ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4677/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 28 septembrie 2017 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea, ca nelegală și netemeinică a Deciziei nr. 7138/21.07.2017 emisă de către pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea subscrisei de persoană îndreptățită și să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta sa proprietate, formată din teren în suprafață de 115 mp, situat în localitatea Ulmeni, jud. Maramureș înscrisă în CF nr. x a localității Ulmeni, x4/b, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 17 din 31 ianuarie 2018 Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România

Împotriva sentinței civile nr. 17 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând în principal admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, următoarele:

- încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și a dispozițiilor art. 1 lit. e) și f) din H.G. nr. 250/2007, reținând în mod greșit că recurenta-reclamantă nu a depus probe din care să rezulte că imobilul în litigiu a fost donat statului român;

- contrar celor reținute de instanța de fond, recurenta-reclamantă a depus la dosar extrasul de carte funciară din care rezultă că imobilul a fost proprietatea Federației Comunităților Evreiești din România, în cauză operând o prezumție de preluare abuzivă, în condițiile în care, din motive obiective, nu se poate face dovada formală a preluării, însă imobilul a trecut în patrimoniul statului.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 02 mai 2018, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de către instanța de fond, reiterând circumstanțele esențiale ale cauzei.

În opinia intimatei-pârâte, actul administrativ atacat este întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, ca act normativ special în domeniul retrocedării imobilelor care au aparținut cultelor religioase, act normativ conform căruia prezumția de preluare abuzivă invocată de recurenta-reclamantă, operează doar în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului român prin act de donație.

Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că imobilul în litigiu a fost donat statului român, în mod corect instanța de fond a menținut decizia emisă de autoritatea intimată prin care a respins cererea de retrocedare a imobilului în litigiu.

Prin rezoluția completului investit cu soluționarea cauzei din data de 3.12.2018 s-a fixat termen de judecată în ședință publică, fără a mai parcurge procedura de filtrare a recursului, în raport de hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, decizia nr. 7138/21.07.2017 emisă de către intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile car au aparținut cultelor religioase din România prin care s-a respins cererea de retrocedare nr. x/13.02.2003 depusă de recurenta-reclamantă, cu privire la retrocedarea imobilului situat în Orașul Ulmeni, județul Maramureș, înscris în CF nr. x al localității Ulmeni, nr. top xb, reținându-se că recurenta-reclamantă nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate criticile de nelegalitate invocate, reiterând în esență că recurenta-reclamantă nu a administrat probe din care să rezulte că imobilul în litigiu a fost donat statului român pentru a putea opera prezumția de preluare abuzivă a imobilului instituită de art. 1 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 94/2000.

Soluția instanței de fond nu este însușită de instanța de control judiciar, în raport de completarea O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 22/2020, care vizează regimul juridic al probatoriului în litigiile care intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000, legiuitorul urmărind simplificarea dovezii preluării abuzive a imobilului.

Efectuând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte reține că, prin cererea de retrocedare nr. x/13.02.2003 recurenta-reclamantă a solicitat retrocedarea imobilului teren în intravilan, situat în localitatea Ulmeni, județul Maramureș, înscris în CF nr. x a localității Ulmeni, nr. top xb, imobil întabulat în favoarea Federației Comunităților Evreiești din RSR.

Întrucât recurenta-reclamantă nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, autoritatea intimată, prin decizia nr. 7138/21.07.2017 a respins cererea de retrocedare, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte reține că, prin Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și pentru completarea art. 4 O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România publicată în Monitorul Oficial nr. 221/18.03.2020, la articolul 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins:

"(6) În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul respectiv se regăsește sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumția preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată, în condițiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispozițiilor alin. (2)."

Din conținutul legii sus menționat, rezultă că legiuitorul a instituit o prezumție legală relativă de preluare abuzivă a bunului, atunci când nu se poate face dovada formală a preluării acestuia.

Fiind în prezența unei prezumții instituită de legiuitor pentru a ușura dovada nașterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice de drept substanțial, instanța de control judiciar reține că în baza art. 6 alin. (1) și (6) din C. civ., această prezumție se aplică pentru viitor atât raporturile juridice născute după intrarea ei în vigoare, cât și efectele viitoare ale raporturilor juridice aflate în desfășurare la aceeași dată.

Așa fiind, dispozițiile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 22/2020 urmează să se aplice pe viitor tuturor cererilor aflate în curs de soluționare la Comisia specială cât și cererilor aflate pe rolul instanțelor de contencios administrativ în procedura reglementată de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, deținătorul imobilului putând răsturna prezumția doar în fața instanței, prin orice mijloc de probă, în condițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru considerentele arătate, respectând principiul disponibilității și cel al dublului grad de jurisdicție precum și în vederea asigurării tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea efectuării controlului de legalitate al deciziei contestate din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 care instituie prezumția legală relativă de preluare abuzivă a bunului.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 197 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Reținând că soluția care s-a impus în cauză a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază că, la acest moment, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de recurenta-reclamantă în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 17 din 31 ianuarie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.