ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2533/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, în principal anularea Deciziei nr. 6332/27.10.2016 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și, pe cale de consecință să se și dispună constatarea calității reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate comuniară evreiască, formată din imobilul teren în suprafață de 149 stj. (536 mp.) aferent fostului imobil situat în localitatea Șomcuta Mare, jud. Maramureș, identificat prin CF nr. x, nr. top. xa, în prezent ocupat de sediul ANAF Șomcuta Mare edificat de către statul român ulterior preluării abuzive. În subsidiar, a solicitat, anularea deciziei sus-menționate și obligarea pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate comuniară evreiască, formată din imobilul teren în suprafață de 149 stj. (536 mp.) aferent fostului imobil situat în localitatea Șomcuta Mare, jud. Maramureș, identificat prin CF nr. x, nr. top. xa, în prezent ocupat de sediul ANAF Șomcuta Mare edificat de către statul român ulterior preluării abuzive; De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 152/2017 pronunțată în data de 18 aprilie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase Din România.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 152/2017 din 18 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, admiterea acțiunii astfel cum a fost motivată și acordarea cheltuielilor de judecată. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că, prin cererea de chemare in judecată, a invocat nulitatea deciziei emise de Comisia specială de retrocedare, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare, având în vedere că această instituție a "omis" să invite un reprezentant al recurentei pentru a susține interesele A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat. În opinia recurentei, nerespectarea dreptului Fundației de a susține cererea de retrocedare, pe de o parte, reprezintă încălcarea unei cerințe extrinseci actului emis de Comisia specială de retrocedare iar, pe de alta parte, a cauzat recurentei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului contestat. Solicită a se avea în vedere că, încălcarea dreptului său de a-și susține cererea de retrocedare, reprezintă, în realitate, o încălcare a dreptului la apărare. Reclamanta nu a fost invitată să își exprime punctul de vedere în legătură cu situația dedusă soluționării Comisiei speciale de retrocedare, deși dispoziții legale exprese prevedeau aceasta obligație, vătămare ce nu poate fi înlăturata decât prin anularea actului contestat, context în care solicită admiterea recursului si, rejudecând cauza în fond, sa se admită cererea de chemare în judecată cu consecința anularii actului administrativ contestat. Un alt motiv de recurs a vizat nesocotirea prevederilor art. 1 lit. f) din Normele de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 În mod greșit retine prima instanță că, în speță, nu operează prezumția de preluare abuziva a imobilului reglementată de Legea nr. 10/2001, motivat de faptul ca O.U.G. nr. 94/2000 nu prevede o asemenea prezumție. Recurenta solicită a se constata că, prima instanță ignoră dispozițiile art. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Astfel, Legea nr. 10/2001, spre deosebire de legile reparatorii anterioare, reprezintă încercarea legiuitorului de a reglementa măsuri reparatorii cât mai complete și mai adecvate proprietarilor, fiind preocupat să acopere, pe cât posibil, toate situațiile de preluare abuzivă a imobilelor de către stat în perioada 1945-1989 și astfel sa repare prejudiciile cauzate proprietarilor privați, prin restituirea tuturor categoriilor de imobile preluate abuziv, dând astfel eficiență Rezoluției nr. 1123/1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Prin urmare, în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, acestea având caracter de complinire în raport cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000, ca și act normativ reparator anterior, și care nu reglementează în mod expres prezumția de preluare abuzivă în situația în care nu se poate face dovada formală a preluării de către stat a imobilului revendicat. Nelegală este și interpretarea dată de instanța de fond art. 1 alin. (1) 1 din O.U.G. nr. 94/2000 întrucât în speță nu există dovada formală a preluării abuzive a imobilului, caz în care, devine pe deplin aplicabilă prezumția instituită de Legea nr. 10/2001. În aceasta ipoteza, constatând ca nu se poate face dovada formală a preluării abuzive, decizia administrativă nu este găsita, iar imobilul a cărui retrocedare se cere, se regăsește in patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, prima instanță ar fi trebuit să retina aceasta împrejurare ca și prezumție de preluare abuzivă și să soluționeze cauza în raport de acest element. În condițiile inexistentei unui act administrativ de preluare pentru un imobil care se regăsește în patrimoniul statului, operează în mod evident o prezumție de preluare abuzivă, persoanele îndreptățite fiind in imposibilitate obiectivă de a face dovada unui fapt negativ. Concluzia contrara a instanței de fond este de natură să încalce nepermis, atât dreptul de proprietate recunoscut de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, cât și dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din CEDO, prevederi europene pe care Înalta Curte trebuie să se aplice.

Apărări formulate în cauză Intimata- pârâtă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 6 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 16 iunie 2020. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul reclamantei este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Reclamanta a supus controlului instanței de contencios administrativ Decizia nr. 6333/27.10.2017 în sensul anulării acesteia și obligării pârâtei la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită și propunerea acordării măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru fosta proprietate comunitară evreiască, formată din casă și grădină, în suprafață 149 stj.(536 m.p.), situat în Șomcuta Mare, jud. Maramureș, înscris în CF nr. x Șomcuta Mare, nr. topo xa în baza O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei prin care a solicitat anularea acestui act, iar împotriva acestei soluții s-a exercitat calea de atac a recursului, dar criticile sunt nefondate. Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicare greșită a normelor de drept material. Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă cu privire la sentința atacată, Înalta Curte reține că acestea pot fi sintetizate după cum urmează: - critici referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare, având în vedere că această instituție a "omis" să invite un reprezentant al recurentei pentru a susține interesele A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat; - critici referitoare la nesocotirea prevederilor art. 1 lit. f) din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Înalta Curte constată că soluția instanței de fond a fost dată cu respectarea tuturor dispozițiilor incidente cauzei. În ceea ce privește primul aspect evidențiat de către recurenta-reclamantă, cel referitor la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei speciale de retrocedare, în mod corect, Curtea de Apel Cluj a constatat faptul că norma respectivă nu instituie o nulitate expresă și, totodată, nu s-a probat producerea unei vătămări care să, afecteze dreptul în însăși substanța sa, astfel încât singurul remediu sa fie anularea actului. În cauza de față, recurenta-reclamantă și-a exercitat dreptul la apărare prin depunerea de înscrisuri la instanța de fond și beneficiind de prelungirea termenului de completare a dosarului cu încă 60 de zile din partea instituției pârâte, având astfel posibilitatea de a argumente în fapt și în drept temeinicia pretențiilor sale. Un alt aspect prezentat de recurenta-reclamantă se referă la încălcarea de către instanța de fond a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...), se retrocedează foștilor proprietari. Prin Adresa x/17.03.2016, recurentei-reclamante i s-a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile necesare soluționării dosarului aferent cererii de retrocedare nr. x/13.02.2003, dar în urma analizării acestora, nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, nefiind astfel dovedită calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000. În acest context nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare, întrucât reclamantei i s-a dat posibilitatea să facă dovada că imobilul a fost preluat abuziv în condițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și, și nici nu se poate aplica sancțiunea nulității deciziei, față de împrejurarea că un reprezentat al reclamantei nu a fost invitat la ședința Comisiei în vederea susținerii cererii de retrocedare. Astfel, trebuie menționat că sarcina probei aparține solicitanților, neputând fi susținută teza prezumției de preluare abuzivă și reținând în mod legal, că nu a fost dovedită modalitatea de preluare a imobilului de către statul român judecătorul fondului a precizat că, în mod legal pârâta a aplicat sancțiunea decăderii și a respins cererea de retrocedare în natură ori în echivalent. Înalta Curte apreciază că în mod eronat reclamanta susține că trebuie aplicate prezumțiile prevăzute în Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește preluarea abuzivă, întrucât, cererea de retrocedare a fost formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 care instituie că sarcina probei preluării abuzive a imobilelor revine celui care pretinde dreptul la restituire. În acest context, față de cele expuse anterior se reține că nu a fost încălcat dreptul de proprietate astfel cum a fost recunoscut de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO și nici, dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din CEDO. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității hotărârii recurate, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente raportat la starea de fapt reținută, în condițiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecății îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. București, ca nefondat.