ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4297/2022

Ședința publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 28.09.2017, reclamanta Fundația "A.", în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat instanței anularea Deciziei nr. 7138/21.07.2017 emise de către pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită și să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent, prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru fosta sa proprietate, formată din teren în suprafață de 115 mp, situat în localitatea Ulmeni, jud. Maramureș înscrisă în CF nr. x a localității Ulmeni, top. Nr. x, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 17/31.01.2018, Curtea de Apel Cluj a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A..

Împotriva sentinței civile nr. 17/2018, A. a declarat recurs, iar prin Decizia nr. 4677/24.09.2020, Înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile menționate, a casat sentința civilă si a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin sentința civilă nr. 96/2021 din 2 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulata de reclamanta Fundația "A.", în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

A anulat decizia nr. 7138/21.07.2017 emisă de pârâta și a obligat pârâta la emiterea unei decizii prin care să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și să propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea 165/2013 pentru imobilul teren în suprafața de 115 mp situat în localitatea Ulmeni, județul Maramureș, înscris inițial în CF x Ulmeni nr. top. xb.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 13.064.85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu de chestiune prealabilă, se arată că nu sunt criticate considerentele Curții de Apel Cluj cu privire la prezumția preluării abuzive, Comisia Specială de Retrocedare aliniindu-se cu practica instanțelor judecătorești, după intrarea în vigoare a Legii nr. 22/2020.

În opinia recurentei, însă, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile Legii nr. 554/2004 și a obligat pârâta, în mod greșit, la propunerea acordării de măsuri compensatorii privind imobilul teren în suprafață de 115 m.p. situat în localitatea Ulmeni, jud. Maramureș, înscris inițial în C.F. nr. x a localității Ulmeni sub nr. top. xb, întrucât, contrar prevederilor legale în materia contenciosului-administrativ, instanța de judecată nu poate decide conținutul actului emis de C.S.R., ci poate cel mult poate să oblige C.S.R. la emiterea actului, în speță, decizie.

În acest sens, recurenta face trimitere la prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ potrivit cărora "instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă".

Potrivit prevederilor art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, procedura de soluționare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.) a deciziei entității învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii).

Prin urmare, Comisia specială de retrocedare emite o decizie prin care face doar o propunere de acordare de măsuri compensatorii. Ulterior, dosarul aferent cererii de retrocedare, împreună cu decizia emisă, se transmite, în original, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care validează/invalidează în tot sau în parte decizia Comisiei speciale de retrocedare, care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii, și dispune emiterea deciziei de compensare a imobilului.

Menționează faptul că, atât doctrina, cât și practica judecătorească sunt constante în a afirma că instanța judecătorească nu va putea hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

În cazul în care s-ar recunoaște acest drept instanțelor, ar însemna că s-ar încălca principiul separației puterilor în stat.

Prin urmare, susține recurenta, Curtea de Apel Cluj, prin sentința nr. 96/2021, a încălcat dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, producându-se astfel imixtiunea puterii judecătorești în procedura administrativă, aspect ce conduce la un dezechilibru și o subminare a conceptului de separație a puterilor în stat, în mod eronat obligând C.S.R. să propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 115 m.p. situat în localitatea Ulmeni, jud. Maramureș înscris inițial în C.F. nr. x a localității Ulmeni, sub nr. top. xb.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 precum și prevederile O.U.G. nr. 94/2000, apreciind că dovada dreptului de proprietate a fost făcută de către reclamantă și dovada preluării abuzive a fost instituită prin aplicarea prezumției instituite de Legea nr. 22/2020, totuși, situația juridică asupra imobilului solicitat prin cererea de retrocedare nu a fost dezlegată în raport cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare și în raport cu Normele metodologice de aplicare a ordonanței anterior menționată.

Altfel spus, instanța, în rejudecare nu a aplicat corect punctul 3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare și nici prevederile art. 7 din ordonanța amintită. Potrivit punctului 3 din Norme, "nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate".

În raport cu situația juridică a imobilului solicitat prin cererea de retrocedare și anume imobilul teren identificat prin nr. top. xb din C.F. nr. x a localității Ulmeni, în suprafață de 115 m.p., dezlegată de Curtea de Apel Cluj, prin care s-a stabilit că acesta a făcut obiectul unei restituiri în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, adică a unei alte legi cu caracter reparator, recurenta apreciază faptul că acest imobil solicitat prin cererea de retrocedare nr. x/13.02.2003 nu mai poate face obiectul ordonanței sub imperiul căreia se află prezentul litigiu.

Mai mult decât atât, potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare, "(1) Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinației, ipotecarea sau grevarea sub orice formă a imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Solicitanților le revine obligația de a înștiința în scris deținătorul actual despre existența cererilor de retrocedare depuse în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Faptul că imobilul solicitat prin cererea de retrocedare de către reclamantă a fost înstrăinat ulterior depunerii acesteia, conduce la situația prevăzută de legiuitor prin art. 7 din ordonanța sus-menționată.

Subliniază recurenta că această înstrăinare a imobilului teren identificat sub nr. top. xb din C.F. x a localității Ulmeni nu este una legală, cu toate că a fost făcută în temeiul unei legi cu caracter reparator.

Întrucât Primăria Orașului Ulmeni a omis interdicția de a nu înstrăina imobilul solicitat prin cererea de retrocedare, astfel cum este prevăzut în art. 7 alin. (1) a O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, Comisia Specială de Retrocedare nu poate dispune nici restituirea în natură (soluție ce se putea dispune dacă unitatea administrativ teritorială deținătoare, Primăria Orașului Ulmeni, nu ar fi înstrăinat în mod ilegal imobilul solicitat prin cererea de retrocedare) și nici acordarea de măsuri compensatorii.

Ca atare, si în situația în care reclamanta face dovada dreptului de proprietate si dovada preluării abuzive, situația juridică actuală a imobilului nu este una izvorâtă dintr-o acțiune legală, ci își are filonul într-o înstrăinare ce contravine dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările si completările ulterioare.

În fine, recurenta arată că, în ceea ce privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 13.06.85 RON, solicită exonerarea de la plata acestora sau în subsidiar reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la un cuantum minim, având în vedere că motivul respingerii cererii de retrocedare a fost faptul că solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul roman a imobilului solicitat, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Apreciază că nu s-a aflat în culpă la momentul emiterii deciziei contestate, întrucât prezumția legală relativă a fost recunoscută de către Curtea de Apel Cluj, în rejudecare, după apariția Legii nr. 22/2020, motiv pentru care solicită reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată, diminuarea cheltuielilor vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele speței.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.

În motivare arată că motivele de recurs invocate de către recurenta cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată nu se încadrează in motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare care, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., atrage nulitatea recursului formulat.

În opinia intimatei-reclamante, deși recurenta-pârâtă s-a conformat exigentelor legale și a motivat declarația de recurs, totuși această motivare nu este susceptibila de încadrare in ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

In cuprinsul cererii de recurs dedusa judecății nu pot fi identificate veritabile critici la adresa soluției pronunțate si nici nu se demonstrează in ce consta nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel si la argumentele arătate de instanța în fundamentarea acesteia.

Pe fondul cauzei, intimata-reclamantă solicită respingerea ca neîntemeiate a susținerilor recurentei cu privire la pretinsa aplicare greșita de către prima instanța a prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, întrucât soluția pronunțată de către instanța de fond nu încalcă nicio prevedere legală si nici nu nesocotește principiul separației puterilor in stat.

În fine, raportat la culpa procesuala a recurentei, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., intimata-reclamantă solicită obligarea acesteia la suportarea tuturor cheltuielilor de judecata.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin raportare la criticile invocate în cererea de recurs, la apărările și susținerile formulate prin întâmpinarea depusă în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7138/21.07.2017 emise de către pârâtă și acordarea de măsuri compensatorii pentru fosta sa proprietate, formată din teren în suprafață de 115 mp, situat în localitatea Ulmeni, jud. Maramureș înscrisă în CF nr. x a localității Ulmeni, top. Nr. x, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Autoritatea pârâtă a respins cererea de retrocedare prin decizia nr. 7138/21.07.2017, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și alin. (6) din O.U.G. nr. 94/200., reținând că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, întrucât reclamanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000.

În rejudecare, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a anulat decizia contestată, a constatat că prezumția instituită de art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 este aplicabilă și nu a fost răsturnată, că terenul în litigiu a fost în proprietatea Statului Roman și a fost inclus în terenul restituit în baza Legii nr. 10/2001 domnului B..

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Din analiza cererii de recurs rezultă că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect, se invocă încălcarea prevederilor art. 3 din Normele Metodologice și art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și aplicarea greșită a prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Analizând dispozițiile legale, Înalta Curte constată că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă, iar motivul de casare nu este incident.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "imobilele care au aparținut Cultelor Religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență." Alin. 4 al aceluiași articol menționează că:

"În cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile."

Dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000 menționează că "(1) Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinației, ipotecarea sau grevarea sub orice formă a imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Solicitanților le revine obligația de a înștiința în scris deținătorul actual despre existența cererilor de retrocedare depuse în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.", iar potrivit punctului 3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, "Nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate".

Concret, Înalta Curte observă că în fața instanței de recurs recurenta-pârâtă nu contestă că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al reclamantei, precum și faptul că acesta nu poate fi restituit în natură, ci se referă la faptul că imobilul a făcut obiectul unei restituiri în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, adică a unei alte legi cu caracter reparator, că imobilul solicitat prin cererea de retrocedare de către reclamantă a fost înstrăinat ulterior depunerii acesteia, că nu se poate dispune nici acordarea de măsuri compensatorii, având în vedere că din actele înaintate de Primăria Ulmeni și din hotărârea judecătorească comunicată de Judecătoria Baia Mare (Decizia nr. 371/R din 30.03.2009) rezultă că imobilul identificat cu nr. top. xb (solicitat de reclamantă) a fost inclus în suprafața de 1696 mp acordată în temeiul Legii 10/2001 domnului B..

Condiția prevăzută de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 se referă la faptul că se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile ordonanței de urgență, imobilele aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din ordonanță. Imobilele se restituie în natură, cu excepția situațiilor când restituirea în natură nu mai este posibilă. Una din aceste situații este cea din cauză, în care imobilul a fost înstrăinat legal după data de 22 decembrie 1989, caz în care, astfel cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din același act normativ, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, cum în mod corect a reținut prima instanță.

Nu se poate reține încălcarea art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum arată recurenta-pârâtă, de vreme ce, la data formulării cererii de retrocedare (13.02.2003), proprietar era statul român, căruia reclamanta i-a adresat, prin autoritatea competentă îndrituită de lege, cererea de retrocedare, iar faptul că s-a omis respectarea interdicției prevăzute la art. 7 nu produce efecte în ceea ce privește cererea de retrocedare.

Susținerile recurentei, în baza punctului 3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora imobilul în cauză a făcut obiectul unei restituiri în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, adică a unei alte legi cu caracter reparator, motiv pentru care, în opinia sa, imobilul solicitat prin cererea de retrocedare nr. x/13.02.2003 nu mai poate face obiectul ordonanței sub imperiul căreia se află prezentul litigiu, sunt nefondate, întrucât aceste dispoziții se referă la situația în care persoana în cauză a fost beneficiara restituirii, ceea ce nu este cazul reclamantei din speța de față.

Sintagma "înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989" nu poate fi interpretată în sensul că, în cadrul analizării cererii de retrocedare, comisia este îndrituită să facă o verificare a legalității operațiunii juridice de înstrăinare a terenului cu privire la care s-a formulat cererea de retrocedare și astfel să respingă cererea de retrocedare. Comisia putea constata doar, la momentul soluționării cererii, care este starea juridică ce îi este opozabilă, și, cât timp titlul emis în favoarea dlui B. beneficia de prezumția de legalitate la data soluționării cererii, Comisia trebuia să aibă în vedere ipoteza prevăzută de lege a existenței unui mod de înstrăinare legal după data de 22 decembrie 1989, în raport de situația juridică a imobilului la momentul soluționării cererii de retrocedare a reclamantei.

Recurenta-pârâtă nu poate prezuma o așa zisă nelegalitate a modalității de reconstituire a dreptului de proprietate în baza unei alte legi speciale, pentru a respinge cererea reclamantei de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilul în cauză, prima instanță realizând o corectă aplicare a legii prin soluția de constatare a calității reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor compensatorii în echivalent în privința imobilului a cărui retrocedare a solicitat-o.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de casare, prin care recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat.

Recurenta a criticat soluția primei instanțe, invocând faptul că a fost încălcat principiul separației puterilor în stat, deoarece instanța de contencios administrativ nu poate dispune ea însăși soluționarea în fond a cererilor de retrocedare, iar pentru a fi soluționată o astfel de cerere este necesar ca aceasta să parcurgă întreaga procedură de O.U.G. nr. 94/2000.

Susținerea este nefondată. Atât timp cât organul administrativ a realizat o soluționare în fapt și în drept a cererii de retrocedare, prin decizia contestată, instanța de contencios administrativ învestită cu verificarea legalității acestei decizii, care are deplină jurisdicție, conform prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate, după caz, "să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ"; or, tocmai această dispoziție a fost dată de prima instanță, care, potrivit art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, care prevede că pârâta "va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială", a obligat pârâta să emită o decizie prin care să propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent.

Cu privire la obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina pârâtei de către instanța de fond (13.064.85 RON, constând în onorariu avocațial în recurs primul ciclu procesual și rejudecare în al doilea ciclu procesual, apreciat de instanța de fond a fi proporțional cu munca depusă de avocat, importanța și complexitatea pricinii ce a parcurs două cicluri procesuale și este pe rolul instanțelor din anul 2017), Înalta Curte constată, în primul rând, că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., la baza acesteia stă culpa procesuală a recurentei-pârâte, a cărei decizie a fost anulată, iar în al doilea rând, în ceea ce privește reducerea cheltuielilor, constată, cu privire la criticile recurentei-pârâte, că nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în acest sens având în vedere Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., că "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.", a cheltuielilor de judecată ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe interpretarea normei juridice.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, în consecință nu poate fi analizată în recurs, neîncadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile art. 453 din C. proc. civ. și o va admite, obligând recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5,856.70 RON, reprezentând onorariu avocat, către reclamanta A., cheltuieli dovedite prin înscrisul depus la dosar și pe care instanța le apreciază ca fiind proporționale față de complexitatea cauzei, munca depusă de avocat și circumstanțele cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat și va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A..

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței civile nr. 96/2021 din 2 aprilie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România la plata sumei de 5,856.70 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.