ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2885/2019

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a solicitat obligarea acesteia din urmă la comunicarea documentului (înscrisului) prin care a fost respinsă pe fond cererea specialiștilor din DIICOT privind acordarea concediului suplimentar, formulată conform art. 18 alin. (1) și alin. (3) din H.G. nr. 250/1992 și constatarea refuzului pârâtei de a comunica documentul (înscrisul) solicitat.

Totodată, reclamantul a solicitat ca instanța să dispună acordarea de daune morale în cuantum egal cu 1/10 din retribuția/salariul persoanei sau, după caz, a persoanelor responsabile, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu aplicarea dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c) și alin. (4) C. civ.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1723 din 24 mai 2016, a respins excepțiile netimbrării, lipsei procedurii prealabile și lipsei de interes invocate de pârâtă.

Totodată, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, și, pe cale de consecință, a dispus obligarea pârâtei la comunicarea către reclamant a documentului (înscrisului) prin care a fost respinsă pe fond cererea specialiștilor DIICOT de acordare a concediului suplimentar, formulată conform art. 18 alin. (1) și (3) din H.G. nr. 250/1992.

De asemenea, a respins în rest acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut asupra excepției netimbrării invocată de pârâtă că, prin chitanța din data de 17.02.2016, aflată la fila x, reclamantul a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, așa cum i s-a pus în vedere prin adresa din data de 10.02.2016.

Prin urmare, excepția netimbrării este neîntemeiată, având în vedere că din documentele dosarului rezultă că această cerință legală a fost satisfăcută de reclamant.

Asupra exccepției inadmisibilității invocată de pârâtă, instanța a reținut că procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul acțiunilor întemeiate pe refuzul nejustificat al autorității administrative de a soluționa o cerere și, în aceste situații, persoana fizică sau juridică se poate adresa cu acțiune direct instanței de contencios administrativ.

A mai reținut instanța câ, în speță, solicitarea reclamantului în prezenta cerere de chemare în judecată se bazează tocmai pe presupusul refuz al autorității de a-i pune la dispoziție un înscris solicitat, astfel încât potrivit legii, nu este neceasară efectuarea procedurii prealabile.

Ca atare, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevăd că în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) nu este obligatorie plângerea prealabilă.

Asupra excepției lipsei de interes invocată de pârâtă, instanța a reținut împrejurarea conform căreia reclamantul a mai formulat o cerere de chemare în judecată, având ca obiect constatarea faptului că reclamantul îndeplinește condițiile prevăzute de art. 18 alin. (1) și alin. (3) din H.G. nr. 250/1992 pentru acordarea unui concediu de odihnă suplimentar cu durata cuprinsă între 3-10 zile lucrătoare și să se dispună acordarea dreptului la concediul suplimentar cu durata cuprinsă între 3-10 zile lucrătoare cu începere de la 08.12.2012 la zi, nu poate conduce la nejustificarea interesului pentru promovarea prezentei acțiuni. Astfel, ipoteza principală a acțiunii de față constă în obligarea pârâtei la comunicarea către reclamant a documentului (înscrisului) prin care a fost respinsă pe fond cererea specialiștilor DIICOT de acordare a concediului suplimentar.

Prin urmare, tocmai prin promovarea unei acțiuni având ca obiect acordarea drepturilor pretins cuvenite, justifică solicitarea reclamantului de a i se comunica înscrisului prin care aceste drepturi au fost respinse în cadrul unității, interesul său fiind evidențiat de apărările pe care acesta va înțelege să le formuleze în acțiunea de mai sus.

Pe fondul cauzei a reținut că cererea reclamantului este întemeiată în ce privește primul capăt de cerere, în condițiile în care pârâta nu a dovedit că i-a comunicat reclamantului documentul solicitat prin cererile formulate.

Cu privire la celelalte capete de cerere ale acțiunii se constată că acestea sunt neîntemeiate, în condițiile în care, textele de lege la care face referire reclamantul (art. 11 și 12 din C. proc. civ.) se referă la abuzul de drept procesual, ce sancționează cu amendă judiciară nesocotirea unor reguli procesual civile, săvârșite de parte în cadrul unui proces civil, iar nu a unor norme de drept material (cum sunt cele prev. de art. 8 din Legea 554/2004).

Pe de altă parte, solicitarea privind acordarea de daune morale nu a fost motivată în niciun fel de reclamant, astfel că în afară de inserarea acestui capăt de cerere în petitul principal, acesta nu a arătat motivele de fapt și de drept care ar putea să îl îndreptățească la acordarea unor daune.

Concluzionează instanța în sensul că, este de principiu că și daunele morale, alături de cele materiale, trebuie să fie justificate de un prejudiciu suferit de parte, care în cazul celor dintâi sunt provocate de vătămarea unui interes personal nepatrimonial, ce nu a fost justificat și argumentat în prezenta cerere de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data 6 iulie 2016, reclamantul a formulat cerere completare dispozitiv iar, prin sentința nr. 2430 din 18 iulie 2016, Curtea de Apel a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamant A. și pe cale de consecință, a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1723/24.05.2016, în sensul că a admis în parte cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 50 RON cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva hotărârii instanței de fond au promovat recurs atât reclamantul A., cât și pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Totodată, pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a promovat recurs și împotriva sentinței nr. 2430 din 18 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, privind completarea dispozitivului .

Recursul promovat de reclamantul A.

Se reține că deși recurentul nu a indicat niciun motiv de nelegalitate însă, din lecturarea cererii de recurs, se prefigurează încadrarea argumentului expus în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca element esențial de nelegalitate al sentinței recurate, reclamantul a arătat că instanța a respins, în mod greșit, cererea de acordare a daunelor morale în cuantumul solicitat, raportat la dispozițiile art. 1439 și art. 1357 alin. (2) C. civ.

În referire la soluția primei instanțe asupra acestui capăt de cerere, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, în cauză, sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale dat fiind faptul că intenția conducerii unității pârâte de împiedicare, prin mijloace nestimabile, la respectarea dreptului social, respectiv dreptul la odihnă.

Referitor la criticile de nelegalitate expuse de recurenta -pârâtă Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

Învocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează următoarele aspecte:

- hotărârea atacată nu conține motivele de drept pe care se sprijină în virtutea cărora pârâta avea obligația de a da curs cererii petentului, motive de a înlătura apărările invocate;

-instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii în condițiile în care procedura administrativă prealabilă reprezintă o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, motiv pentru care neîndeplinirea acesteia atrage inadmisibilitatea acțiunii, conform art. 193 alin. (1) C. proc. civ.

- lipsa semnăturii ca element de indentificare a petentului, potrivit art. 7 din Legea nr. 455/2001, în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiție de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplinește această cerință dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii;

- instanța de fond în mod greșit a reținut că a omis să se pronunțe asupra cererii reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care instanța respingând în rest acțiunea nu putea fi interpretată decât în sensul respingerii tuturor pretențiilor.

1.3. Apărările formulate în cauză

Părțile recurente au formulat reciproc întâmpinare la recursurile promovate.

Recurentul -reclamantul a formulat Răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de recurenta- pârâtă, ca neîntemeiate.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

1.4. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 24 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 29 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentințele atacate prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că sunt nefondate recursurile de față, astfel că urmează a fi respinse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele expuse în continuare, cu precizarea prealabilă că, în raport cu soluția pronunțată, instanța de control judiciar va proceda la sistematizarea motivelor de recurs, examinându-le împreună și pronunțându-se potrivit finalității acestora.

Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Întrucât prin criticile expuse în cererile de recurs au fost reluate susținerile de la fond, instanța de control judiciar va proceda la prezentarea și la analizarea acestora în mod grupat.

Astfel cum a rezultat și din cuprinsul sentinței recurate, în cauză, la soluționarea cauzei, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h), art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reținând în esență că reclamantului nu i s-a comunicat în mod efectiv un răspuns la cererile inregistarte la 07.12.2015 și respectiv la 28.01.2016.

Din adresele prin care pârâta pretinde că i-a răspuns reclamantului la solicitările formulate, acestuia doar i s-a comunicat că în ședința colegiului de conducere al D.I.I.C.O.T. din 03.12.2015 cererea privind acordarea concediului suplimentar a fost soluționată nefavorabil, însă nu i s-a pus la dispoziție documentul solicitat, respectiv un extras din hotărârea colegiului de conducere prin care a fost adoptată această decizie.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Dispozițiile art. 2 lit. o) din legea sus-menționată definesc dreptul vătămat ca fiind "orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.".

În raport cu aceste dispoziții și cu solicitarea reclamantului, Înalta Curte constată că acesta a fost vătămat într-un drept sau într-un interes legitim, astfel cum este definit de art. 2 lit. p) și r) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că se poate reține un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane", excesul de putere fiind definit în art. 2 alin. (1) lit. n): "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor".

Din interpretarea prevederilor legale citate rezultă că atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanța de contencios administrativ nu se limitează la un control de legalitate formală, ci trebuie să evalueze conduita autorității din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare rațională a acesteia, pentru că principiul proporționalității măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporționate în raport cu scopurile vizate (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Buzescu c. României, Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96).

Or, în cauză, din probele administate instanța de fond în mod corect și-a fundamentat soluția pe faptul că pârâta nu a dovedit că i-a comunicat reclamantului documentul solicitat prin cererile formulate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului - pârât sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Referitor la criticile recurentului pârât cu privire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii din perspectiva aplicării în cauză art. 7 alin. (5) teza a III-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Este de observat că, în raport de obiectul acțiunii excepția invocată de pârată, pe motiv de lipsă plângere prealabilă este neîntemeiată, deoarece în caz de refuz presupus nejustificat de soluționare a unei cereri nu este necesară procedura plângerii prealabile, conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, aspecte corect reținute de instanța de fond.

Referitor la critica pârâtei cu privire la solicitarea reclamantului adresată prin poșta electronică părții-pârâte D.I.IC.O.T. întrucât nu îndeplinește condițiile unei petiții nu poate fi primită.

Nerespectarea de către reclamant a obligației de a comunica toate înscrisurile în forma autentică, nu afectează valabilitatea hotărârii pronunțate.

Cu privire la critica recurentei-pârâte inserată în cererea de recurs promovat împotriva sentinței nr. 2430 din 18 iulie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, în sensul că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată

Este de menționat că încuviințarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătorești este admisibilă, exclusiv, atunci când instanța a omis a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, această procedură fiind expresia consacrării dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu plenitudine de jurisdicție, care trebuie să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestit, prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată.

Deși recurenta-pârâtă reinterează aceleasi argumente care au fost susținute și la instanța de fond, spunem că, în mod corect a precizat instanța că mențiunea "respinge în rest acțiunea" se referă implicit și la solicitarea de plată a cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât în considerentele hotărârii pronunțate se arată în ultimul paragraf că au fost respinse capetele 2 și 3 din cererea de chemare în judecată.

Așadar, este evident că sunt aplicabile dispozițiile art. 444 C. proc. civ. citat, instanța omițând să se pronunțe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

O altă critică esențială a hotărârii atacate vizează nemotivarea acesteia, recurentul-pârât invocât dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită această critică câtă vreme considerentele hotărârii atacate, chiar dacă formulate în manieră mai concisă, surprind, pe de-o parte, situația de fapt și esența problematicii puse în discuție, iar pe de alta indică motivele și argumentele pentru care au fost respinse sau admise cererile formulate de părți.

În ceea ce privește motivele de recurs subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte a reținut constant că aceste dispoziții, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pertinente pe care se întemeiază soluția pronunțată, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Aceste critici sunt nefondate, instanța de fond a procedat la o analiză a cererii de chemare in judecată și aplicată la situația de fapt, arătând și temeiurile de drept pentru care a considerat neîntemeiate criticile formulate de către recurentul- reclamant.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că decizia este motivată corespunzător, cuprinzând aspectele de fapt și de drept relevante în soluționarea contestației administrative.

În condițiile în care instanța de fond a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, a analizat probatoriul administrat și a indicat normele de drept pe care și-a întemeiat soluția, Înalta Curte apreciază că soluția nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de casare invocat.

Nu în ultimul, este de menționat că judecătorii trebuie să soluționeze în mod imparțial cauzele deduse judecății, în baza faptelor și în conformitate cu legea.

În conformitate cu acest principiu, nimeni nu poate să dea dispoziții, să facă sugestii sau să impună judecătorului cum să soluționeze un anumit litigiu, atât aprecierea stării de fapt, cât și opțiunea privind modul de aplicare a legii în fiecare caz concret sunt și trebuie să rămână expresia convingerii intime a judecătorului, pe care acesta trebuie să și-o formeze fără niciun fel de influență sau ingerință exterioară.

Referitor la criticile recurentului-reclamant A. privind respingerea capătului de cerere privind neacordarea despăgubirilor morale în cuantum de 1/10 din retribuția/salariul persoanei responsabile, pretinse de acesta pentru repararea unui prejudiciu care i-ar fi fost produs prin nesoluționarea cererii sale, acestea nu pot fi reținute.

Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional.

Pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității.

Simplele afirmații ale recurentului-reclamant în sensul că a fost suspus unui tratament neadecvat (nesoluționarea în termenul legal a petițiilor initiale),cu încălcarea prevederilor Legii nr. 554/2004, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum, chiar și simbolic, al despăgubirilor.

Recurentul-reclamant nu formulează critici de nelegalitate referitoare la nerespectarea, de către instanța de fond, a unuia sau a mai multora dintre criteriile pentru evaluarea despăgubirilor, respectiv gradul vătămărilor psihice și alterarea condițiilor de viață, principiul echității, principiul nevoii sociale, principiul îmbogățirii fără just temei, etc.

În plus, consecințele negative suferite de reclamant nu constituie criterii în determinarea cuantumului despăgubirilor morale în cauză.

Într-adevăr C. civ. prevede ca "orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudența sa.

Așadar, pentru a exista răspundere civilă delictuală trebuie să existe un prejudiciu, o pagubă sau o daună, condiție obiectivă în lipsa căreia nu se poate stabili obligația de reparare ce se naște în sarcina persoanei responsabile.

În contextul acesta, nu se poate dispune repararea unui prejudiciu în baza unor presupuneri, reclamantul fiind cel care ar fi avut obligația să ofere toate informațiile necesare soluționării cererii sale.

Pe cale de consecință, susținerile reclamantului nu pot fi circumscrise niciunuia dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare în sensul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate de reclamantul A. și pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, împotriva sentinței nr. 1723 din 24 mai 2016 și a sentinței nr. 2430 din 18 iulie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de reclamant A., împotriva sentinței nr. 1723 din 24 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2019.