ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2303/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 RON, plus penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, iar, în subsidiar, anularea răspunsului din data de 12.09.2016 și obligarea pârâtului la emiterea documentației pentru plata despăgubirilor în dosarele de daună individualizate în cerere.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința nr. 3161 din 14 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității invocată de pârât prin întâmpinare și a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamantei.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A., fiind criticată sentința atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a condiționat repararea pagubei cauzate de neprimirea unui răspuns din partea autorității administrative de admiterea acțiunii împotriva actului administrativ nelegal tipic sau asimilat, în dezacord cu prevederea art. 8 alin(1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, recurenta arată că, deși art. 8 alin. (1) din actul normativ indicat prevede că se poate cere repararea pagubei cauzate prin nesoluționarea cererii în termenul legal de 30 de zile, instanța de fond a apreciat că reclamanta poate cere repararea pagubei numai dacă a fost emis un act administrativ, nu și în cazul lipsei acestui act.

Recurenta-reclamantă apreciază că dispoziția legală invocată mai sus permite solicitarea de reparare a pagubei cauzate de nesoluționarea cererii de despăgubiri, fără obligația de a solicita în justiție obligarea pârârtului la soluționarea cererii de plată.

De asemenea, recurenta a criticat faptul că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 13, 15 din Legea nr. 213/2015, precum și obiectul dedus judecății arătând că după ce instanța a reținut că nu a cerut obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată, i-a respins capătul de cerere subsidiar prin care a solicitat obligarea pârâtului la emiterea documentului de plată.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond respingând atât cererea de reparare a pagubei, prin nesoluționarea cererii de plată, cât și cererea de obligare a pârâtei să emită documentația în acest scop a încălcat dreptul reclamantei la proprietate și dreptul la justiție prevăzute de art. 6 CEDO și art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că cererea de recurs nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., în sensul că cererea nu este semnată, cerință a cărei neîndeplinire este sancționată cu nulitatea, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. "Cererea de recurs va cuprinde:

"semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic", iar dispozițiile alin. (3) prevăd că "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității."

Înalta Curte constată că cererea de recurs din prezenta cauză nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., în sensul că cererea de recurs nu este semnată în original, deși s-a comunicat recurentei obligația de a depune la dosar cererea de recurs cu semnătura în original, iar această neregularitate nu a fost îndreptată până la data prezentei examinări.

Instanța de control judiciar are în vedere și soluția de principiu adoptată de Plenul Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal, la data de 29 ianuarie 2018, în sensul că, "În ipoteza în care o parte litigantă înaintează cererea de recurs exclusiv prin fax sau e-mail și instanța face demersuri pentru a obține exemplarul purtând semnătura olografă, iar partea nu se conformează, sancțiunea aplicabilă este cea a anulării cererii de recurs".

Ca urmare, nerespectarea cerinței de formă prevăzute la alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. atrage aplicarea sancțiunii nulității cererii de recurs prevăzută de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

În consecință, Înalta Curte constată că este întemeiată excepția nulității recursului în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e), și va face aplicarea prevederilor art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 3161 din 14 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2020.