ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 68/2020

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 08.09.2016, sub nr. x/2016, reclamanta ADMINISTRAȚIA BAZINALA DE APA BANAT în contradictoriu cu pârâții COMUNA DUMBRAVTTA și GUVERNUL ROMÂNIEI, a solicitat ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța, să se dispună anularea în parte a H.G. nr. 977/2002 privind atestarea la domeniul public al Comunei Dumbrăvița, respectiv anularea pozițiilor 15 și 16 din anexa 34, publicată în M.O. al României nr. 699 bis/24.09.2002 referitoare la Acumularea Dumbrăvița și Canalul Bega Veche, ca fiind înscrise cu încălcarea dreptului de proprietate publică de interes național al Statului Roman; cu cheltuieli de judecată aferente prezentului proces.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 164 din 29 mai 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Administrația Bazinală de Apă Banat, în contradictoriu cu pârâții Comuna Dumbrăvița, reprezentata prin Primar și Guvernul României. A anulat în parte H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș, respectiv poziția 15 din Anexa nr. 34 publicată în M. Of. al României nr. 699 bis din 24.09.2002. A respins în rest acțiunea. A compensat cheltuielile de judecată ale reclamantei Administrația Bazinală de Apă Banat și ale pârâtei Comuna Dumbravița.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 164 din 29 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, pârâtul Guvernul României a declarat recurs, criticând hotărârea instanței pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. Recurentul-pârât apreciază în esență că, analizând obiectul acțiunii, acesta este circumscris dispozițiilor art. 8 coroborat cu art. 11 din Legea nr. 554/2004, astfel încât soluția respingerii excepției tardivității cererii apare ca nelegală. După exercitarea recursului grațios, în termenul de 30 de zile de la comunicarea actului, dacă persoana ce se consideră vătămată în drepturile sale nu este mulțumită de soluția dată reclamației sale, în cadrul procedurii prealabile, sau dacă reclamația nu este rezolvată în termenul legal, aceasta poate sesiza instanța judecătorească competentă în termen de 6 luni de la comunicarea soluției sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluționare a cererii (art. 1l alin. (1) din Legea nr. 554/2004). în toate cazurile, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1) (în speță 6 luni), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului (termen de decădere). Acceptând termenul de excepție de un an, prevăzut pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ, din art. 1l din Legea contenciosului administrativ, avându-se, totodată, în vedere și modalitatea specială de realizare a publicității anexelor la actele administrative de natura celui supus cenzurii instanței (cu respectarea dispozițiilor constituționale prevăzute în art. 108 din Legea fundamentală, republicată, a reglementărilor vizând activitatea Monitorului Oficial, termenul legal sus menționat, calificat drept termen de decădere, a fost cu mult depășit, astfel că acțiunea reclamantei este, indiscutabil, introdusă tardiv. Recurentul-pârât arată că, în lipsa unei soluții de anulare a Hotărârii Consiliului Local al Comunei Dumbrăvița nr. 34/1999 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Comunei Dumbrăvița, soluția pronunțată în cauză devine lipsită de sens, actul autorității publice locale subzistând ca efecte juridice, fiind un act precedent, iar nu subsecvent actului anulat parțial. Învederează că H.G. nr. 977/2002 este un act administrativ de autoritate care nu condiționează și nici nu cenzurează existența efectelor actelor juridice precedente, pe care doar le aprobă (în limitele exercitării, de către Guvernul României, a prerogativelor cu care este expres învestit prin dispozițiile Legii nr. 213/1998, republicată). Inițierea proiectelor de hotărâri ale Guvernului de atestare a domeniului public de atestarea apartenenței bunurilor la domeniul public de interes județean sau local este necesară în vederea delimitării corecte a bunurilor de interes public județean sau local sau cele de interes național, precum și în vederea delimitării bunurilor aparținând domeniului public de bunurile aparținând domeniului privat. Critica soluției de fond vizează astfel faptul că instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că inventarele astfel însușite se centralizează de către Consiliul Județean și se trimit Guvernului României (doar) pentru atestare, rolul exercitat de către autoritatea centrală a puterii executive (Guvernul României) fiind eminamente unul constatator/aprobator. Consideră că, prin natura sa, actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabilește si nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective si nu este de natură a vătăma vreun drept. Prin asemenea acte administrative, consiliile locale/județene stabilesc doar regimul juridic diferențiat cu privire la bunurile lor, hotărârile neavând nici un efect asupra proprietății altor persoane. Potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, Guvernul nu are decât competența de a atesta (sau nu), prin hotărâre, apartenența bunurilor la domeniul public de interes local sau județean, neavând abilitarea legală de a inventaria el însuși aceste bunuri, deci de a interveni într-un fel sau altul asupra inventarelor, astfel cum au fost însușite de consiliile locale, respectiv de cele județene, prin hotărâri ale acestora. Recurentul-pârât contestă soluția pronunțată de către instanța de fond pentru că a fost pronunțată cu ignorarea cererii formulate, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., de către Guvernul României, privind oportunitatea și necesitatea participării în cauză a inițiatorului H.G. nr. 977/2002 Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Fondurilor Europene (în organizarea actuală) și a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Nu în ultimul rând, conchide că, fiind în discuție un bun imobil aflat în proprietatea Statului Român, apărarea acestuia se face potrivit normelor legale în vigoare, respectiv art. 870 alin. (1) C. civ. "Apărarea în justiție a dreptului de administrare revine titularului dreptului." Recurentul-pârât și-a întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Comuna Dumbrăvița a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, iar odată cu rejudecarea cauzei pe fond să se dispună schimbarea în parte a soluției recurate sub aspectul anulării parțiale a H.G. nr. 977/2002 poziția 15 din Anexa nr. 34 publ. În MOf. Nr. 699/2002, cu consecința respingerii în totalitate a cererii introductive. Intimata-reclamantă Administrația Bazinală de Apă Banat a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțată de către instanța de fond.

Considerentele instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor de recurs formulate, a apărărilor din întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. În ceea ce privește critica recurentului-pârât potrivit căreia fiind în discuție un bun imobil aflat în proprietatea Statului Român, apărarea acestuia se face potrivit normelor legale în vigoare, respectiv art. 870 alin. (1) C. civ. "Apărarea în justiție a dreptului de administrare revine titularului dreptului", Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale active a fost invocată la fond doar de către pârâta Comuna Dumbrăvița, fiind respinsă de către instanța de fond, iar pârâta Comuna Dumbrăvița nu a înțeles să formuleze recurs în cauză. Excepția lipsei calității procesuale active în raport de art. 870 alin. (1) C. civ. nu a fost invocată de pârâtul Guvernul României în condițiile impuse prin art. 208 C. proc. civ., astfel că în această fază procesuală a recursului excepția nu mai poate fi pusă în discuție. Cu privire la susținerea recurentului-pârât privind pretinsa ignorare de către instanța de fond a cererii formulate, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., privind oportunitatea și necesitatea participării în cauză a inițiatorului H.G. nr. 977/2002 Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Fondurilor Europene (în organizarea actuală) și a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, constată că aceasta este nefondată având în vedere că prin întâmpinare recurentul-pârât doar a indicat analiza unei posibile aplicări a acestor prevederi legale, pe motiv că prin acțiune reclamanta ar fi invocat H.G. nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului centralizat al bunurilor aflate în domeniul public al statului, situație care ar fi creat premisa comparării unor titluri, aspecte care nu au făcut obiectul soluționării litigiului în fond. În ceea ce privește critica recurentului-pârât referitoare la soluția de respingere a excepției tardivității formulării cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că: Prin încheierea de ședință din data de 14.11.2016, în mod corect instanța de fond a respins excepția tardivității formulării acțiunii. Trebuie remarcat pe de o parte că anexa în litigiu a fost publicată în M.O. nr. 699 bis/24.09.2002 actul publicat MO cu termenul "bis" neavând același caracter de publicitate cu celelalte acte normative publicate în M.O. și fiind cunoscută practica publicației oficiale a S.R. de publica anexele la astfel de hotărâri ale Guvernului în număr redus de exemplare și la solicitarea persoanelor interesate. Atât din conținutul acțiunii, cât și din corespondența anexată, rezultă că abia prin adresa nr. x/19.04.2016 a Primăriei Comunei Dumbrăvița s-a luat la cunoștință despre pozițiile nr. 15-16 din anexa 34 care reliefa problema de interes, astfel că data recepției adresei de către intimata-reclamantă, respectiv 26.04.2016 este cea a luării la cunoștință efectivă. Susținerile referitoare la depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi nici ele primite, reclamanta formulând în data 12.05.2016 plângere prealabilă adresată emitentului actului contestat, astfel că, față de depunerea acțiunii în instanță la 08.09.2016 termenul prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a fost respectat. Referitor la fondul pricinii, Înalta Curte reține că analiza instanței de fond este judicioasă și că soluția de admitere în parte a acțiunii este argumentată în fapt și în drept, criticile recurentului nefiind de natură a conduce la o altă concluzie. Criticile recurentului-pârât se referă la temeinicia și legalitatea H.G. nr. 977/2002 cu motivarea că acesta se sprijină pe o hotărâre a Consiliului Local Dumbrăvița care nu a fost anulată. De asemenea susține că eliminarea respectivelor poziții din H.G. s-ar putea face doar la inițiativa autorității locale. Astfel de susțineri nu pot fi primite, Legea nr. 213/1998 în baza cărora s-a și procedat la atestarea domeniilor publice de interes local, neimpunând respectivele restricții care de altfel nu ar fi admisibile nici din perspectiva accesului la justiție pentru apărarea unui drept. În fond, recursul pârâtului explicitează doar procedura de emitere a acestor H.G. precizând că nu are abilitatea legală de inventariere el însuși bunurile din domeniul public al UAT nici de a modifica cele aprobate de autoritățile locale, iar cu privire la motivul de recurs referitor la faptul că hotărârea de guvern de atestare a dreptului de proprietate nu are efect constitutiv al dreptului de proprietate, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat. Din conținutul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 rezultă în mod cert faptul că hotărârile autorităților administrației publice locale pregătesc adoptarea actului final, hotărârea de guvern, ale cărei efecte juridice vizează caracterul bunurilor enumerate în anexe, adică tocmai apartenența lor la proprietatea publică a comunei, orașului sau județului după caz. În speță, cel care vatămă în mod direct interesul legitim al reclamantei care administrează apele care fac parte din domeniul public de interes național al statului, este actul final al Guvernului, care consfințește apartenența imobilului în discuție la domeniul public local.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva deciziei civile nr. 164 din 29 mai 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.