ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 902/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21 iulie 2014, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Consiliul Local Timișoara, constatarea nulității absolute parțiale a HCL nr. 145 din 18 mai 2004 adoptată de pârâtul Consiliul Local Timișoara și a H.G. nr. 1016/2005, în ceea ce privește poziția nr. 3534 din Anexa 2, prin care s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timișoara, a imobilului nr. top 12849, 12850 înscris în CF 418953 Timișoara.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 360 din 16 decembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității acțiunii, invocată de pârâtul Guvernul României și, pe fond, a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Consiliul Local Timișoara, a anulat, în parte, HCL nr. 145 din 18 mai 2004 adoptată de pârâtul Consiliul Local Timișoara și H.G. nr. 1016/2005, în ceea ce privește poziția nr. 3534 din Anexa 1 a HCL menționată și poziția nr. 3534 din Anexa 2 a H.G. menționată, vizând imobilul înscris în CF 418953 Timișoara, nr. topografic 12849, 12850, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, în cuantum de 600 lei.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Guvernul României, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, cauza, respingerea acțiunii reclamanților, ca nefondată. Recurentul a arătat că hotărârea de Guvern atacată este legală, fiind adoptată cu respectarea strictă a atribuțiilor și competențelor sale legale, în aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare. Arată că actualizarea inventarului bunurilor cuprinse în domeniul public al județului, municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș a fost impusă de faptul că, după momentul atestării domeniului public al județului Timiș prin H.G. nr. 977/2002, un număr important de bunuri și-au schimbat regimul proprietății, fiind realizate transferuri din domeniul public sau privat al statului în domeniile publice ale județului, municipiilor, orașelor sau comunelor din județul Timiș și, totodată, s-au constatat o serie de inadvertențe între inventarele bunurilor atestate și cele de fapt, precum și suprapuneri în privința unor bunuri, inclusiv cu cele care au fost inventariate în domeniul public al statului. Imobilul prevăzut la poziția nr. 3534 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1016/2005 a făcut mai înainte obiectul unei hotărâri a Consiliului Local al Municipiului Timișoara (nr. 166 din 29 iulie 2003, modificată prin hotărârile nr. 122 din 27 aprilie 2004, nr. 145 din 18 mai 2004 și nr. 146 din 18 mai 2004), care trebuia atacată în fața instanței de contencios administrativ și fiscal. Nefiind contestată această hotărâre, Consiliul Județean Timiș a centralizat inventarele așa cum au fost înaintate de consiliile locale de pe raza județului și le-a transmis MAI, pentru a fi atestate prin hotărâre de Guvern. Recurentul a arătat că trecerea imobilului prevăzut la poziția nr. 3534 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1016/2005 din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timișoara nu s-a realizat prin actul executivului, ci prin actul propriu al autorității deliberative din această unitate administrativ-teritorială, în baza căruia a fost, ulterior, adoptat actul executivului. De asemenea, se arată că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a fost transmis ope legis de la Statul Român către municipiul Timișoara, în baza Legii nr. 18/1991, act normativ intrat în vigoare cu mult înaintea promovării prezentei acțiuni de către reclamanți. În cererea introductivă reclamanții au susținut că nu rezultă care este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea terenului respectiv din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara. Reclamanții au apreciat eronat că dreptul de proprietate publică al unității administrativ teritoriale nu poate fi dobândit decât în condițiile art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 213/1998, ignorând norma de trimitere cuprinsă în art. 7 alin. (1) lit. f), potrivit căreia dreptul de proprietate publică se poate dobândi și "prin alte moduri prevăzute de lege". Astfel, Legea fondului funciar nr. 18/1991 stabilește prin art. 36 alin. (1) că "terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26". În conformitate cu art. 26, aceste terenuri au trecut în proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat anularea recursului, ca nemotivat, iar pe fond respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, în tot, a sentinței recurate. În motivare arată că recurentul nu evidențiază vreo prevedere legală care să fi fost încălcată ori aplicată greșit de către instanța de fond. 4.2. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Consiliul Local Timișoara a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.

Procedura de soluționare a recursului. Examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 iunie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 23 noiembrie 2016, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecarea lui pe fond. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Guvernul României este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Din cuprinsul cererii de recurs pot fi decelate două motive de nelegalitate încadrabile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Primul motiv de nelegalitate se referă la împrejurarea că imobilul prevăzut la poziția 3534 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1016/2005 și respectiv la poziția nr. 3651 din Anexa nr. 1 a HCL al Municipiului Timișoara nr. 145/2004 a fost menționat mai întâi în Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 166 din 29 iulie 2003, modificată prin hotărârile nr. 122 din 27 aprilie 2004, nr. 145 din 18 mai 2004 și nr. 146 din 18 mai 2004, care a inventariat bunul în domeniul public al unității administrativ-teritoriale și că această hotărâre nu a fost atacată în contencios administrativ. Neatacarea în contencios administrativ a HCL nr. 166 din 29 iulie 2003, care, ca și HCL nr. 145 din 18 mai 2004, a avut ca obiect completarea inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Timișoara, nu are relevanță în speță. Ea nu poate constitui un fine de neprimire a acțiunii în anulare îndreptată împotriva HCL nr. 145 din 18 mai 2004 care reia mențiunea referitoare la apartenența imobilului la domeniul public și a H.G. nr. 1016/2005, care atestă, la data introducerii acțiunii, domeniul public al Municipiului Timișoara. Apartenența imobilului la domeniul public al unității administrativ teritoriale este o situație juridică referitoare la regimul proprietății, atestată de H.G. nr. 1016/2005, pe baza HCL al Municipiului Timișoara nr. 145/2004. Acțiunea în anulare care urmărește constatarea nelegalității menționării apartenenței imobilului la domeniul public al Municipiului Timișoara a fost îndreptată în mod corect împotriva hotărârii de consiliu local și a hotărârii de guvern care se referă la regimul proprietății, la data introducerii cererii. Al doilea motiv de nelegalitate invocat se referă la împrejurarea că dreptul de proprietate publică al unității administrativ teritoriale a fost dobândit, în conformitate cu art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 213/1998, "prin alt mod prevăzut de lege", și anume în baza art. 36 alin. (1) coroborat cu art. 26 din Legea nr. 18/1991. Instanța de fond a reținut ca argument pentru admiterea cererii că pârâții nu au fost în măsură să demonstreze interesul public ori utilitatea publică a trecerii în domeniul public al municipiului Timișoara a terenului asupra căruia reclamanții aveau posibilitatea obținerii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 112/1995 și a H.G. nr. 120/1996. Recurentul susține că nu era necesară invocarea cauzei de utilitate publică întrucât art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 a constituit temeiul trecerii în domeniul public al bunului. Se constată că pentru categoria de terenuri la care se referă art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 (nemodificat de la intrarea în vigoare a legii), categorie în care intră și terenul a cărui apartenență la domeniul public este disputată în cauză, textul de lege menționat trimite la regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26 din lege. Apartenența la domeniul public al unității administrativ teritoriale al terenurilor situate în intravilanul localităților menționate la art. 26 alin. (1) a fost instituit însă prin modificarea adusă acestui text de lege prin Legea nr. 158/2010. Prin urmare, art. 26 invocat de către recurent nu a avut forma pretinsă (care instituie trecerea în domeniul public a terenurilor) la vremea adoptării HCL nr. 145/2004 și a H.G. nr. 1016/2005, astfel că regimul juridic al terenurilor menționate în art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care trimite la art. 26, nu era cel de proprietate publică. De asemenea, potrivit Deciziei nr. 22/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, în forma de la data intrării în vigoare a Legii nr. 158/2010, au fost abrogate prin intrarea în vigoare a art. 1138 C. civ., în ceea ce privește regimul juridic al terenurilor din categoria celor menționate în acest articol de lege. În concluzie, la data emiterii actelor administrative atacate în cauză, nu exista cauza legală de trecere în domeniul public a terenului pretinsă de recurent, cauză care a operat temporar, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 158/2010 și până la data intrării în vigoare a Codului civil. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, iar în temeiul art. 451 - 453 C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Guvernul României la plata către intimații-reclamanți A. și B. a cheltuielilor de judecată în sumă de 800 lei, reprezentând onorariu de avocat, în recurs.