ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4489/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 06 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, anularea parțială a prevederilor cuprinse în H.G. nr. 849/19.10.2009 emisă de Guvernul României, în ceea "ce privește atestarea ca aparținând domeniului public al Municipiului Timișoara a imobilelor (terenuri intravilane) având CF x și Top: x al municipiului Timișoara și CF x și Top: x al municipiului Timișoara.

Pârâtul, Guvernul României, la data de 04.08.2017, a formulat cerere de introducere în cauză a Unității Administrativ Teritoriale Municipiul Timișoara, prin primar- cu privire la care, la data de 20.09.2017, reclamanții au formulat un punct de vedere prin care arată că nu se opun admiterii cererii de introducere în cauză a Unității administrativ- Teritoriale Municipiul Timișoara, județul Timiș, prin primar.

Prin încheierea din data de 16.10.2017 instanța, în temeiul art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 și 78 din noul C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de terț, a Unității Administrativ Teritoriale Municipiul Timișoara, reprezentată prin primar.

2). Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 363 din 11 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis excepția tardivității introducerii plângerii prealabile și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și terțul Unitatea Administrativ- Teritorială Municipiul Timișoara, prin Primar; a respins cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen, reclamanții A. și B..

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 18 septembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

Prin cererea scrisă înregistrată la dosar la data de 03 august 2020, recurenții- reclamanți au formulat cerere de renunțare la judecată și la dreptul dedus judecății, la care au anexat declarația autentificată sub nr. x din 23.07.2020 de Biroul Individual Notarial "C.", solicitând a se lua act de această renunțare și a se dispune în consecință, în temeiul art. 406- 410 C. proc. civ..- cerere comunicată celorlalte părți, conform dovezilor existente la dosar.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Fiind luată în examinare cu prioritate, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 494 C. proc. civ.., declarația recurenților- reclamanți A. și B. privind renunțarea la însuși dreptul dedus judecății, Înalta Curte reține următoarele:

Procesul civil pornește la inițiativa reclamantului care fixează prin actul de sesizare obiectul și limitele procesului, iar asupra acestuia, în condițiile legii, are un drept de dispoziție, drept reglementat prin dispozițiile art. 9 C. proc. civ., manifestat inclusiv prin posibilitatea reclamantului ca, în temeiul art. 408 și art. 409 C. proc. civ., să renunțe la dreptul dedus judecății cauzei oricând, inclusiv în recurs, în tot sau în parte, verbal în ședința de judecată ori în scris, printr-o declarație de renunțare la drept consemnată într-un înscris autentic.

Renunțarea la dreptul dedus judecății este un element component al principiului disponibilității în procesul civil și constă în prerogativa reclamantului de a pune capăt litigiului prin renunțarea la dreptul său subiectiv.

De principiu, renunțarea la dreptul pretins reprezintă actul procesual de dispoziție al reclamantului, în calitatea sa de inițiator al demersului judiciar, de a renunța la însuși dreptul pretins, fără a avea obligația de a-și justifica manifestarea de voință și fără a fi constrâns, din punct de vedere temporal, în privința acesteia.

Conform art. 408 alin. (1) C. proc. civ.., " Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunțe la însuși dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului.", iar conform art. 408 alin. (2) din același act normativ, " În caz de renunțare la dreptul pretins, instanța pronunță o hotărâre prin care va respinge cererea în fond, dispunând și asupra cheltuielilor de judecată.".

Reclamantul poate renunța la dreptul dedus judecății, fără acordul pârâtului și în fața instanței de recurs întrucât, indiferent de momentul la care intervine renunțarea la drept, partea adversă nu va mai putea fi chemată în judecată pentru valorificarea aceluiași drept.

În sprijinul acestei concluzii vin și prevederile art. 494 C. proc. civ.., conform cărora, "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.".

Cu privire la modurile în care se poate realiza renunțarea la drept, art. 408 alin. (3) C. proc. civ. prevede că renunțarea la drept se poate face în ședință publică sau prin înscris autentic. (" (3) Renunțarea se poate face atât verbal în ședință, consemnându-se în încheiere, cât și prin înscris autentic.").

De asemenea, art. 409 alin. (2) C. proc. civ.. prevede că, în cazul în care renunțarea la drept este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile pronunțate în cauză, dispozițiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că prin declarația autentificată sub nr. x din 23 iulie 2020, de către Biroul Individual Notarial "C.", recurenții-reclamanți A. și B. au precizat că renunță la însuși dreptul dedus judecății în cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind, astfel, de acord ca instanța să ia act de voința lor și să pronunțe o hotărâre, conform art. 408, coroborat cu art. 494 C. proc. civ.

De asemenea, instanța supremă constată că este îndeplinită și cerința de formă impusă de dispozițiile art. 408 alin. (3) C. proc. civ., întrucât renunțarea la dreptul dedus judecății s-a realizat prin înscrisul autentic reprezentat de declarația autentificată sub nr. x din 23 iulie 2020, de către Biroul Individual Notarial "C.".

Având în vedere faptul că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la însuși dreptul dedus judecății, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurenților, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, iar consfințirea acestei declarații de voință nu poate fi condiționată în cauză de acceptarea cererii de renunțare la drept de către pârât, potrivit art. 408 alin. (1) C. proc. civ.

Date fiind dispozițiile legale arătate și aspectele asupra cărora sunt limitate dezbaterile în ipoteza intervenirii manifestării procesuale a renunțării la dreptul dedus judecății, când instanța nu mai poate face acte de cercetare judecătorească asupra altor chestiuni legate de drepturile deduse judecății ori de calitățile părților implicate în litigiu,

Înalta Curte, respectând, astfel, principiul disponibilității părților care guvernează procesul civil, și dând eficiență principiului dreptului părții de a dispune asupra dreptului pretins, în contextul celor expuse,

În temeiul art. 408 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 494 din același Cod, Înalta Curte va lua act de actul de dispoziție asupra dreptului dedus judecății de către recurenții-reclamanți, în condițiile existenței unei manifestări de voință a acestora în acest sens, urmând ca, în conformitate cu dispozițiile art. 409 C. proc. civ., să anuleze hotărârea primei instanțe și, aplicând dispozițiile art. 408 C. proc. civ., să respingă acțiunea pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la dreptul dedus judecății de recurenții-reclamanți A. și B..

Anulează sentința civilă nr. 363 din 11 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, și respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și cu intervenienta în numele altei persoane Unitatea Administrativ - Teritorială Municipiul Timișoara- reprezentată prin Primar.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2020.