme că lipsa de corespondență între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare concluzionează în sensul neprevederii faptei de către legea penală.

Recurentul a susținut inexistența elementelor constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 C. pen.

În argumentare, a precizat că, de esența infracțiunii de fals este producerea consecințelor juridice. Totodată, a învederat că, prin recursul formulat nu invocă o interpretare greșită a probelor, ci inexistența elementelor constitutive ale infracțiunii.

Astfel, a făcut trimitere la cele două adeverințe folosite, în anul 2018, în Dosarele x/2018, y/2018 și z/216/2018 ale Judecătoriei Curtea de Argeș, adeverințe care au fost însoțite de Certificatul de moștenitor nr. x din 28 ianuarie 2011 încheiat de către BNP Asociați D. și E., privind pe doamna C. A precizat că, prin depunerea celor două adeverințe, s-a arătat instanței că doamna C. a solicitat, în calitate de moștenitoare a lui F., înscrierea în Obștile de pădure Costițele și Vieroșanca. În opinia recurentului, în anul 2018, nu avea nicio importanță menționarea datei depunerii cererii ca fiind 2009 sau 2012, astfel că mențiunea "primit la data 27 iulie 2009" nu era aptă să producă consecințe juridice, iar o eventuală mențiune a anului 2012 ar fi avut aceeași valoare, câtă vreme adeverința era una reală.

De asemenea, a invocat considerentele avute în vedere de instanța de fond care, la pagina 4, a menționat "Instanța nu poate stabili, dincolo de orice dubiu, dacă prin acțiunile sale de înscriere a mențiunii "primit 27 iulie 2009" și de folosire a înscrisurilor în instanță, inculpatul a urmărit doar a exemplifica procedura de înscriere în Obște în dovedirea faptului că persoana vătămata nu a urmat-o sau,mai mult, acesta a urmărit înscrierea în Obște a numitei C., sora persoanei vătămate, cu toate drepturile rămase de pe urma defunctului F., pentru a împiedica înscrierea persoanei vătămate și implicit alegerea acesteia din urmă, în funcția de Președinte cu consecința pierderii de către inculpat a aceleiași funcții."

Recurentul a susținut că cele două adeverințe sunt corecte și exprimă realitatea, nu se face mențiunea "singur moștenitor", fiind însoțite de certificatul de moștenitor.

Prin încheierea de admitere în principiu, s-a considerat că, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, motivele de recurs în casație, astfel cum au fost dezvoltate prin cerere de recurs, se justifică a fi examinate, prin prisma cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Intimata persoană vătămată B. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în casație. A menționat că Înalta Curte nu poate să procedeze la o reevaluare a materialului probator și nu poate să stabilească o altă situație de fapt decât cea reținută prin hotărârea instanței anterioare, învederând că, prin recursul în casație declarat de inculpat, se fac aprecieri asupra probelor și temeiniciei hotărârii, iar nu asupra legalității acesteia.

De asemenea, a susținut că, din probele administrate în fața instanței de fond, inclusiv atașarea Dosarelor x/2018, y/2018 și z/216/2018, rezultă că infracțiunea există și a fost săvârșită cu intenție de către inculpat, având toată deplinătatea acțiunilor sale, sub aspectul consecințelor pe care le-a urmărit, prin depunerea celor două înscrisuri "Cerere de înscriere în Obște". A precizat că intenția inculpatului a fost de a bloca înregistrarea noului Consiliu de Administrație, invocând lipsa calității procesuale active a doamnei B., arătând că aceasta nu este moșnean alături de sora ei, întrucât nu ar fi depus cererea de înscriere în Obște, în termen de un an, așa cum a făcut sora ei. În concluzie, a precizat că falsul a fost recunoscut de către inculpat și a fost folosit cu intenția de a produce consecințe juridice.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., în baza dispozițiilor art. 447 și art. 442 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este conceput ca un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor, respectiv a cazurilor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.., care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept aplicabile.

Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care circumstanțiază activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât, în această cale extraordinară de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În speța de față, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă de către inculpat - persoana fizică sau persoană juridică - pe care instanța de apel a considerat-o infracțiune, când în realitate, fapta nu se regăsește în niciuna din prevederile legii penale ca infracțiune.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul de incriminare).

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

În cauză, prin motivele de recurs în casație se solicită a se constata asupra inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 C. pen.

Ca atare, Înalta Curte urmează să analizeze dacă faptele reținute în sarcina recurentului inculpat A., pentru care prin decizia penală pronunțată de instanța de apel s-a dispus soluția definitivă de condamnare pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (3 acte materiale) prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., întrunesc elementele de tipicitate ale normei de incriminare, respectiv dacă se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii.

În esență, pornind de la cazul de casare invocat, se constată că motivele recurentului inculpat A. se referă la faptul că mențiunea "primit la data 27 iulie 2009" nu era aptă să producă consecințe juridice și, ca atare, nu sunt întrunite elementele de tipicitate a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură private. În opinia recurentului, folosirea celor două adeverințe în anul 2018, în Dosarele nr. x/2018, nr. y/2018 și nr. z/216/2018 ale Judecătoriei Curtea de Argeș, care au fost însoțite de Certificatul de moștenitor nr. x din 28 ianuarie 2011, privind pe doamna C., în calitate de moștenitoare a defunctului F., deși poartă mențiunea "primit la data 27 iulie 2009", nu erau apte să producă consecințe juridice, întrucât o eventuală mențiune a anului 2012 ar fi avut aceeași valoare.

Potrivit art. 322 alin. (1) C. pen., falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se regăsește în Titlul VI - "Infracțiuni de fals", Capitolul III - "Falsul în înscrisuri".

Faptele de fals aduc o gravă atingere adevărului și încrederii prin înșelarea încrederii publice care se realizează prin produsul activității infracționale (înscrisuri), având, juridic, însușirea de a servi ca probă a adevărului pe care îl exprimă.

Elementul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este alcătuit din două acțiuni distincte, dar săvârșite succesiv: mai întâi falsificarea înscrisului prin atestarea unor fapte sau împrejurări care nu corespund adevărului, adică realității obiective care poate fi demonstrată și ulterior, acțiunea subsecventă, aceea a folosirii înscrisului, după executarea lui, fie de autor, fie de altă persoană căreia i-a fost încredințat cu finalitatea de a-l folosi.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite (încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată) decurgând din producerea efectivă a unui înscris sub semnătură privată cu aparența de înscris adevărat, care a fost folosit ori dat spre folosință.

Pentru ca înscrisul falsificat să fie susceptibil de a produce consecințe juridice în cazul când ar fi folosit, este necesar ca actul rezultat în urma falsificării, să fie un înscris cu valoare probatorie și cu semnificație juridică.

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se comite cu un mobil special, respectiv în vederea producerii unor consecințe juridice, fiind de esența infracțiunii ca înscrisul falsificat să fie apt să producă consecințe juridice.

Curtea de apel, confirmând justețea interpretării date de judecătorul fondului normei de incriminare, a reținut ca bază factuală: fapta inculpatului de a menționa în scris, sub semnătura sa, în mod nereal, în partea superioară a celor două cereri formulate de către martora C., că acestea ar fi fost depuse și primite la data de 27 iulie 2009, deși în realitate acestea au fost redactate de către martoră ulterior datei de 1 august 2012, înscrisuri ce au fost ulterior depuse în dosarele nr. x/2018, nr. y/2018 și nr. z/216/2018, aflate pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeș, cu scopul de a produce consecințe juridice, în concret, respingerea de către instanță a cererii principale formulate de către persoana vătămată B. în cele trei cauze civile, încercându-se să se demonstreze că persoana vătămată nu a urmat procedura legală de înscriere în cele două obști și, prin urmare, nu poate fi aleasă și validată în funcția de președinte.

Prin decizia pronunțată în apel, s-a arătat că depunerea înscrisurilor falsificate în cele trei cauze civile aflate pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeș a avut loc la două momente distincte, respectiv la data de 18 mai 2018 în Dosarele nr. x/2018, nr. y/2018 și, la o dată ulterioară, în Dosarul nr. x/2018, fiind evident că activitatea infracțională a fost realizată de către inculpat în baza unei rezoluții unice, motiv pentru care s-a reținut forma continuată a infracțiunii, prevăzută de art. 35 alin. (1) C. pen.

În considerentele deciziei din apel, s-a mai reținut că tipicitatea obiectivă a infracțiunii deduse judecății se circumscrie acțiunii inculpatului de falsificare a două înscrisuri sub semnătură privată, prin atestarea în cuprinsul acestora a unor mențiuni nereale, relativ la împrejurarea că acestea ar fi fost primite la data de 27 iulie 2009.

Din punct de vedere terminologic, înscrisul sub semnătură privată este actul unilateral sau convențional care emană de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice, are o valoare probatorie, este de natură a da naștere, a modifica sau stinge un raport juridic și este apt să producă consecințe juridice, în sensul de a fi "potrivit pentru...", "capabil să..." producă consecințe, iar făptuitorul se folosește de acest înscris sau îl încredințează în scopul producerii de consecințe juridice.

Prin sintagma "în vederea producerii unei consecințe juridice", din cuprinsul art. 322 alin. (1) C. pen., legiuitorul a avut în vedere că autorul are reprezentarea survenirii unei urmări de drept ca rezultat al acțiunilor sale conjugate și, implicit, a pericolului pe care faptele sale îl creează pentru relațiile sociale, prin atingerea adusă încrederii acordate înscrisurilor și urmărește acest rezultat, fără a fi necesar ca aceste consecințe să se fi produs.

În prezenta cauză, instanța de apel a analizat elementele de tipicitate ale infracțiunii reținute în sarcina recurentului inculpat și sub aspectul consecințelor juridice urmărite a fi obținute prin folosirea înscrisurilor falsificate.

Astfel, în considerentele deciziei atacate s-a arătat că:

"infracțiunea dedusă judecății s-a consumat la momentele utilizării înscrisurilor falsificate, respectiv la datele depunerii acestora în dosarele civile aflate pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeș, cu scopul respingerii acțiunilor civile formulate de către persoana vătămată B., respectiv pe parcursul anului 2018."

Înalta Curte constată că situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanța de apel, prin interpretarea proprie a probatoriului administrat în cauză, reflectă corespondența dintre elementele factuale și modelul prevăzut de norma de incriminare pentru falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Pe calea recursului în casație, nu se poate examina starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate, motivele de recurs în casație putând fi analizate doar din perspectiva legalității hotărârii atacate.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară pe fond a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel.

De altfel, instanțele civile s-au referit, în considerentele hotărârilor pronunțate, la înscrisul datat 27 iulie 2009 ce formează obiectul material al infracțiunii de fals sub semnătură privată prevăzută de art. 322 C. pen. pentru care recurentul a fost condamnat (Încheierea din 8 august 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, încheierea din 8 august 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Sentința nr. 1378 din 8 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 ale Judecătoriei Curtea de Argeș).

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 553/A din data de 5 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În ceea ce privește cererea intimatei persoanei vătămate la obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariul apărătorului, Înalta Curte notează că, dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen.. statuează în sensul că, în celelalte cazuri decât cele prevăzute expres de legea procesual penală, instanța penală stabilește obligația de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părți, potrivit legii civile.

În conformitate cu art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Ca atare, observând culpa procesuală a recurentului, acesta urmează a fi obligat la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata B., reprezentând onorariul cuvenit avocatului care a asigurat persoanei vătămate asistența judiciară în calea extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 553/A din data de 5 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2021.

Procesat de GGC - LM