ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3922/2020

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta REGIA NAȚIONALĂ A PĂDURILOR - ROMSILVA ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unei hotărâri de reînființare a B., Jud. Maramureș, în locul și parametrii existenți anterior adoptării Hotărârii nr. 4/22.04.2013 punct 7.2 a Consiliului de Administrație al RNP Romsilva prin care s-a modificat structura organizatorică și funcțională a Direcției Silvice Maramureș, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtei de reînființare a Ocolului Silvic astfel cum, fără posibilitate de tăgadă, această obligație îi incumbă acesteia în urma rămânerii definitive a sentinței civile nr. 614/14.03.2016 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. x/2013, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 16 din data de 21 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes, prescripției dreptului material la acțiune și tardivității introducerii cererii de chemare în judecată invocate de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, denumită în continuare Romsilva, obligând pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva să emită o hotărâre de reînființare a B. jud. Maramureș, în locul și parametrii existenți anteriori adoptării Hotărârii nr. 4/22.04.2013 punct 7.2 a Consiliului de Administrație al Regia Națională a Pădurilor - Romsilva. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 5000 euro sau contravaloarea în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, precum și suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 16 din data de 21 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta REGIA NAȚIONALĂ A PĂDURILOR - ROMSILVA, solicitând admiterea căii de atac promovate și modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune. Prin intermediul primului motiv de casare, recurenta pârâtă a criticat hotărârea primei instanțe pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, alin. (1), pct. 8 noul C. proc. civ.). 1. Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa plângerii prealabile considerând că în speță sunt aplicabile prevederile art. 7. alin. (5). din Legea 554/2004. Astfel, instnța de fond reține, la fila x. ultimul paragraf din sentință, că: "Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în situația refuzului nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim sau a faptului de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, conduite asimilate actelor administrative unilaterale, nu este obligatorie plângerea prealabilă". Contrar celor reținute de prima instanță, nu ne aflăm nici în situația refuzului nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, nici în situația de a nu răspunde solicitantului în termen legal. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă, fără echivoc, faptul că prin adresa nr. x/14.02.2018 s-a răspuns în termen la solicitarea reclamantului și s-a justificat motivul pentru care nu se poate da curs solicitării sale de de reînființare a B.. Așadar, plângerea prealabilă este obligatorie în temeiul art. 193, alin. (1), C. proc. civ. raportat la art. 7. alin. (1) din Legea 544/2004 și numai după parcurgerea acestei etape, care este o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, petentul putea să formuleze acțiunea. Or, din înscrisurile depuse de reclamant, rezultă faptul că acesta nu a formulat plângere prealabilă. Prin adresa depusă la dosarul cauzei la data de 04.01.2019 reclamantul a transmis notificarea nr. x/2017, respectiv notificarea nr. x/11.01.2018 adresate Direcției Silvice Maramureș. Întrucât acestea au fost adresate Direcției Silvice Maramureș, care nu este parte în dosar, aceste notificări nu au relevanță, având în vedere faptul că Regia Națională a Pădurilor -Romsilva are calitate de pârâtă în prezenta cauză și nu Direcția Silvică Maramureș. În aceste condiții, reclamantul trebuia să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile față de RNP-Romsilva și nu față de Direcția Silvică Maramureș. Adresa transmisă și înregistrată la Regia Naționale a Pădurilor - Romsilva sub nr. x/15.01.2018 nu reprezintă plângere prealabilă având în vedere faptul că prin aceasta reclamantul nu a solicitat Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva să emită un act administrativ de înființare a B., ci a solicitat să dispună Direcției Silvice Maramureș să pună în executare niște hotărâri judecătorești, adică să dea o dispoziție unei unități să-și îndeplinească o posibilă obligație. În acest sens, prin Decizia nr. 2146 din dala de 29 iunie 2016 pronunțată de secția de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat: "plângerea prealabilă întemeiată pe dispozițiile art. 7. alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 trebuie să vizeze exact solicitările persoanei vătămate și nu se poate considera îndeplinită această cerință legală in cazul în care acțiunea se referă la un capăt de cerere diferit de cele solicitate autorității publice". Instanța de fond nu a luat în considerare această decizie și printr-o aplicare greșită a prevederilor legale a respins excepția inadmisibilitâții cererii de chemare în judecată, invocată pentru lipsa plângerii prealabile. Astfel, instanța de fond a încălcat prevederile Legii 554/2004. fiind incidente dispozițiile art. 488, alin. (1). punct 8, C. proc. civ. 2. În ceea ce privește excepția inadmisibilitâții acțiunii, raportat la faptul că reclamantul încearcă să atace pe cale separată o încheiere premergătoare pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2013, excepție ce a fost, de asemenea, respinsă de către instanța de fond, arată faptul că aceasta a fost motivată pe același considerent al refuzului nejustificat al pârâtei de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, fără să se ia în considerare faptul că cererea adițională prin care se solicita completarea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2013, cu cererea de obligare a pârâtei Direcția Silvică Maramureș la reînființarea B., a fost formulată în data de 02.10.2015, iar instanța, prin încheierea de ședință de la data de 23.02.2016, a admis excepția decăderii, invocată cu privire la cererea de completare. Împotriva acestei încheieri de ședință reclamantul nu a exercitat calea de atac a recursului, prin urmare, aceasta a rămas definitivă prin decizia nr. 608/23.03.2017 a Curții de Apel Cluj. 3. Cu privire la excepția excepția inadmisibilitâții acțiunii având în vedere faptul că în prezenta cauză se cere obligarea pârâtei de a pune în aplicare sentința civilă nr. 614/2016 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013, prin care s-a dispus anularea în parte a Hotărârii nr. 4/22.04.2013 a Consiliului de Administrație a RNP Romsilva cu privire la dispozițiile punctului 7.2. în condițiile în care instanța nu a dispus reînființarea B., prin interpretarea eronată a dispozițiilor legale. Curtea de Apel Cluj a respins această excepție. Astfel, prin sentința civilă nr. 614/2016 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013 s-a dispus anularea în parte a Hotărârii nr. 4/22.04.2013, a Consiliului de Administrație a RNP Romsilva cu privire la dispozițiile punctului 7.2, fără a se dispune reînființarea B., întrucât așa cum s-a mai precizat, referitor la cererea modificatoare prin care s-a solicitat acest lucru, instanța a admis excepția decăderii.

Referitor la excepția lipsei de interes, instanța de fond a respins-o motivând că interesul reclamantului reiese din faptul că a fost numit sef ocol silvic, însă în cadrul altui ocol silvic decât cel la care activase inițial, respectiv la Târgu Lăpuș. Este evident că reclamantul nu are interes procesual în a formula o cerere de chemare în judecată, acesta sesizând inutil instanța, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 8N/29.01.2018, reclamantul a fost numit șef la C.. deoarece B. nu mai există, având practic aceeași funcție ca și înainte de a fi disponibilizat.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, susține că printr-o interpretare greșită a dispozițiilor legale instanța a respins-o, având în vedere faptul că nu subzistă în cauză situația refuzului nejustificat de a rezolva o cerere, conform ipotezei prevăzute de art. 7, alin. (5), din Legea 554/2004. În mod cu totul eronat reține Curtea de Apel Cluj că "Reclamantul s-a adresat pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva în 11.01.201$ solicitând punerea în executare a sentinței civile nr. 614/14.03.2016 a Tribunalului Maramureș, respectiv în concret reînființarea B.." Este adevărat că reclamantul s-a adresat pârâtei în data de 11.01.2018, dar a solicitat punerea în executare a sentinței civile nr. 614/14.03.2016 a Tribunalului Maramureș, apreciind, în lipsa oricărei dispoziții în acest sens, că prin această sentință s-a dispus înființarea ocolului silvic. Prin Hotărârea nr. 4/55.04.2013, pct. 7.2., Consiliul de Administrație al Regiei Naționale a Pădurilor- Romsilva a decis desființarea B.. Petentul A. a formulat plângere prealabilă și apoi acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri, fără a solicita și reînființarea B., iar cererea modificatoare cu privire la reînființare i-a fost respinsă ca fiind făcută peste termen. Este eronată reținerea instanței că de la momentul la care pârâta i-a răspuns reclamantului curge termenul de prescripție a dreptului la acțiune. Atâta vreme cât B. a fost desființat în 2013, iar petentului i-a fost respinsă cererea de reînființare ca tardiv formulată, nu se poate aprecia că o solicitare din ianuarie 2018 de punere în executare a unei sentințe, la 3 ani de la desființarea B., reprezintă o cerere în termen, iar refuzul pârâtei constituie refuz nejustificat de soluționare, și în acest fel petentul este repus în termen. Având în vedere aceste aspecte, cererea petentului din 18.01.2018 nu poate fi încadrată la art. 7. alin. (5), fiind incidente prevederile art. 11, alin. (1), lit. a). și alin. (5) prima teză din Legea nr. 554/2004, conform cărora: "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă:". Având în vedere că Hotărârea nr. 4 a Consiliului de Administrație al Romsilva a fost emisă în data de 22.04.2013, iar în cadrul dosarului x/2013 reclamantul a fost decăzut din dreptul de a cere reînființarea B., prezenta cererea este formulata cu 8 ani mai târziu, excepției prescripției se impunea a fi admisă.

Cu privire la excepția tardivității introducerii cererii de chemare in judecată arată că respingerea acesteia a fost argumentată ca și excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța în mod greșit a respins-o considerând că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11, alin. (2) din Legea 554/2004. Dispozițiile legale invocate anterior sunt aplicabile și reclamantul trebuia să invoce motive temeinice și să aducă dovezi pertinente în susținerea acestora pentru a demonstra imposibilitatea de a introduce acțiunea în termenul de 6 luni prevăzut expres de lege. Având în vedere că reclamantul în cadrul dosarului nr. x/2013 a fost decăzut din dreptul de a solicita reînființarea B., acesta nu are nici un motiv sustenabil pentru prezenta acțiune, declanșată la 8 ani de la emiterea Hotărârii nr. 4/2013 a Consiliului de Administrație. Instanța de fond, raportându-se la soluțiile pronunțate în dosarele nr. x/2013 și y/2017 cu referire la dosarul nr. x/2013, precum și la dispozițiile art. 10. lit. b). și g din Regulamentul de organizare și funcționare a Regiei Naționale a Pădurilor- Romsilva, aprobat prin H.G. nr. 229/04.03.2009, a hotărât în mod greșit admiterea în parte a acțiunii reclamantului și obligarea pârâtei la emiterea unei hotărâri de reînființarea B. jud. Maramureș, în locul și parametrii existenți anterior adoptării Hotărârii nr. 4/55.04.2013 pct. 7.2. a Consiliului de Administrație al Regiei Naționale a Pădurilor- Romsilva. În acest sens, nu a avut în vedere faptul că potrivit sentinței nr. 614/14.03.2016, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 608/2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj nu avea obligația reînființării B., raportat la faptul că la termenul de judecată din data de 23.02.2016 instanța a pus în discuție excepția decăderii reclamantului din dreptul de a-și completa cererea de chemare în judecată cu privire la cererea adițională depusă la data de 02.10.2015 prin care reclamantul a solicitat obligarea noastră la reînființarea B. în condițiile de la data emiterii deciziei de desființare. Reclamantul nu a înțeles să atace această dispoziție a instanței, nu a exercitat calea de atac a recursului cu privire la respingerea solicitării de reînființare a B., iar sentința civilă nr. 614/14.03.2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 608/23.03.2017 a Curții de Apel Cluj, are autoritate de lucru judecat. Mai mult, în prezent reînființarea B. nu este posibilă și dacă s-ar înfăptui acest lucru ar fi contrar dispozițiilor legale în vigoare. Ca urmare a desființării B. potrivit pct. 7.2 din Hotărârea nr. 4/22.04.2013 a Consiliului de Administrație al RNP Romsilva, suprafața de fond forestier din U.P. I, II și III a fost arondată și predată D., iar suprafața de fond forestier din U.P. IV. V, VI și VIII a fost arondată și predate E.. Prin sentința civilă nr. 217/05.04.2004, devenită definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Aleșd în dosarul nr. x/2003 s-a dispus anularea Hotărârii nr. 770/A/24.03.2003 și reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea F.. cu sediul în Borșa, str. x, jud. Maramureș, asupra suprafeței de 17000 ha teren cu vegetație forestieră. Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate Maramureș, emițând titlul de proprietate nr. x/16.01.2017 pentru suprafața de 17000 ha teren forestier în favoarea F.. cu sediul în Borșa, str. x, jud. Maramureș. Conform titlului de proprietate x/16.01.2017, suprafața reconstituită F. este amplasată în U.P. VIII cu 3605.20 ha teren forestier și în U.P. I. II. III, IV. V. VI și VIII cu 13394,98 ha teren forestier. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că în intervalul de timp dintre data desființării B. și data formulării acțiunii, din suprafețele de teren forestier care au fost preluate de către D. și E. de la B. au mai fost retrocedate terenuri sau se află în etapa premergătoare punerii în posesie. Mai mult de atât. trebuie avut în vedere faptul că al doilea criteriu al desființării B. l-a constituit rezultatul financiar nefavorabil al acestui ocol. Regia Națională a Pădurilor-Romsilva funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară, ceea ce conduce la concluzia că la baza funcționării sale stă principiul eficienței economice. Prin urmare, instanța nu putea să oblige pârâta să înființeze o unitate care să meragă pe pierderi. In plus, înființarea sau desființarea subunităților regiei este exclusive atributul Consiliului de Administrație al Regiei, așa cu expres prevede art. 10, lit. g), din H.G. nr. 229/2009, iar prin sentința recurată Curtea de Apel Cluj a încălcat aceste prevederi. De asemenea, instanța de fond nu a luat în considerare dispozițiile Ordinului nr. 904 din 10 iunie 2010 pentru aprobarea Procedurii privind constituirea și autorizarea ocoalelor silvice și atribuțiile acestora, modelul documentelor de constituire, organizare și funcționare, precum și conținutul Registrului național al administratorilor de păduri și al ocoalelor silvice, ordin din care reiese fără echivoc faptul că nu Regia Națională a Pădurilor este cea care înființează sau desființează un ocol sivic, ci inspectoratul teritorial de regim silvic și de vânătoare, actualmente Garda Forestieră. Hotărârea Consiliului de Administrație al Romsilva prin care se propune înființarea sau desființarea unui ocol silvic este doar un act premergător emiterii deciziei privind autorizarea de funcționare a ocolului nou înființat. În condițiile în care decizia de retragere a autorizației de funcționare a ocolului silvic este actul ce a dus efectiv la desființarea B., acest act este cel care trebuie contestat și nu Hotărârea Consiliului de Administrație al Romsilva. Întrucât decizia nr. 216547/09.07.2013 de retragere a autorizației de funcționare nr. x din 27.08.2009 a B. a Comisiei pentru Autorizarea funcționării ocolaleor silvice (Ministerul Mediului și Schimbărilor Climaterice) nu a fost contestată, aceasta continua să producă efecte, B. fiind radiat din Registrul național al administratorilor de păduri și al ocoalelor silvice. Mai mult, reclamantul a fost reîncadrat pe postul de șef de ocol deținut anterior desființării B., respectiv funcția de șef ocol la C., astfel încât nu se poate considera că i-a fost cauzat vreun prejudiciu personal prin desființarea B.. De asemenea, instanța nu ar putea obliga Consiliului de Administrație să emită o hotărâre de înființare a unui ocol silvic, deoarece ar însemna că se substituie consiliului în luarea deciziilor de afaceri, ceea ce ar conduce la încălcarea legii, deoarece deciziile de administrare ale regiei sunt atributul exclusiv al consiliului de administrație, așa cum prevede art. 4, alin. (2), din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice II. In ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor morale arată că în mod nelegal a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 5000 euro daune morale sau contravaloarea în RON la data efectuării plății, având în vedere faptul că reclamantul nu a dovedit existența acestor daune. Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri trebuie dovedite condițiile cumulative ale răspunderii: fapta autorității, culpa acesteia, producerea prejudiciului/existenta prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre fapta autorității și prejudiciu - obligație neîndeplinită în prezenta cauză. În condițiile în care chiar reclamantul a apreciat inițial daunele morale suferite ca fiind de 5000 RON, se poate observa reaua-credință a acestuia în promovarea acțiunii împotriva angajatorului și mărirea cuantumului daunelor morale la suma de 20000 euro. Reintegrarea reclamantului pe o funcție similară cu cea deținută anterior desființarii B., respectiv șef ocol silvic la C. și acordarea unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data de 10.06.2013 și până la reintegrarea efectivă, reprezintă o suficientă și justă reparație a prejudiciului suferit de acesta. În Decizia nr. 2356/20.04.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție reține că: "daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității." Așadar, dovada prejudiciului moral suferit de reclamant este în sarcina acestuia, iar în speța de față patentul nu a adus un minimum de argumente și de dovezi din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 6 noul C. proc. civ. recurenta pârâtă a arătat următoarele: În partea introductivă a hotărârii, cât și în încheierea de ședință din data de 07.01.2019 instanța are in vedere solicitarea reclamantului de acordare a daunelor morale în cuantum de 5000 RON pagina 3 din hotărâre și pag 4 din încheiere unde precizează clar "Reprezentanta reclamantei solicită și admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de 5000 RON cu titlu de daune morale, din perspectiva tracasării soluționării cererii formulate de reclamant pentru repunerea în situația anterioară", pentru ca ulterior să își motiveze hotărârea pentru acordarea daunelor morale într-un cuantum mult mai mare, și anume 5000 euro. Instanța de fond s-a limitat la a prelua, cuvânt cu cuvânt apărările reclamantului, dând o aparență de motivare a hotărârii astfel pronunțate. Chiar dacă instanța de fond și-a însușit întru totul apărările reclamantului, aceasta trebuia să indice, pentru respectarea cerințelor prevăzute de art. 425, alin. (1), C. proc. civ., propriile motive de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în speță ale pârâtei. Or, argumentele pentru care s-au respins susținerile pârâtei nu au fost arătate, motivele invocate prin întâmpinare, concluziile scrise si concluziile orale nefiind deloc analizate. In întreaga motivare a hotărârii se face referire doar la susținerile reclamantului, nemotivându-se în niciun moment motivul concret al înlăturării apărărilor formulate de RNP Romsilva. Cele reținute mai sus conduc în mod evident spre concluzia necercetării cauzei de către instanța de fond. 4. Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 5. Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 30 mai 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 02 decembrie 2020. Prin încheierea de ședință din data de 13 noiembrie 2019 s-a admis cererea de preschimbare a termenului de judecată acordat și s-a fixat termen de judecată la data de 06 mai 2020. 6. Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de atât recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinările depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente. În ceea ce privește criticile invocate de recurentul pârât în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate. 1. Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa plângerii prealabile, prima instanță a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 544/2004, potrivit cărora, înainte de a se adresa instanței de contencios competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia. În acest context, prima instanță a apreciat că trebuie aplicate dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, sens în care, în situația refuzului nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim sau faptului de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, conduite asimilate actelor administrative unilaterale, nu este obligatorie plângerea prealabilă. În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte observă că art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care consacră o excepție de la obligativitatea plângerii prealabile, are aplicabilitate în cauză, în condițiile în care acțiunea reclamantului este îndreptată împotriva refuzului explicit al pârâtului de a rezolva solicitarea sa concretă de a reînființa B.. În interpretarea art. 2 alin. (1) lit. i), în) corelație cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța, se impune concluzia că pe calea contenciosului administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor de emitere a unui act administrativ sau de efectuare a unei operațiuni administrative sau de executare a unei obligați stabilite printr-un alt act administrativ. Trebuie făcută distincția între nesoluționarea în termenul legal al unei cereri și refuzul nejustificat de a soluționa o cererea, formulat într-o exprimare explicită, cu exces de putere. Astfel, susținerea recurentei pârâte în sensul că prin adresa x/14.02.2018 a răspuns în termen la solicitarea reclamantului, comunicându-i argumentele pentru care consideră că nu are obligația reînființării B., chiar dacă înlătura ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h)- nesoluționarea unei cereri în termen legal, nu aduce nicio justificare în ceea ce privește ipoteza refuzului nejustificat - act administrativ asimilat enunțat de dispozițiile art. 2 alin. (1) i din Legea nr. 554/2004. În consecință, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa plângerii prealabile a fost în mod corect respinsă. 2. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la faptul că reclamantul încearcă atacarea pe cale separată a unei încheieri premergătoare pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2013, prima instnță apreciază că aceasta nu constituie o veritabilă excepție, ci în fapt, o apărare de fond. Mai mult, dreptul de a ataca în contencios administrativ refuzul nejustificat al unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, nu poate fi invalidat pe motiv că demersul tinde să obțină o soluție care să vină în opoziție cu dispoziția instanței de judecată într-un alt litigiu, cu un alt obiect. În acest context trebuie arătat că încheierea prin care instanța a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a-și preciza acțiunea nu are autoritatee de lucru judecat cu privire la o nouă cerere cu același obiect, întrucât nu soluționează fondul cererii sau vreo altă chestiune litigioasă. În consecință, excepția inadmisibilității a fost în mod corect respinsă de prima instanță în raport de efectele încheierii din data de 23.02.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013 de către Tribunalul Maramureș, această încheiere neavând efecte în ceea ce privește exercitarea dreptului la acțiune în cadrul altui proces. 3. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii pe motiv că aceasta ar tinde la punerea în aplicare a sentinței civile nr. 614/2016 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013, răspunsul primei instanțe a fost același ca în cazul excepției anterioare. Chiar dacă, așa cum se susține, acțiunea de față are justificare tocmai în refuzul pârâtului de punere în executare a hotărârii judecătorești anterior menționate, având obiect diferit nu poate fi asimilată cu o cerere de executarea a sentinței sus-menționate, iar îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, generale și speciale, trebuie analizată în raport de pretenția concretă formulată. Așa fiind, excepția inadmisibilității a fost corect respinsă și în acest context. În acest context mai trebuie amintit că anularea unui act administrativ individual produce efecte ex tunc, fiind considerat că nu a existat niciodată, iar din perspectiva faptului că, de regulă, cauza anulării constă atât în caracterul nelegal cât și în caracterul vătămător al acestuia, repunerea părților în situația anterioară presupune înlăturarea tuturor efectelor vătămătoare, inclusiv desființarea unor acte subsecvente. Prin urmare, există posibilitatea ca înlăturarea efectelor vătămătoare produse de actul administrativ anulat să reclame efectuarea unor acte materiale-operațiuni administrative sau adoptarea de noi acte administrative care nu au fost dispuse prin hotărârea judecătorească care a dispus anularea. În aceste situații, dacă printr-o executare ex officio necorespunzătoare a hotărârii de anulare nu se ajunge la înlăturarea tuturor efectelor dăunătoare ale actului anulat, principiile care guvernează o bună administrație nu sunt compatibile cu opunerea, de către administrație, a exceptio mali processus față de un nou demers jurisdicțional, declanșat de persoana vătămată. De asemenea, trebuie precizat că nu ne aflăm ipotezele reglementate de dispozițiile art. 24 - obligația executării - din Legea nr. 554/2004, acestea vizând executarea unor obligații concrete stabilite în sarcina autorității prin titlul executoriu, fără a se referi la efectele anulării unui act administrativ. 4. Cu privire la excepția lipsei de interes, care viza lipsa condiției unui interes determinat, dat fiind faptul că reclamantul a fost numit șef de C., prima instanță a apreciat că este neîntemeiată întrucât întrunirea condițiilor unui interes procesual valabil trebuie analizată cu observarea faptului că, deși aflat în posesia unui titlu executoriu valabil, reclamantul este în continuare vătămat prin executarea necorespunzătoare a acestui titlu. Reclamantul și-a justificat interesul de a acționa prin aceea că a fost numit șef de Ocol Silvic, însă în cadrul unui alt Ocol Silvic decât cel unde activase inițial, respectiv la Târgu Lăpuș, localitate situată la o distanță de 95 de km de locul de domiciliu și de locul anterior de muncă. Raportat la aceste susțineri, prima instanță în mod corect a apreciat că prin acțiunea de față, reclamantul justifică un interes determinat. Susținerea recurentei pârâte în sensul că reclamantul a fost numit în aceeași funcție însă la un alt ocol silvic întrucât ocolul silvic în cadrul căruia a funcționat înainte de a fi disponibilizat, privește raporturile de muncă ale acestuia, fără a avea relevanță în examinarea unui interes ce derivă dintr-un raport de drept administrativ. 5. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a constatat că este neîntemeiată, reținând că în ipoteza dedusă judecății, nu este aplicabil textul legal prev. de art. 11 alin. (1) lit. a) din lege, câtă vreme s-a constatat că în situația refuzului nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, nu este obligatorie plângerea prealabilă. De asemenea, prima instanță a constatat că, în fapt, actul de refuz al soluționării cererii, de la comunicarea căruia, potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 se calculează termenul de 6 luni de introducere a acțiunii, este adresa nr. x/14.02.2018 (comunicată prin poștă în 23.02.2018) prin care pârâta a susținut că nu are obligația reînființării B., întrucât instanță de judecată nu s-a pronunțat explicit în acest sens, adresă transmisă recurentului ca urmare a cererii prin care acesta a solicitat pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva în 11.01.2018 punerea în executare a sentinței civile nr. 614/14.03.2016 a Tribunalului Maramureș, respectiv în concret, reînființarea B. și reintegrarea sa pe postul de șef de ocol silvic. Înalta Curte apreciază că, în raport de starea de fapt stabilită, prima instanță a conchis în mod corect că termenul legal de introducere a acțiunii a fost respectat. Susținerile recurentei pârâte, în sensul că termenul de prescripție trebuia calculat din data de 22.04.2013, data emiterii Hotărârii nr. 4 a Consiliului de administrație, prin urmare dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004 au fost încălcate, se bazează pe o greșită abordare a obiectului acțiunii în contencios administrativ, așa cum rezultă din analiza efectuată prin alineatele precedente. 6. Înalta Curte achiesează la argumentația primei instanțe și în ceea ce privește excepția tardivității introducerii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, de vreme ce s-a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și că reclamantul a introdus acțiunea în termenul legal de 6 luni, calculat de la data comunicării refuzului de soluționare a cererii sale.

În ce privește fondul cauzei, prima instanță a reamintit că prin sentința civilă nr. 614/14.03.2016 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 608/23.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, instanța a admis cererea reclamantului A. și a anulat în parte Hotărârea nr. 4/22.02.2013 adoptată de Consiliul de administrație al pârâtei Romsilva cu privire la dispozițiile de la punctul 7.2 prin care s-a aprobat nota nr. x/17.04.2013 a Serviciului Organizare, Resurse Umane, Programare și Cercetare Științifică din cadrul Romsilva, cuprinzând propunerea de desființare a B., jud. Maramureș. Prin sentința civilă nr. 429/11.03.2014 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013, s-a admis contestația numitului A. și s-a anulat decizia nr. 73N/10.05.2013 emisă de pârâta Romsilva - Direcția Silvică Maramureș și s-a dispus reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior, fiind obligat angajatorul la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data de 10.06.2013 și până la reintegrarea efectivă. Prin decizia civilă nr. 546/A/26.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2017, s-a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 1100/12.11.2014 a Curții de Apel Cluj pronunțate în dosarul nr. x/2013, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins ca nefondat apelul Direcției Silvice Maramureș împotriva sentinței civile nr. 429/11.03.2014 pronunțate de Tribunalul Maramureș. Ca atare, prima instanță a constatat că există două hotărâri judecătorești definitive, opozabile părților, care nu mai pot face obiect de analiză și cenzură în prezenta procedură. Astfel, prima hotărâre prin care s-a dispus anularea Hotărârii Consiliului de Administrație al Romsilva de desființare a B. și cea de-a doua, prin care reclamantul a fost reintegrat pe postul deținut anterior, de șef B., au permis instanței de fond să considere, chiar și în lipsa unei dispoziții exprese de obligare a pârâtei la revenirea la situația de dinaintea adoptării hotărârii deființate, deci la reînființarea B., că această obligație exista în sarcina pârâtei datorită efectelor pe care cele două hotărâri judecătorești le produc. O altă interpretare ar fi contrară principiului general "quod nullum est, nullum producit efectum" și ar lipsi de conținut hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în dosarul civil nr. x/2013 Față de considerentele primei instanțe, prin care s-a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor anterior pronunțate, este evidentă lipsa de concludență a susținerilor prin care recurenta pârâtă contestă existența obligației stabilite în sarcina sa pe motiv că, prin încheierea din data de 23.02.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013 a Tribunalului Maramureș, s-a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a-și completa acțiunea prin cererea adițională depusă la 23.02.2016 și prin care a solicitat obligarea pârâtei la reînființarea B.. În acest context, Înalta Curte reamintește încă odată că încheierea la care face referire pârâta, fiind dată în soluționarea unei excepții de procedură, producea efecte numai în fixarea cadrului procesual referitor la obiectul acțiunii deduse judecății în dosarul nr x/2013 a Tribunalului Maramureș, circumscriind capetele de cererea supuse cercetării judecătorești, fără a beneficia de vreun efect într-un litigiu ulterior. În aceeași ordine de idei se observă că față de considerentele cu caracter decisiv prin care prima instanță dă eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat cu privire la chestiunea litigioasă anterior dezlegată, și care nu mai poate fi contrazisă, Înalta Curte apreciază că argumentele referitoare la condițiile de înființare și sau de desființare a unui ocol silvic nu sunt pertinente prin prisma controlului de legalitate exercitat. Cu alte cuvinte, soluția primei instanțe a fost determinată de hotărârile judecătorești definitive care au dispus anularea hotărârii de desființare a B. și de reîncadrare a reclamantului pe postul deținut anterior, prin urmare, justificările privind imposibilitatea executării dispoziției de înființare, pentru împrejurări de fapt ulterioare momentului emiterii hotărîrii sau momentului nașterii obligațiilor ce derivă din desființarea a hotărârii, excedează cadrului procesual. Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, nu poate fi opusă acestui raționament nici susținerea pârâtei potrivit căreia instanța de judecată nu s-ar putea substitui Consiliului de Administrație al Romsilva, în condițiile în care Romsilva este autonomă din punct de vedere financiar și funcționează pe principiul autofinanțării. În sentința civilă nr. 614/2016 a Tribunalului Maramureș, s-au argumentat motivele de ordin formal și de fond care au îndreptățit instanța să cenzureze decizia de desființare a B., iar analiza acestora deschide calea procedurii de urmat de către Consiliul de Administrație Romsilva, cu mențiunea că intrarea în legalitate presupune, ca prim pas, revenirea la situația anterioară dispunerii deciziei de desființare a B..

În ce privește capătul de cerere vizând acordarea de daune morale, în examinarea justificărilor invocate de reclamant în susținerea acestor pretenții, prima instanță a reținut că de la momentul adoptării Hotărârii nr. 4/22.04.2013 punct 7.2 a Consiliului de Administrație al Regia Națională a Pădurilor - Romsilva și până în 1.02.2018, reclamantul nu a avut loc de muncă. De asemenea, s-a avut în vedere că prin Decizia nr. 130N/25.10.2018 emisă de Direcția Silvică Maramureș, reclamantul a fost eliberat din funcția de șef ocol la C., începând cu data de 29.10.2018 și cu aceeași dată s-a dispus să ocupe funcția de șef district în cadrul aceluiași ocol. Decizia a fost justificată de pronunțarea sentinței civile nr. 816/20.06.2018 a Tribunalului Maramureș în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1405/A/2018 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a anulat decizia anterioară din 29.01.2018 de numire a reclamantului în funcția de șef al C.. Ca atare, reclamantul a fost angajat pe un post similar celui pe care l-a ocupat la Borșa, însă la o distanță de 100 km față de domiciliu. Față de împrejurările de fapt relevate, au fost apreciate ca pertinente susținerile reclamantului cu privire la afectarea vieții de familie și justificată solicitarea sa de acordare a daunelor morale, iar la evaluarea acestor daune prima instanță a aplicat criterii jurisprudențiale pertinente, referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. În concret, prima instanță a apreciat că este echitabilă acordarea în favoarea reclamantului a sumei de 5000 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, raportându-se la atitudinea autorității publice care, de la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 614/14.03.2016 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 608/23.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj și până la momentul formulării acțiunii în instanță, a refuzat punerea în executare a hotărțârilor judecătorești, fapt ce presupunea tocmai reînființarea B., fiind de natură să afecteze de o manieră consistentă viața de familie și situația materială a reclamantului. S-a considerat că această situație poate fi calificată ca intrând sub incidența prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) și n) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și prin urmare, poate constitui temei al atragerii răspunderii autorității publice sub forma obligării acesteia la plata de daune morale către persoana astfel vătămată. Înalta Curte apreciază că soluția dată de prima instanță acestui capăt de cerere nu a fost criticată de recurenta pârâtă într-un mod convingător. Acesta nu a invocat încălcarea unor dispoziții de drept material referitoare la condițiile răspunderii civile sau principiul reparării integrale a prejudiciului. Nu poate fi primită susținerea acestuia în sensul că reintegrarea intimatului reclamant în funcția reținută și plata drepturilor bănești de care a fost lipsit constituie reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit, întrucât nu are nicio componentă care să despăgubească reclamantul pentru trauma psihică cauzată acestuia de atitudinea autorității, concretizată atât în actele nelegale a căror anulare a fost dispusă de instanță, cât și în sfidarea efectelor hotărârilor judecătorești, care au pus viața personală și profesională într-o îndelungată stare de incertitudine. Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate și criticile recurentei pârât care se subscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Argumentul concret invocat în dezvoltarea acestui motiv de recurs vizează lipsa unui răspuns la motivele de fapt și de drept invocate de recurenta pârâtă prin întâmpinarea formulată în prima instanță, lipsa unei analize a concluziilor orale și scrise depuse, în contextul în care întreaga motivare constituie o preluare a susținerilor reclamantului, ceea ce a condus, în opinia recurentei pârâte, la necercetarea cauzei și încălcarea dreptului la apărare. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., arătând motivele de fapt și de drept care întemeiază soluția și cuprinzând argumente concludente care au stat la baza respingerii apărărilor și excepțiilor formulate de recurentul pârât. Cu referire la susținerea recurentului pârât, în sensul că reclamantul a solicitat acordarea daunelor morale în cuantum de 5000 RON, pagina 3 din hotărâre și pag 4 din încheiere unde se arată că "Reprezentanta reclamantei solicită și admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de 5000 RON cu titlu de daune morale", însă prima instanță a acordat daune morale într-un cuantum mult mai mare, și anume 5000 euro, Înalta Curte apreciază că fiind în prezența unei erori materiale, aceste critici nu pot fi analizate în cadrul prezentului recurs. 7. Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs. Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală și de recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva sentinței nr. 16 din 21 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.