ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2874/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la nr. x/2015, reclamanta Parohia "Adormirea Maicii Domnului" a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România anularea deciziei nr. 3248/26.03.2015 emisă de aceasta din urmă, obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 5 ha situat în Câmpina, str. x, jud. Prahova sau la măsuri reparatorii prin echivalent. În motivarea acțiunii, a susținut că terenul a fost proprietatea reclamantei din perioada 1864-1877, așa cum rezultă din inventarul întocmit în anul 1904 și din schița "Locurilor cu care au fost înzestrate bisericile din Orașul Câmpina, Jud. Prahova la 1864 conform planului din acel timp și posesiunei actuale" întocmită de operator topograf A. și a fost preluat abuziv de Sfatul Popular al or. Câmpina în anul 1955, asa cum rezulta din adresa de informare nr. x/13.06.1959 prin care preotul paroh a comunicat Protoeriei situația imobilelor ce au aparținut subscrisei. A apreciat că respingerea cererii s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, act normativ care instituie anumite prezumții în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv, fiind permisiv în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate, tocmai pentru că este greu de făcut o astfel de probă, față de vechimea datei dobândirii acestui drept. În acest sens, urmează a se avea în vedere dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul ca alin. (3) prevede posibilitatea soluționării cererilor pe bază de început de dovada scrisă, a declarațiilor de martori, a expertizelor extrajudiciare, iar alin. (4) prevede că, în absența unor probe contrare, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar prin prevederile alin. (5) se merge chiar la a se preciza ca persoană individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusa că deține imobilul sub nume de proprietar. În drept, reclamanta a invocat art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000. 1.

Hotărârile pronunțate în cauză Prin sentința nr. 2379 pronunțată în data de 26 noiembrie 2015, Tribunalul Prahova, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Prahova, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești. Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Ploiești, prin sentința nr. 144 din 7 iunie 2015, a respins acțiunea formulată de reclamanta Parohia "Adormirea Maicii Domnului", în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut cu privire la preluarea abuzivă a terenului a cărui retrocedare s-a solicitat că, prin probele administrate în cauză nu s-a efectuat în niciun fel această dovadă. A mai reținut instanța că, Primăria Municipiului Câmpina nu a comunicat informații referitoare la acest aspect, arătând faptul că nu cunoaște, iar adresa nr. x/13.06.1959, în care se arată că terenul a fost luat de Sfatul Popular în anul 1955, este o simplă adresă de informare nr. x/13.06.1959 comunicată de preotul paroh către Protoerie. Pe cale de consecință, instanța a constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, referitoare la prezumția existența și întinderii dreptului de proprietate, ca fiind cea din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive și a titularului dreptului de proprietate, ca fiind persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive. 1.

Calea de atac a recursului exercitat în cauză și motivele înfățișate Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta Parohia "Adormirea Maicii Domnului" a promovat recurs, în condițiile art. 493 C. proc. civ. Învocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În esență recurenta-reclamantă, motivele de recurs dezvoltate, subsumate motivului de nelegalitate a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au vizat următoarele aspecte: - instanța de fond a considerat în mod greșit că recurenta -reclamantă nu a făcut dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia asupra terenului în litigiu anterior preluării cât și faptul că acest imobil a fost preluat abuziv; -hotărârea instanței de fond este pronunțată cu încălcarea art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că alin. (3) prevede posibilitatea soluționării cererilor pe bază de început de dovadă scrisă, a declarațiilor de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, iar art. 4 alin. (4) din același act normativ, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. - recurenta a precizat că terenul a fost preluat abuziv de Sfatul popular al orașului Câmpina în anul 1955, la dosarul cauzei fiind depus un înscris, respectiv adresa de informare nr. x din 13 iunie 1959 prin care preotul paroh a comunicat situația imobilelor care au aparținut acesteia; 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că sentința atacată este legală și temeinică. În dezvoltarea apărărilor a precizat că, cadrul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România este reprezentat de către O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare; în aplicarea prevederilor acestui act normativ, prin H.G. nr. 1164/17.10.2002, cu modificările și completările ulterioare, au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Totodată, prin H.G. nr. 1164/17.10.2002, a fost înființată Comisia specială de retrocedare ca structură abilitată să aducă la îndeplinire dispozițiile actelor normative sus­menționate. Acesta a fost cadrul normativ în vigoare la data emiterii Deciziei a cărei legalitate se contestă. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 6 decembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 29 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea formulată de intimată și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, precum și în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate. Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că prin motivele de recurs nu sunt aduse critici efective hotărârii primei instanțe, fiind reiterate considerațiunile reclamantei vizând nelegalitatea actului atacat în manieră evident similară cu aspectele înfățișate deja prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, nu se învederează o altă situație de fapt, recurenta nu a prezentat probe contrare celor reținute de instanța de fond. Totodată, analizând sentința atacată prin prisma criticilor expuse de către recurentă, referitor la criticile de nelegalitate, prin prisma motivului de casare, cel reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., verificate de către instanța de control judiciar, au un caracter nefondat, în chestiunea invocată de titularul căii de atac. Curtea apreciază că în cauză soluția recurată prin care a fost menținută decizia a cărei legalitate se contestă îndeplinește condițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Actele dosarului ca și expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii de mai sus, atestă că recurenta-reclamantă a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Deciziei nr. 3248/26.03.2015 a Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din Românie prin care s-a decis respingerea cererii de retrocedare formulată de Parohia Adormirea Maicii Domnului pentru imobilul - teren în suprafață de 5 ha situat în Câmpina, str. x, jud. Prahova. În fundamentarea deciziei sus-menționate și contestate de către reclamantă, Comisia specială de retrocedare a avut în vedere faptul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat de către statul român în perioada de referință a legii și nici dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în cauză. Mai mult, nu s-a precizat obiectul cererii de retrocedare, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul solicitat și nu s-a făcut dovada preluării abuzive a acestuia de către statul român în perioada de referință a legii. Aspectul învederat de reclamantă îl reprezintă faptul că, cererea de respingerea cererii de retrocedare s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, act normativ care instituie anumite prezumții în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilelor reluate abuziv, fiind permis în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate față de vechimea acestui drept. În acest sens a arătat că, în absența unor probe existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscuta în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În continuare recurenta-reclamantă face trimitere la prevederile art. 4 alin. (3) și alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare care prevăd că pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive, (4) în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, (5) în aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Din înscrisurile atașate în susținerea acțiunii reiese că, la dosarul aferent cererii de retrocedare nu a fost depus niciun act normativ sau de autoritate din care să reiasă că s-ar fi dispus măsura preluării abuzive a imobilului teren în suprafață de 5 ha situat in Câmpina, Județul Prahova. Totodată, nu reiese din actele atașate în dovedirea celor susținute, dreptul de proprietate al recurentei-reclamante asupra imobilului a cărui retrocedare a solicitat-o la data preluării abuzive sau dovada preluării abuzive a imobilului în cauză de către statul român, în perioada de referință a legii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 O.U.G. nr. 94/2000. Imobilul solicitat de către recurentă, potrivit răspunsului înregistrat sub nr. x/13.06.1959, nu precizează proprietarul de drept al sesiei parohiale de 5 ha arabil și fâneață, despre care se menționează în adresă că ar fi fost luată de Sfatul Popular din anul 1955, iar procesele-verbale se referă la o altă parohie, respectiv la Parohia Bisericii Sf. Voievozi, precum și cele referitoare la faptul că înscrisurile nu certifică faptul că imobilul primit în anul 1864 s-a aflat în proprietatea reclamantei până la momentul eventualei preluări de către statul român. Mai mult decât atât, din inventarul parohiei, întocmit în anul 1904, planurile de amplasament depuse, borderoul conform recensământului agricol din anul 1948, eliberat de Serviciul Arhive Naționale (dosar tribunal) nu este însoțit de schițe și planuri cadastrale nefâcând dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 5 ha, solicitat a fi retrocedat, la momentul la care se invocă preluarea abuzivă. Din raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie, dispus de instanță, prin încheierea de ședință din data de 22 martie 2016, cu privire la terenul a cărui retrocedare s-a solicitat de către recurenta-reclamantă, reiese că terenul imobil este situat în Câmpina, Cartier Muscel, strada x Vasile, fiind identificat în schițele de plan întocmite de expertul desemnat și că pe teren se află în prezent proprietăți particulare și proprietăți de stat (domeniul public-drumuri), fiind amplasate diferite construcții. Declarația martorului B. audiat în cauză, nu se coroborează cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, acesta precizând că nu stie, bănuiește ca terenul nu a mai apartinut parohieiei. Astfel, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, rezultă cu claritate că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare a solicitat-o, la data la care a invocat preluarea abuzivă. Conchizând, în lipsa elementelor probatorii, în mod corect instanța de fond a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată astfel că actul administrativ contestat de recurenta-reclamantă a fost emis în aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 modificată și completată, cu respectarea cerințelor prevăzute în acest act normativ. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părții, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă. PENTRU ACESTE MOTIVE,